Defectele sistemului educațional: ineficiența

Lumea științifică definește eficiența ca pe un concept cu largă aplicabilitate. Se vorbește despre:

- eficiența economică atunci când cheltuielile sunt mai mici decât încasările; 

- eficiența unui medicament, atunci când după administrare omul se însănătoșește;

- eficiența unei soluții când efectele pozitive sunt mai mari decât efectele negative;

- eficiența muncii când un om produce mai multe piese decât un altul;

- eficiența unui utilaj, când din materia primă consumată se obțin mai multe produse;

- eficiența la învățătură, când într-un timp scurt omul reține mai multe cunoștințe;

- eficiența la antrenamente în cazul în care performanța sportivului se îmbunătățește;

- eficiența la scris în cazul în care autorul reușește să scrie ceva mai mult decât altădată.

Ineficiența sistemului educațional este marcată de cifre, deci nu este bazată pe vorbărie, dar înainte de orice, trebuie satbilite niște reguli clare:

- sistemul este ineficient dacă orice indicator are valoare sub 78%;

- sistemul este eficient dacă indicatorul este mai mare de 78% și mai mic decât 92%;

- sistemul este foarte eficient dacă indicatorul este mai mare decât 92%.

În anul 2017 rata de promovabilitate la bacalaureat a fost de 72,9% adică un nivel inferior celor 78% care ar da eficiența normală a sistemului, ceea ce arată că în sistemul educațional componenta numită liceu este ineficientă.

Evaluarea de la examenul de capacitate din 2017 a fost de 76,9% ceea ce este foarte apropiat de 78%, dar este mai mic decât 78%, ceea ce dovedește că sistemul de pregătire al celor 8 clase este și el ineficient.

Despre învățământul superior lucrurile sunt și mai triste, căci nu sunt evidențe, dar se știe că sunt facultăți ai căror absolvenți nu-și găsesc loc în piața muncii pentru ceea ce ei au terminat și fac cu totul altceva. Ponderea celor cu diplomă universitară care lucrează în cu totul alte domenii este cu mult peste 40%, ceea ce înseamnă că învățământul universitar este de o ineficiență strigătoare la cer.

La examenele de definitivat din anul 2017 numai 66,90% dintre candidați au fost declarați reușiți, dar până la 78% este cale lungă, ceea ce înseamnă că și pe această latură sistemul educațional este ineficient.

La titularizarea din 2017 numai 45,73% dintre candidați au luat note de peste 7, ceea ce arată ceea ce se știa de fapt, că sistemul nu merge bine deloc, diferența de la 45,73 la 78 fiind  de peste 22 de procente, ceea ce este enorm.

Cifrele arată că lucrurile nu stau bine de loc. Ineficiența capătă accente și mai dramatice dacă ne-am apuca să facem niște lucruri simple precum:

- să punem 1.000 de tineri absolvenți de 8 clase să scrie după dictare;

- să punem 1.000 de elevi care au terminat 4 clase să citească la prima lectură;

- să punem 1.000 de absolvenți de liceu să explice cum se extrage un radical;

- să punem 1.000 de bărbați peste 35 de ani  să recite din Eminescu;

- să întrebăm 1.000 de persoane dacă au citit o carte în ultima lună;

- să punem 1.000 de pensionari să spună ce este aceea entropia.

Sunt sigur că rezultatul ar fi edificator și ar trebui să nu ne lase indiferenți pentru că un popor face alegeri cu creierul și nu cu găleata inscripționată cu numele unui partid și nici cu plasa cu sticla de ulei și două pâini sau cu 50 de lei băgați în buzunar dacă vine cu dovada votului vândut. Nu știu dacă în alte țări situația este mai roză decât la noi, numai că multe dintre lucruri sunt rezolvate altfel și risipa de resuse datorată ineficienței este cred cu mult mai mică. Oamenii nu trebuie să învețe 1.000 de lucruri pentru o zi cât iau notă, ci să învețe 100 de lucruri pentru toată viața. Ei trebuie să știe să folosească cele 100 de lucruri fundamentale ca din aproape în aproape să ajungă singuri la cele 1.000 de lucruri pe care nici nu trebuie să le memoreze. Eu nu spun că învățământul trebuie să fie ca pe vremea comunismului cu promovabilitate de peste 95%, dar nick să se cheltuiască o căruță de bani ca ineficiența sa să fie adusă la cote nepermise.

(14 ianuarie 2017)

Defectele sistemului educațional: frustrările

În sistemul educațional toată lumea este frustrată.

Elevul este frustrat pentru că școala îl cataloghează imediat după niște reguli care nu au nimic comun cu realitatea, fie denumindu-l elev foarte bun, fie elev silitor, fie elev conștiincios, fie elev obraznic, fie elev rău. Învățământul de azi nu are nimic modern în el, ci este împietrit undeva la nivelul anului 1850, când a merge la școală era un calvar pentru elev, atunci din motive ale vremurilor acelea, acum datprită modului eronat în care se evaluează discrepanțele dintre aspirațiile elevului și dorințele profesorului. Elevul își dorește libertate, respect, înțelegere, apreciere, corectitudine,  modele, claritate, creativitate, afecțiune și inițiativă. Profesorul își dorește roboței, liniște, disciplină, mecanicism, repetitivitate invariabilă, comenzi, tăcere, muncă și rutină cât cuprinde. Nimeni nu caută să vadă ce dorește elevul ca ființă care vine în școală cu cerințe specifice, ci caută să-l transforme exact în ceea ce-și dorește sistemul, prin depersonalizare, prin represiune, prin violență fizică și verbală, prin sancțiuni, prin presiune și mai ales prin acțiuni extrem de dure, dar ineficiente.

Profesorul este frustrat când își vede elevii cu mult mai bine îmbrăcați decât el, când știe că salariul său este cu mult mai mic decât al femeii de serviciu de le RENEL. Frustrarea profesorului se amplifică și când elevii cu care lucrează nu dau dovadă de respect față de el, mai ales atunci când respectivul profesor nici nu depune eforturi de a arăta cu adevărat cine este el din punct de vedere profesional și nici nu stăpânește metode și tehnici de a se face înțeles, ascultat și apreciat. Rigiditatea cu care profesorul abordează problemele și incapacitatea lui de a comunica produc acea fractură care se accentuează și care duce la acel dezinteres al elevilor, care culminează cu atitudini ale elevilor pe care mulți din exterior nu știu să și le explice. Decăderea relației elev-profesor are cauze adânci în atitudinea profesorului frustrat față de elevii frustrați, care fiecare își trăiește drama propriei lor frustrări, fără a căuta să identifice modalități de a ieși din impas, lăsând timpul să rezolve totul.

Părintele este frustrat că vede în elev, copilul său o investiție de idealuri și înregistrează tot timpul o îndepărtare de acestea a fiului sau a fiicei sale, primind de la școală tot felul de mesaje deloc încurajatoare. Părintele dă vina pe școală. Școala dă vina pe părinte. Elevul nu dă vina pe nimeni, căci el are cu totul alte preocupări, drumul lui fiind clar trasat de a se strecura printre frustrările profesorilor, cele ale părinților, chiar și printre propriile frustrări, făcându-și viața cu mult mai interesantă decât și-ar dori adulții, deși drumul ales de el nu este cu finalul cel mai fericit. Totul se bazează pe lipsa de comunivcară și pe reproșurile continue și accentuate ale fiecărei părți, ajungând la acțiuni vecine cu coliziunile nepermise, concretizate prin filmări și trimiteri în tribunal.

Ministrul este frustrat când ia portofoliul în primire, chiar dacă provine din sistem, pentru că este pus pentru prima dată în fața dezastrului și trebuie să ia măsuri concrete, de regulă cârpind și el așa cum au făcut predecesorii săi. Concepția eronată de implicare a ministrului cam în orice problemă este cea vcare generează necazurile din sistemul educațional. Ministrul este de vină că peste 80% din școli nu au aviz ISU. Ministrul este de vină că la 15 septembrie nu sunt pe băncile elevilor manualele. Ministrul este de vină școlile nu au încălzire iarna. Ministrul este de vină că reparațiile școlilor nu se fac la termen sau dacă se fac sunt de mântuială. Ministrul este de vină că elevii au promovabilitate redusă la bacalaureat. Adică tot ce e rău cade în sarcina ministrului, toate întâmplându-se datorită unei înțelegeri greșite a responsabilităților, căci se plătesc salarii pentru a se rezolva sarcini cu responsabilitate și directorilor și profesorilor și funcționarilor din minister.

Editorul este frustrat că procedurile pentru licitații și editarea de carte sunt lipsite de transparență, ceea ce face ca perdanții să se considere nedreptățiți de alții nu de carențele lor de performanță.

Construirea unui sistem permanentizat de frustrări care a cuprins întreaga educație este rădăcina involuției și trebuie schimbat din temeli sistemul de management, cu responsabilizarea certă a tuturor persoanelor, astfel încât fiecărei funcții să-i corespundă acțiuni, proceduri și criterii de evaluare precise, fără a mai lăsa loc arbitrariului. Numai cine va avea curajul să ia taurul de coarne și să definească o strategie pe 20 25 de ani pentru dezvoltarea învățământului fără ca vreodată în acest interval cineva să-și permită să o ia de la zero, exact cum se face acum, va aduce sistemul educațional pe drumul cel bun cu școli de succes, cu elevi de succes și cu profesori de succes, toți fără frustrări.

(14 ianuarie 2017)

Defectele sistemului educațional: instabilitatea

Nu mă voi apuca acum să scriu despre teoria stabilității sistemelor ca mai apoi să zic că tot ce nu este stabil, este sistem instabil.

Fac afirmația că sistemul educațional este un sistem instabil pentru că:

- este subfinanțat, niciodată neprimind 6% din PIB cât era aprobat prin lege;

- legea învățământului are nenumărate forme căci se schimbă foarte des;

- chiar în cadrul legii se tot fac modificări care scapă de sub control;

- lipsește o strategie și măsurile se bat cap în cap;

- miniștrii educației se schimbă mai des decât șosetele;

- nu se urmărește nici calitatea și nici cantitatea, ci vântul turbat;

- contradicțiile se acumulează fără a avea vreo soluție decentă;

- structura anului școlar se schimbă bătând din palme;

- bacul nu seamănă de la an la an de parcă ar fi mereu altceva;

- toată lumea cere de la școală totul și nimeni nu oferă ceva;

- se menține ideia comunistă că învățământul nu produce nimic.

Viața confirmă toate aceste aspecte și în sistemul educațional se mențin aceleași tare pe care acesta le-a avut de dinainte de 1989, din care cea mai gravă este concepția că față de industrie unde la intrare se văd materii prime și la ieșire se văd produse finite, învățământul nu are nici intrări și nici ieșiri, pentru că elevii  sau studenții nu sunt văzuți de nimeni ca produse ale școlii, ci ca persoane în trecere printr-un sistem pentru a consuma timp și bani de la societate. Nici profesorii nu sunt văzuți ca făuritori de bunuri, ci ca persoane care muncesc săptămânal un număr de ore mult prea mic în comparație cu minerul sau cu strungarul.

Lipsa de respect pe care societatea o are față de școală se vede de la o poștă și aici vorbim de salariile mai mult decât mizerabile ale dascălilor în copmparație cu alte categorii socioprofesionale, în contextul unei ierarhizări dezastruoase a categoriilor de calificări pe o scară deformată a importanței sociale aiurea alcătuită, unde criteriile lipsesc și ideia de a pune căruța înaintea boilor este de o normalitate dezarmantă.

Numai cine nu vrea nu vede efectele instabilității sistemului educațional de la noi. Sub falsa ideie de a revoluționa acest sistem apar cele mai fanteziste modificări în sistemul educațional. Dispariția școlilor profesionale pe motiv că nu sunt cerute de elevi este una dintre acestea, de parcă rolul societății în structurarea sistemului prin necesitatea satisfacerii nevoilor acesteia a scăzut dramatic și elevul este cel care determină ceea ce trebuie să facă școala, ca și cum condamnatului i se cere părerea supra pedepsei care i se atribuie. Trecerea învățământului superior de la 5 ani la 4 ani și apoi la 3 ani, introducerea de masterate cu durate  de 1 an, 1,5 ani și în final de 2 ani a reprezentat o altă bâjbâială în educație. Să nu mai vorbesc de apariția colegiilor, acele forme de 3 ani orientate în Occident spre practică, la noi au fost doar o proiecție în 3 ani a facultăților de 5 ani ca portiță de trecere a absolvenților de la 3 la 5 ani prin susținerea de examene de diferențe. Să nu mai vorbim de instabilitatea din structurile programelor doctorale care acum au o înfățișare caricaturală cu susținerea unor rapoarte anuale și a unei teze la finalul stagiului de 3 ani dar nu mai lung de 5 ani. La marile universități doctoratul înseamnă proiecte de cercetare, iar doctorandul, pe o bursă substanțială stă în laboratorul universității cât trebuie și zi de zi face cercetare, iar numai dacă are rezultate notabile prezentate în conferințe sau publicate în reviste tari, trece la redactarea tezei. Acolo lucrurile sunt clare ca bună ziua. La noi totul este o fușereală și indivizi cu funcții și ambiții, pocnind din dește fac teze de doctorat cu ața-zise soluții originale și cu 4% plagiat în ele, uneori, dar alții mai puțin influenți sau nenorocoși, sunt dovediți plagiatori notorii. Și sistemul de notare este la noi instabil. La unele probbe de examen ba se dau note, ba se dau calificative. Este de-a dreptul stranie instabilitatea de la bacalaureat de se crează senzația că acest examen este cu dedicație pentru copilul vreunui barosan. Cine vrea să aprofundeze problema, să meargă în clădirea MEC și să se uite pe pereții unde sunt numele miniștrilor educației și să vadă că pomelnicul nu se mai sfârșește și durata de exercitare a funcției unui ministru este groaznic de mică, cu mult mai mică decât un ciclu electoral. Să nu uităm că doar din ianuarie 2017 până acum în ianuarie 2017 au fost schimbați doi miniștrii la educație. Voi da doar câteva exemple de miniștrii cu mandate foarte scurte:

Mihai ŞORA 30 decembrie 1989-28 iunie1990

Anton ANTON 6 decembrie 2008 – 22 decembrie 2008

Cătălin BABA 9 februarie 2012-7 mai 2012

Ioan MANG 7 – 15 mai 2012

Liviu POP- interimar 15 mai -2 iulie 2012

Ecaterina ANDRONESCU 2 iulie -20 decembrie 2012

Pavel Năstase: 04 ianuarie 2017 – iunie 2017.

Ar mai fi multe de zis despre instabilitate dar totul nu ar fi edificator că lumea simte prin ce trece educația care se schimbă la cea mai mică adiere de vânt, căci ideia de ban public ca strrop de miere atrage cu mult mai multe muște decât o cană cu fiere. Manualele sunt exemplul edificator, prin care edituri abonate la banul public nu fac altceva decât să stoarcă bani, să facă imposibile procedurile de atribuire a licitațiilor și mai ales să contribuie prin non-calitatea manualelor la înrăutățirea calității învățământului, iar manualul de sport de la clasa a V-a este exemplul edificator.

(08 ianuarie 2018)

Defectele sistemului educațional: mediocritatea

Sistemul educațional este bântuit de mediocritate. Nu este vorba de acea mediocritate înțeleasă de foarte multă lume în virtutea căreia musai trebuie să ne uităm în foile matricole de la facultate ale profesorilor sau pe listele unde profesorii au susținut tot felul de examene.

A fi mediocru nu are nicio legătură cu notele, căci o persoană cu capacitatea de a memora și de a reda este o persoană cu o foaie matricolî de excepție, fără a fi altceva decât o perosnă mediocră. Mediocritatea este definită nu prin note modeste și prin numărul restrâns de diplome obținute pe la universități, ci prin soluțiile oferite la probleme concrete care nu se găsesc în niciun curs universitar pentru a fi memorate și apoi redate cu intonație.

Mediocritatea miniștrilor este proverbială mai ales atunci când apar la tv și vorbesc cu greșeli de acord gramatical sau când consilierii le șoptesc ce să spună celor pe care îi au în fașă, stând cumințe și care se și vede că sorb zicerile respectivilor, vremelnici puși în capul mesei cu bucate. Un ministru mediocru este acela care nu face ceva special la locul său de muncă, pentru a eradica starea de somnolență în care se zbate sistemul, căci nefinanțarea invocată este una și lipsa de măsuri concrete care să rupă pisica în două este cu totul altceva. Observ că nici până în ziua de azi nu există o strategie națională pe termen lung, 20 sau 25 de ani acceptată de toate forțele politice, după care să se dezvolte cu adevărat învățământul și după vreo 10 sau 15 ani să și vedem că s-au schimbat multe lucruri în bine în școală și școala nu mai scoate tâmpiți, cum zicea un produs al aceleiași școli.

Mediocritatea directorilor are la bazp heirupismul cu care sunt instalați aceștia pe toate nivelurile, contând în primul rând calitățile de fripturiști, lingăi, băieți de treabă și pilele de care dispun pe linie de partid la mulți dintre ei. Există și directori proveniți din dascăli adevărați, devotați școlii și care prin prestigiul lor fac lucruri bune pentru școală și pentru colegii dar și pentru elevii lor. Ei sunt prea puțini, dar cei care sunt, sunt mană cerească pentru școlile unde activează. Ei au capacitatea de a atenua efectele unor măsuri aberante venite de deasupra lor și ei sunt în stare să contracareze efecte negative prin modul în care interpretează texte uneori aberante sau încâlcite. Mediocritatea directorilor este dată și de credința unora care cred că s-au născut directori și trebuie să rămână directori, mutați fiind din școală în școală pentru a rămâne pe poziții, deși o astfel de abordare este și păguboasă și fără efecte benefice și lipsită de sens.

Mediocritatea profesorilor nu trebuie văzută prin ceea ce predau ca volum de cunoștințe, prin ritmul alert impus la clasă, prin exigența de care dau dovadă sau de standardele ridicate  pe acre și le-au impus în a susține gradele didactice. Un profesor este mediocru dacă prin ceea ce face nu reușește să inspire admirație și încredere elevilor săi, astfel încât elevul sau studentul să-l considere ca fiind modelul său. Eu am a mă lăuda că am avut mulți dintre profesori care mi-au fost modele și pentru care am avut și am încă o admirație fără margini. Un profesor care nu este mediocru are cuvinte frumoase pentru oricare dintre elevii sau studenții săi, are soluții pe loc la orice problemă pe care o întâlnește. Lecția sa sau cursul său și seminarul său sunt vii, îi fac pe cei din fața sa să păstreze atenția concentrată pe cele zise de el tot timpul. După ani și ani, profesorul care nu este mediocru îi face pe foștii lui elevi sau studenți să-și amintească faptul că o anumită problemă cu care se confruntă după ani și ani, are soluția datăă de profesorul lui de demult. Un profesor mediocru turuie tot felul de chestii și nu-l învață prea mare lucru pe elev pentru a folosi peste ani ceea ce el i-a spus acestuia de la înălțimea catedrei.

Mediocritatea elevului se formează în școală, pentru că toți copiii sunt excepționali înainte de a păși pe ușa clasei și de a se așeza în bancă. Un învățător lipsit de interes, va face totul anapoda și nu-i va trezi elevului interesul spre a cunoaște, ci elevul va fi pus să învețe, va fi chinuit să muncească mult și fără rost. Elevul nu va deprinde dragostea de a citi o carte, ci va fi supus supliciului de a parcurge o carte ca pe o corvoadă, nu mentru a înțelege și pentru a se bucura, ci pentru a avea din ce să extragă cele câteva pagini de rezumat care trebuie scrise în caiet. Elevul devine mediocru și dacă este pus să rezolve zeci și zeci de exerciții pentru a-și forma mâna, pentru a avea viteză și pentru a face corect adunări, scăderi, înmulțiri și împărției. Să nu credem niciodată că elevul cu etza de zece a depășit cumva stadiul de mediocritate, din moment ce el rezolvă excepțional doar exercițiile de tipurile pe care le-a făcut la cerere. Neavând niciun element de creativitate acumulat, elevul va persista într-o mediocritate poleită cu note foarte mari, el nefiind pregătit să ia viața în piept și să dea soluții bune la probleme pe care nu le-a întâlnit niciodată.

Trebuie o cu totul altă abordare a mediocrității, căci un sistem educațional în care mediocritatea este dată loparte este acela în care toți acționează într-o direcție clară, pentru a obține acea eficiență atât de necesară în societate și nu pentru acoperirea cu diplome a imposturii și a impostorilor. Trebuie făcute calcule oneste și trebuie văzut că în matricea de transferuri, apar cele mai teribile situații legate la migrația absolvenților care se pregătesc la o specializare pentru a profesa în cu totul alte domenii, ca și cum facultatea absolvită nici nu contează. Faptul că această matrice nu există este tot rezultatul unei grave slăbiciuni a sistemului educațional unde abordările mediocre ale premianților se dovedesc a fi falimentare prin caracterul lor formal și decorativ.
Mediocritatea este unul dintre defectele sistemului nostru educațional populat cu oameni cu situații la învățătură dintre cele mai strălucitoare și mobilați cu diplome academice dintre cele mai răsunătoare, dar care nu au trecut deloc testul inițiativeiși al coerenței în acțiuni orientate spre maximizarea eficienței sociale.

(06 ianuarie 2018)

Defectele sistemului educațional: amatorismul

Așa cum în muzică există urechiști și notiști, tot așa există și în învățământ, meseriași adevărați care au predat la catedră și activiști, care n-au fost o secundă în fața elevilor sau studenților. Ministerul Educației a avut nenumărate situații în care în frunte s-au găsit persoane și nu personalități, iar cel mai grav lucru a fost atunci când cei din vârf nu au avut nicio tangență cu învățământul, ei de acolo de sus, făcând greșeli de vorbire sau de scriere impardonabile.

Amatorismul din sfera educației se vede din:

• calitatea slabă a legii învățământului, lege făcută de persoane care nu au prea ținut seama de specificul domeniului și de particularitățile pe care le au activitățile de la catedră dar și de capacitatea de asimilare a elevului; dacă se dă atenție numai o secundă afirmațiilor că un învățător are 4 ore pe zi în timp ce un strungar are 8 ore pe zi de muncă, ne dăm seama de disprețul pe care societatea îl are față de educație și ceea ce este și mai nasol, este faptul că afirmații de acest fel le oferă și unee mărimi care ar trebui să tacă în loc de a scoate asemenea enormități pe orificiul bucal;
• definirea normelor de timp pentru a examina, pentru a citi o teză de doctorat, pentru a coordona doctorate, ceea ce arată că ori cei ce fac astfel de munci nu au făcut niciodată așa ceva, ori sunt rău intenționați și îndreaptă spre statutul de sclav pe cel ce execută acele munci; în acel context nu există nici pretenții sau există chiar exagerat de mari, dar realitatea contrazice totul prin cruzimea abordărilor concrete; faptul că legea nu dă niște detalii tehnice relativ la modalitățile prin care normele didactice se modifică, lasă loc arbitrariului, ceea ce este nașpa rău de tot și face loc unor ambiții sau unor restructurări de resurse care se redirecționează aiurea;
• ruptura care există între zonele de pregătire a bazei decizionale duce la situații dintre cele mai bizare; acum cu proiectele finanțate din bani europeni se apucă oricine să facă propuneri și în final să vină cu soluții legate de sistemul educațional, fără ca persoanele care au lucrat la acele proiecte să fi avut tangență cu sistemul educațional; am avut în mână materiale legate de chestiunea implementării începând cu clasa zero a noțiunilor de informatică, dar și un proiect legat de bunele practici care elimină corupția din sistemul educațional; faptul că la acele proiecte nu prea lucraseră cadre didactice se vedea de la o poștă pentru că lipseau lucrurile de finețe și mai ales soluțiile propuse acolo sunt de un fantezism debordant.

Sistemul educațional are nevoie de profesioniști pe tot traseul. Trebuie profesioniști la elaborarea programelor analitice. Trebuie profesioniști la elaborarea manualelor. Trebuie profesioniști la catedră care să predea și să-i asculte pe elevi. Trebuie criterii de a selecta pe profesioniști. Cine crede că profesioniștii se nasc peste noapte se înșeală. Trebuie o strategie de 20 de ani ca să se spună că se pleacă de la punctul A0 și se ajunge la punctul A1 unde corpul profesoral este de top, unde școlile sunt de top, unde manualele sunt de top. Despre elevi nu scriu nimic pentru că ei intră cu toții de top în clasa zero, iar acum sistemul nu face altceva decât să le trezească tot ceea ce este mai nepotrivit în ei prin tot ceea ce face, pornind de la manualele îmbâcsite, de la profesorii prost plătiți și de la mediul înconjurător unde modelele lor sunt dintre cele mai nepotrivite. Totul este datorat amatorismului.

(03 ianuarie 2018)

Defectele sistemului educațional: imobilismul

Prin imobilism înțeleg incapacitatea unui sistem de a se autoadapta la cerințele mediului. În cazul sistemului educațional, imobilismul se manifestă prin:

• rămânerea în urmă în raport cu ceea ce înseamnă tehnologia educațională fie datorită lipsei fondurilor de a trimite personalul didactic la recalificare, fie din cauza imposibilității de a implementa acele tehnologii din cauză că nu există infrastructura necesară; sunt cunoscute eforturile de informatizare ale învățământului românesc de toate gradele și nivelurile, proces care și-a pierdut din intensitate din moment ce programele naționale de dotare cu tehnicăca ritm și intensitate; nefiind  ramuri productive așa cum sunt industria și agricultura, învățământul este considerat doar consumator de resurse, fără outputuri, ceea ce este eronat, căci calificarea forței de muncă este rezultatul său, acesta nu beneficiază de investiții masive, căci în concepția bolșevică, încă dominantă la noi, el merge de la sine înainte și fără fonduri, doar din pasiunea cadrelor didactice, exploatate de o societate nemiloasă și indecentă;
• crearea discrepanței majore între ceea ce cere piața forței de muncă și ceea ce produce sistemul educațional; este clar ca bună ziua acum că lipsa învățământului profesional sau vocațional cum nefericit este intitulat învățământul care scoate muncitori calificați, face ca minusul de muncitori calificați de pe piață să conducă la măsuri extreme, inclusiv la importul de forță de muncă din țările lumii a III-a, deși noi facem parte din lumea aIV-a dacă este să ne luăm după lipsa de autostrăzi și după străzile de pământ, neasfaltate din periferia  Bucureștilor, care se văd băltind din trenurile ce pleacă din gara Basarab;
• orientarea planurilor de învățământ în rimul rând după profesori și nu după cerințele pieței forței de muncă sau a tendințelor manifestate pe plan mondial; îmi aduc foarte bine aminte că în perioada 1950 -1964 limba rusă era limbă obligatorie în școlile de toate nivelurile și  se învăța cu un număr de ore mult prea mare în raport cu o altă limbă străină, limbă care lână în 1955 nici nu exista în școli, limba rusă fiind dominantă; ani în șir nu s-a trecut la modificarea planurilor de învățămând datorită faptului că nu se știa ce să se facă cu nenumărații profesori școliți pentru limba rusă; acum același lucru s-a întâmplat cu disciplinele de informatică predate de profesori care au făcut cursuri de reciclare, dar care nu au absolvit facultăți de specialitate și care au fost autodidacți în ale informaticii;
• rămânerea în actualitate a unor discipline care nu mai au prea mare lucru cu dezvoltarea științei și tehnologiei de azi, numai datorită că aceste discipline sunt predate de cadre didactice care au grade didactice, calificarea necesară și mulți ani până a ieși la pensie, dar care sunt lipsite de capacitatea de adaptare la nou; să analizăm ceea ce se întâmplă la matematică unde rezistența la nou este fenomenală; cam prin la toate manualele de matematică nu există introduse noțiuni descoperite în ultimii 50 -75 de ani, ceea ce este alarmant, nasol și grav; față de disciplinele din IT&C unde dacă nu se restructurează totul o dată la 5 ani lumea fuge ca dracul de tămâie, la matematică se consideră decent, interesant și grozav să se predea după manuale tipărite acum 50 de ani, căci sunt considerate clasice, adică monumente fundamentale, de la care se pleacă;
• acceptarea unor tipare ideologice penibile generate de doctrinele dominante în societate, ca singură modalitate de a face învățământ, deși dau senzația de revoluționarism, ele sunt generatoare de imobilism pentru că prin radicalismul lor intrinsec nu fac altceva decât să lovească în tot ceea ce este de fapt nou, dinamic și eficient; să mă explic: după venirea comuniștilor la putere, tot ceea ce era burghez a fost scos și cu el au fost trimiși la pușcărie și la canal și profesorii care predau acele noțiuni; a venit doctrina marxist-leninistă care deși nu era dogmatică, a fost dogmatizată; cine are bătrâni pe de peste 80 de ani să-i întrebe ce și cum cu scurta lui Stalin; dacă celelalte forme de imobilism erau cât de cât acceptabile, introducerea noilor ideologii generează un imobilism agresiv prin faptul că apar noi așa-zise științe precum socialismul științific, iar altele se restructurează fundamental conducând la rescrierea istoriei naționale dar și a teoriei și istoriei literaturii române, cu scriitori minori transformați peste noapte în genii, exact cum se face în ziua de azi când manualele de istorie au inclus o prezentattoare Tv și cărțile de literatură l-au trecut pe Eminescu undeva la și alții.

Imobilismul sistemului educațional se manifestă pe termen lung și efectul său resimțit este stagnarea, căci stagnare se numește circul cu manualele, stagnare se cheamă menținerea unei ponderi nepermis de mare a suplinitorilor, dar și lipsa unei strategii, care toate duc la cârpeli de pe o zi pe alta, ceea ce dau senzația unei dinamici, dar totul este de un imobilism anacronic, care nu are decât o singură consecință: involuția sigură a acestui sistem, cu riscuri de a nu se mai reveni vreodată la linia de plutire. Imobilismul este unul dintre defectele capitale ale sistemului educațional care are manifestări în straturile cele mai profunde ale sistemului și care afectează toate componentele, iar la intrări nativ-normale, outputurile sunt de o calitate cel puțin îndoielnică. Nu trebuie analizați cei 5% care sunt olimpici, ci cei 80% dintre acre 60% abia silabisesc cu diplomă de 8 clase, cât despre extragerea de radicali și despre suma termenilor unei progresii geometrice nu cred să-și mai amintească 10% dintre cei cu bacul, cât despre integrarea prin părți nici măcar atât.

(03 ianuarie 2018)

Defectele sistemului educațional: politizarea

Într-o societate ciudată cum este a noastră, cel mai rău lucru care s-a întâmplat a fost politizarea învățământului care a cuprins:

- inspectoratele școlare prin numirile de inspectori generali strict după carnetul de partid;

- școlile de toate gradele prin numirile de directori, deși sunt organizate simulacre de concursuri;

- ministerul prin toate pozițiile de la ministru până la șefii de servicii prin rotație;

- accesul la resursele financiare prin licitații de reabilitare și de editare manuale;

- procesul de promovare a cadrelor didactice prin comisii de grad și de examinare;

- procesul de angajeare a tersonalului auxiliar care se face exclusiv prin relații.

Faptul că nu mai există nicio resursă în sistemul educațional care să nu fie pusă în corespondență cu apartenența la sfere de influențe politice are ca prim efect distanțarea de elementele calitative ale proceselor educaționale, școala fiind bântuită de:

- instabilitate;

- subiectivism;

- arbitrariu;

- comoditate;

- pasivitate;

- noncalitate;

- heirupism;

- imobilism.

Deteriorarea climatului din școli unde violența nu mai este o raritate, evidențiază gravele carențe existente în întreg sistemul educațional care a lăsat pe ultimul plan calitatea cadrelor didactice. Absența unor criterii clare de diferențiere a cadrelor didactice după:

- pregătirea din facultate ca specializare și mai ales ca medii,

- preocuparea de perfecționare continuă prin grade didactice,

- rezultatele obținute de elevi la olimpiade și concursuri,

- gradul de promovabilitate la examene din afara școlii,

- gradul de admitere la facultăți după criterii de ierarhizare,

- contribuțiile la realizarea de materiale didactice recunoscute,

face ca tot corpul didactic să pară amorf, omogen, neimportant, mediocru și nesemnificativ, deși în realitate lucrurile stau cu totul altfel. În contextul în care salarizarea s-ar face după criterii calitative clar definite în care un rol cu totul special să-l aibă calitatea reală, cu siguranță că în învățământ nu s-ar mai propaga ideia că acesta nu este atractiv pentru șefii de promoție sau pentru studenții deosebit de merituoși în timpul anilor de facultate.

În politică se știe exact că intră în marea lor majoritate persoane care nu s-au remarcat cu nimic în meseria lor. Cei puțini care sunt deja personalități și pe care mediul politic îi curtează sunt extrem de puțini și faptul că nu sunt înconjurați de consilieri valoroși, apar situații în care ei sunt puși în dificultate și la următorul ciclu electoral abandonează politica, revenind la meseriile care i-au consacrat ți unde au avut succes.

Politizarea din învățământ face ca toți care lucrează în acest sistem să se adapteze după cum bate vântul în politică. Am văzut foarte mulți inspectori generali care căutau să nu supere pe adversarii politici pentru că știau că la următorul ciclu electoral aceștia reveniți la putere le vor face mizeriile adecvate. Am cunoscut și eu un specimen care în 1997 când s-a schimbat puterea credea că tot ce zboară se și mănâncă, deși el ca individ nu avea nicio bază. S-a dat la mine și i-am spus că la momentul potrivit va avea mari neplăceri că nu trebuie să te uiți la cățelul care latră, ci trebuie să vezi cine-i ține lanțul. Omul se pare că a învățat lecția și s-a dat pe brazdă. Un altul, tot așa, s-a purtat mizerabil din moment ce devenise și el un fel de șefuleț politic pus pe la FPS. S-a domolit urgent când a fost dat de-a dura pe scări fiind dat afară de la doctorat, de superdepășire de termen la 25 de ani cum s-ar zice.

Nu aș avea nimic cu politizarea dacă ea ar însemna valoare și nu sinecuri, căci în niciun caz o persoană fără pregătire corespunzătoare, super-mediocră într-o facultate de mâna a VII-a va avea resurse să gestioneze eficient o zonă unde toată lumea îi știe proveniența și mai ales știe de unde-i vine sprijinul, sprijin care este temporar întotdeauna în politică.

Nici nu vreau să-mi amintesc cum un șef de Giurgiu provenit din PNȚCD a încercat să șeargă cu mine dușumele pe la conferință în mai 1997, dar fără succesul scontat de el. Dar după căderea sa în cap l-am căutat la el acasă căci drumul București - Giurgiu nu e greu de făcut și i-am arătat că 2 + 2 uneori fac 7, dacă vrea cine știu eu.

Când spun cât de nasol este ca învățământul să fie politizat vorbesc în cunoștință de cauză că am știut ce a însemnat politizarea de dinainte de 1989 când vorbeau de instrucțiuni ale limbajelor de programare politruci care le confundau cu instrucțiunile ce însoțesc aplicarea  textelor de legi. Comparând politizarea de dinainte de 1989 cu ceea ce vedem azi, rezultatele bat tot cam pe acolo, balanța neânclinând mai mult într-o parte, căci ariviști, incluți și impostori au existat și atunci, există și acum, dar parcă acum sunt ceva mai zgomotoși și au diplome de doctor și de masterat.

În concluzie, dacă nu se iau măsuri urgente ca învățământul să fie curățat de orice influență politică, lucrurile vor merge din rău în mai rău și ne vom trezi cu școlile goale, căci elevii vor pleca să studieze în străinătate, inclusiv să facă grădinița și clasa zero acolo, căci aici nu mai este școală serioasă, ci fușereală, unde numai ghiozdanele au între 8 și 12 kg de cărat zilnic.
Politizarea este unul dintre  defectele sistemului educațional care afectează pe termen lung calitatea procesului de instruire, căci în învățământ sunt esențiale deciziile pe termen lung, nu pe durata ciclului electoral, decizii care se schimbă la 180 de grade după ce se schimbă și puterea și totul se reia de la zero, căci nimic de dinainte nu a fost bun.

(30 decembrie 2017)  

Defectele sistemului educațional: imoralitatea

Aici nu mă voi referi la acea imoralitate la care s-ar aștepta multă lume, că totuși școala nu este nici cârciumă, nici bordel și nici spital de nebuni. În școală este un altfel de imoralitate, dată de marile carențe ale corpului profesional, care nu se manifestă prin:

- violuri;

- șantaje;

- trafic;

- crimă;

- alcoolism;

- teroare.

Voi descrie fapte de imoralitate cunoscute de mine și dacă voi fi iscat, voi veni cu date concrete, nume, locuri și date exacte.

Primul exemplu de imoralitate: o profesoară recita lecția de fizică cuvânt cu cuvânt din carte. Un elev și-a dat seama și a început s-o urmărească având cartea sub bancă, pe genunchi. Profesoara și-a dat seama, a venit tiptil, l-a prins și i-a dat nota doi. Profesoara a manifestat un act grav de imoralitate din moment ce absolventă de facultate cum se credea, trebuia să vină să explice acea lecție de fizică cu cuvintele e, pentru a-i face pe elevi să înțeleagă despre ce era vorba acolo. Ea neavând nici pregătirea corespunzătoare și nici nivelul de competență corespunzător, prin imoralitatea de care a dat dovadă a căutat să se situeze deasupra tuturor elevilor, deși locul ei nu era la clasă. După incident, a continuat să turuie și elevul a continuat s-o urmărească, drept care a mai încasat în aceeași zi, încă un doi.

Al doilea exemplu de imoralitate: un elev a găsit într-o gazetă un citat al unui mare matematician care arăta că la matematică nu există elev rău, ci profesor rău. Neșansa elevului a fost să-l arate unui profesor care nu a știut să guste semnificația textului. L-a scos pe elev la tablă, i-a pus o întrebare despre ceva periferic, de detaliu, la care elevul nu a știut să răspundă și a primit nota doi. Profesorul nu s-a mulțumit cu ceea ce a făcut, ci a continuat să-l ridiculizeze pe elev pe oarece teme, lucru care dovedea clar stadiul său de imoralitate în care se bălăcea cu grație elocventă.

Al treilea exemplu de imoralitate: un elev de clasa a XII-a avea la limba română în primul trimestru media 3(trei), în al doilea trimestru de asemenea, media 3(trei) iar în ultimul trimestru media 9(nouă), iar în clasele precedente, media la limba română a elevului în niciun trimestru nu depășea media 6,50(șase și cincizeci). Am întrebat-o pe profesoara de română cum justifică acest salt astronomic, iar aceasta cu o convingere de-a dreptul suspectă căuta să-mi arate că elevul cu pricina este un tip genial și în acest ultim trimestru a realizat că trebuie să dea tot la adevărata sa valoare. La proba orală m-am convins că respectiva era într-o mare eroare, elevul neputând lua mai mult de nota 6(șase), iar la scris la aceeași disciplină nota elevului a fost și ea tot mediocră.

Al patrulea exemplu de imoralitate: vine să arate complicitatea unor profesori care dictează elevilor de la examene soluțiile problemelor, lucru dovedit în faptul că tezele tuturor elevilor erau trase la indigo. Lucrurile sunt mult mai complicate în acele cazuri pentru că în acele clase unde se dictează nu încap orice candidați, ci anumiți candidați, aleși și acceptați cu complicitatea conducerii, iar delegarea celor care supraveghează este și ea rezultatul unei complicități mai ample, care tot imoralitate este.

Al cincilea exemplu de imoralitate: despre care am auzit de la elevii care circulau cu mașina 331 și care coborau undeva la un liceu care a avut cândva și clasa T la a IX-a. Acolo era un profesor sau mai corect un pseudo-profesor care se enerva destul de ușor și ca să-și pedepsească elevii le dădea un test fulger și spre satisfacția sa proprietate personală, dădea la toată clasa nota 2(doi) căci nimeni nu rezolva acel test. Eu știam că notele în fiecare clasă urmează legea lui Gauss, decă vor exista câțiva de 9 și 10, vor exista și câțiva de 2 și 3 dar multe note vor di de 5, 6 și 7. Din moment de toată clasa lua nota doi, concluzia era că profesorașul acela stupid avea o modalitate imorală de a se pune deasupra elevilor clasei, nu prin cunoștințele sale de matematică, nu prin prestanța sa, nu prin caracterul său specual, ci prin acele teste aiuritoare de doi bani prin brutalitatea măsurii.

Al șaselea exemplu de imoralitate: se referă la faptul că ora are 50 de minute. Profesorul care nu vine la oră, profesorul care vine cu 5 minute mai târziu la clasă, profesorul care pleacă cu 5 minute mai devreme din clasă, profesorul care dă elevilor la clasă să rezolve probleme în timp ce el face cu totul altceva, profesorul care discută despre cu totul altceva la oră decât lecția prevăzută în planul de învățământ, profesorul care anunță că nu vine să țină ora data viitoare, în toate cazurile dă dovadă de imoralitate deoarece nu face altceva decât să-l fure pe elev de cunoștințele pe care acesta ar trebui să le primească în acel timp cât el, profesorul nu-l dedică obiectivului pentru care este plătit.

Este de-a dreptul dramatic să constatăm nivelul de imoralitate la care s-a ajuns în unele clase prin ceea ce fac profesorii acolo sau și mai rău, prin ceea ce nu fac din varii motive, ei invocând de fiecare dată că eroarea se află în ograda altora, adică la elev sau la familia acestuia, deși datul clar este profesorul însuși care dă tonul în tot ce se întâmplă la clasă, căci acolo elevul se simte confortabil sau se simte copleșit sau se simte umilit și reacționează de fiecare dată adecvat cu starea sa de spirit.

(29 decembrie 2017)

Defectele sistemului educațional: subfinanțarea

Rămasă din comunismul vulgar teza conform căreia învățământul nu este nici industrie și nici agricultură unde se produc bunuri pentru a i se da cât de cât atenție, sistemul educațional este o cenușărească lăsată de izbeliște. Culmea, în legea învățământului este un articol cum că 6% din PIB trebuie să se aloce învățământului obligatoriu, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, repet, pentru că învățământul nu este nu a fost și nici nu știu dacă vreodată va fi aici pe meleagurile carpato-danubiano-pontice ha prioritate de luat în seamă.

În primitivismul lor obscen, politicienii și nu numai ei nu fac legătura dintre calitatea învățământului, calitatea forței de muncă și dezvoltarea țării. căci fără forță de muncă având înaltă calificare dată un învățământ performant nu există nici producție industrială și nici agricultură dezvoltată.

Îmi amintesc o ministreasă de pe vremea lui Ceaușescu, destul de sărăcuță cu înzestrarea de la etajul superior, chiar dacă venea din buricul târgului nr. 6, a zis că ea și fără săștie vreo limbă străină tot a ajuns ministreasă și prefesoară universitară.

Subfinanțarea sistemului educațional se manifestă prin:

- salarii mai mult decât mizerabile pentru toate categoriile de personal care lucrează în siste, ceea ce determină migrarea celor mai buni absolvenți spre ramuri unde salariile sunt decente, chiar dacă acolo fac munci cu mult mai puțin calificate în raport cu disciplinele studiate în facultate;

- creșterea alarmantă a numărului de suplinitori, fără a exista vreo soluție de ameliorare a stadiului la care s-a ajuns, cu efecte dintre cele mai nefericite asupra nivelului de instruire a elevilor și studenților, căci suplinitorii sunt generatori de instabilitate în sistem și mai ales de dezinteres pentru creșterea propriei calificări, din moment ce soarta lor se hotărăște undeva cu câteva săptămâni înaintea începerii anului școlar, situația lor fiind an de an incertă;

- starea deplorabilă a spațiilor de învățământ care de zeci de ani nu sunt reabilitate, an de an înregistrându-se situații dintre cele mai speciale de căderi ale tavanelor, dărâmarea de ziduri sau accidente dintre cele mai nefericite în care victime sunt unii dintre elevi;

- nivelul scăzut al investițiilor în noi școli mai ales la sate unde datorită stării unor clădiri vechi de zeci de ani fdetermină primăriile să arondeze elevii la alte școli, obligându-i să facă transporturi spre alte localități zi de zi, cu efecte nedorite asupra stării de sănătate a elevilor;

- lipsa de programe coerente de elaborare și tipărire a manualelor cu cerințe minimale strict legate de capacitatea elevilor de a asimila cunoștințe și mai ales de a căra ghiozdanul zi de zi la școzlă cu tot felul de materiale pe care profesorii sau învățătorii le consideră esențiale în raport cu unele criterii financiare sau de memorare, disproporționate în raport cu menirea sistemului;

- lipsa unei strategii căci subfinanțarea atrage după sine lipsa de interes a tuturor decidenților asupra definirii de obiective pe termen lung, chiar mai mare de 20 de ani, mergându-se pe principiul cârpelilor de pe o zi pe alta, în sensul de a repara ceea ce s-a rupt într-o parte și așteptând să apară fisuri în alte părți pentru a fi drese prin improvizații;

- instabilitatea pe care o dă așteptările care sunt cu mult mai mari decât ceea ce se oferă în realitate în condițiile declașerii unor situații de criză care se lasă cu schimbări de miniștrii, cu măsuri drastice și pompieristice de închidere de licee fără promovabilitate la bac sau cu măsuri deloc severe în cazul unor dascăli violenți cu elevii sau imorali cu elevele;

- proliferarea unei mici corupții genetralizate care acoperă toate zonele sistemului educațional, de la licitații, până la derularea proceselor de instruire și de examinare, fără a exclude ceea ce se dezvoltă pe laterala și în afara școlii ca succesiune de activități care chipurile au menirea creșterii nivelului de pregătire extrașcolară a elevilor prin activități contra cost niumite emfatic și meditații.

Dacă sistemul educațional ar fi privit ca o prioritate reală, prin înțelegrea cu exactitate nu ca fabrică de diplome și titluri academice, ci ca producător de forță de muncă cu calificare și în diversitatea  la nivelurile cerute de societate, ca singura cale de a asigura progresul societății pe termen mediu și lung, problema subfinanțării ar dispărea cu siguranță și atunci, pe baza unei strategii coerente s-ar rezolva marile probleme ale acestui sistem, dintre care calitatea personalului prin salarizare și baza materială prin investiții, sunt punctele de start fără de care totul este vorbărie de dragul vorbelor aruncate de unii și de alții mai ales în campanii electorale sau la 15 septembrie când se deschde anul școlar și mărimile fac turul școlilor că dă bine la imagine. Apropo, ne mai aducem aminte cum un personaj jucător dealtfel, care se lăuda că este și bine informat și care  spunea ca pe o concluzie finală și fatalistă unui filosof că școala românească scoate tâmpiți? Ce trist! Cu certitudine respectivul făcuse școlile prin Anglia sau prin America sau prin Republica Botswana, pe bani plătiți în moneda statelor respective, pentru a se considera produsul altor sisteme educaționale.

Numai când ne vom desprinde de bolșevismul primitiv care domină încă gândireea intelectualilor așa-ziși rasați și orientați spre subdezvoltarea țării, se va trece la stadiul acela în care finanțarea reală se va produce spre sănătate și spre educație, numai acolo unde societatea trebuie să investească și nu să asiste prin suplinirea noncontributivității cetățenilor apți să-și poarte singuri de grijă.

(28 decembrie 2017)

Defectele sistemului educațional: cultivarea non-valorilor

Cultivarea non-valorilor este deja un sport național. Televiziunile prin tot ceea ce fac cultivă non-valori aducând în prim plan persoane și nu personalități, astfel încât se crează o mare confuzie pe scara valorilor și sunt impuse drept modele persoane care nu știu să facă fix nimic, în afară de scandaluri, de agramatisme și ziceri de un primitivism strigător la cer.

Este răsturnată 100% scara valorilor încât tinerii în formare nu au modele și ei găsesc în viața de zi cu zi drept modele exact ceea ce nu are nicio legătură cu ceea ce ar trebui să fie modele. Apar în jurii persoane care evaluează în zone unde nu au produs nimic, dar conduc la rating prin simpla lor prezență, pentru că numele lor este legat de scandaluri sau de știri care au făcut senzație nu prin ceva valoros, ci doar prin acțiunea de maximă excentricitate executată la cerere sau din întâmplare.

Ecranele sunt frecventate de persoane care propagă un pseudofolclor penibil la cotele cele mai de jos, dar care prin tunări sau aranjări spectaculoase dau bine și fac audiență, deși audiență s-ar face și altfel, nu prin lucruri facile, de doi bani și trei lulele.

Cultivarea non-valorilor se face cu grație și perseverență în sistemul educațional prin:

- acordarea de titluri științifice unor persoane ale căror merite sunt disproporționat mai mici;

- semnarea de cecuri în alb prin care sunt validate rezultate care nu sunt obținute încă;

- promovarea pe criterii periferice, locale și neimportante a unor persoane mediocre;

- deformarea de realități prin prezentarea nerealistă a rezultatelor inexistente drept valori;

- relaxarea criteriilor de ierarhizare și trucarea modalităților de evaluare de fațadă;

- răsturnarea piramidei pozițiilor din statele de funcțiuni care nu mai reflectă nimic.

Sistemul educațional deși are armele eficiente de autoapărare în ideia de a conserva valori, nu o face fie din neputință, fie din comoditate, fie din neglijență, fie doar pentru că autoconservarea are la bază și multă inactivitate și mult oportunism, toate învelite în așa-zise principii de transparență totală. Se știe că rolul profesorilor universitari în a gira așa-zisele lucrări științifice al rârnăiașilor a fost determinant, chiar dacă semnăturile lor se aflau doar pe paginile de cuprins unde pârnăiașii își declarau intențiile. Se spune că și iadul este pavat cu bune intenții. Numai că a semna pentru ceva ce nu există este o mare eroare, căci transferul de notorietate de săcea de la Ț către zero, uneori zero absolut sau zero barat sau doar o bucățică din zero.

Să nu creadă cineva că non-valorile au fost cultivate în sistemul educațional după 1989. Nu, ele au fost cultivate, dar la o scară ceva mai redusă și înainte de 1989 căci și atunci se acordau titluri academice aiurea și pe criterii politice, se făceau promovări pe poziții didactice prin selecții abracadabrante fără nicio bază reală, ci la opțiunea liberului arbitru. Numai așa se explică doctorii fără bacalaureat, profesorii universitari veniți de la Răsărit și mai ales decapitarea învățământului prin trimiterea la stuf a unor mari profesori ca să se facă loc lupilor tineri plini de revoluționarism.

(27 decembrie 2017)

Defectele sistemului educațional: permisivitatea

Sistemul educațional românesc este bântuit de nenumărate defecte, ceea ce l-a dus în situația în care este. Nu trebuie căutate defectele sistemului educațional în afara sa, ci în interiorul său, căci niciun sistem nu se structurează, nu evoluează și nu produce altceva decât ceea ce el din interior este capabil să acționeze. Cine crede că o mână invizibilă din exterior face și drege în interiorul sistemului educațional, se înșeală și toate raționamentele care pornesc de la această premisă eronată, sunt evident, eronate.

Permisivitatea este unul dintre defectele sistemului educațional care se manifestă printr-un nivel de exigență scăzut în selecția:

- elevilor și studenților care intră în sistem;

- absolvenților care devin cadre didactice provizorii;

- doctoranzilor care vor parcurge stagiile doctorale;

- celor care definesc criterii valorice de promovare;

- celor care validează titluri academice și teze de doctorat;

- titularilor de posturi și validarea acestora prin concursuri.

Numai datorită excesului de permisivitate au apărut situațiile nu hilare, ci triste să nu zic tragice în care arzând etape succesive, persoane fără calități remarcabile, ca să nu zic de-a dreptul mediocre, au fost cocoțate pe poziții academice de vârf, ca să nu zic imposibil de atins în condiții, ca să nu zic, cât de cât normale, decente, umane, credibile și rezonabile.

Numai datorită excesului de permisivitate s-au susținut teze de doctorat plagiate, fără valoare științifică sau chiar băgate la secret de stat ca nimeni niciodată să nu aibă posibilitatea de a citi ce este acolo și de a reverifica dacă sunt sau nu valoroase, dacă au sau nu au soluții originale sau pur si simplu dacă există fizic, sub forma a cel mult 150 de pagini, sau a cel puțin 1/2 pagină asemeni teoriei vitaminei C cu care s-a penetrat pentru totdeauna în lumea științifică.

Numai datorită excesului de permisivitate s-a ajuns în situația de a avea licee cu absolvenți care nu au reușit să treacă niciunul dintre ei examenul de bacalaureat, ceea ce evidențiază slaba calitate a proceselor ce se derulează acolo în principal datorită lipsei de exigență pe care o manifestă corpul profesoral, el însuși nepregătit să facă față unor provocări majore generate de subiectele unice de la acel examen, care este cu un nivel mediu acceptat și nu este destinat vârfurilor.

Numai datorită excesului de permisivitate s-a produs distorsionarea structurilor astfel încât au apărut peste noape zeci și zeci de colegii naționale fără a exista un trecut care să justifice o astfel de titulatură și au apărut facultăți și specializări care nu-și găsesc rostul și locul pe piața muncii prin absolvenții pe care îi produc și care vor lucra ca muncitori de slabă calificare în viitor.

Numai datorită excesului de permisivitate din sistemul educațional s-a ajuns la un nivel nepermis de inflație de titluri științifice, de lucrări așa-zis științifice elaborate și publicate de pucăriași, oameni care n-au făcut în viața lor niciodată cercetare științifică și care în afara timpului petrecut în celulă, nu vor face și de acum încolo nicio oră de cercetare științifică pentru că nu îndeplinesc condiții minimale pentru a desfășura astfel de activități care să intre în sfera cercetării științifice adevărate.

Numai datorită excesului de permisivitate s-a ajuns în situația ca manualele școlare să nu mai aibă nicio legătură cu capacitatea bietului elev de a învăța, maturii socotindu-i pe copii mai ceva decât sunt ei, căci numai nișye maturi mediocrii se gândesc cum să-i pună în dificultate pe elevi prezentându-le cunoștințe de care ei ca autori nu au habar și nici măcar nu le-au înțeles ca lumea. dacă era altfel, cu siguranță că respectivii autori ar fi filtrat acele bazaconii pe care le-au inclus în manuale și cu siguranță că manualele lor ar fi arătat nu ca niște cursuri universitare docte, ci ca manuale pentru elebii de gimnaziu, căci manualul de sport de a V-a este încununarea ridicolului.

Mai sunt multe, chiar foarte multe chestii legate de permisivitate dar nu vreau să demolez eu sistemul educațional și așa șubrezit din interior, căci va trebui să se înceapă reformarea lui tot din interior pentru a se scăpa de uscăciunile care zac acolo și care îl trag în jos prin non-calitatea lor.

(27 decembrie 2017)