Capitaliștii comuniști

Văd la televizor tot felul de capitaliști, adică persoane care zic ei că au afaceri, că sunt întreprinzători privați, din industrie, din agricultură, din servicii, din turism. Toți vorbesc frumos despre efortul pe care-l fac pentru a-și dezvolta afacerile, dar de fiecare dată vorbesc de ajutorul pe care statul trebuie să li-l dea și în mod deosebit despre structurile de stat organizatorice destinate sprijinirii lor. 

Vedem producători de fructe și de legume care vorbesc despre prețul lor de producție și de faptul că supermarketurile îi aduc în sapă de lemn cu adaosurile lor comerciale și doresc sprijinul statului. Vedem agenții de turism care se plâng de prețurile foarte mari de la hoteluri și de slaba calitate a serviciilor de acolo și doresc sprijinul statului care să definească o structură care să reglementeze activitatea hotelierilor. este vorba de un capitalism reglementat de stat și statul este cel care să vină cu banii, iar ceilalți, adică întreprinzătorii privați să beneficieze de avantajele create de stat. Este vorba de un capitalism socialist, așa cum era cândva când se dezvoltau gogoșerii sau mici restaurante în perioada socialismului relaxat, dar nu a durat mult căci se creau inechități sociale și statul comunist a stopat formele acelea de capitalism pe economie comunistă. 

În mod normal, statul are suficiente pârghii de a stimula dezvoltarea anumitor sectoare. Pentru informatică a scutit salariații de impozite. Pentru start-upuri a derulat programe de finanțare. Pentru turism au fost date vouchere, dar cei din HORECA în loc să pună osul la treabă, au crescut prețurile la cazări exact cu valoarea voucherelor și din ce s-a dorit să fie dezvoltare a turismului mioritic, s-a transformat într-o chestie păguboasă pur și simplu.

Cine este capitalist nu trebuie să stea cu mâna întinsă la stat. Trebuie să-și facă toate calculele de risc și trebuie să înoate în hățișurile economiei de piață, să ofere calitate la prețuri corecte și să se dezvolte prin eforturi adevărate, fără șmecherii, fără a trage pe sfoară partenerii și fără a cere de la stat facilități.

(15 iulie 2024)

(15 iulie 2024)  

Cultura în viziunea lui Marcel CIOLACU

Este mare deranj în instituțiile culturale de când Marcel CIOLACU a făcut oarece afirmații legate de restructurarea unor instituții de cultură din spațiul mioritic. Consider că ceea ce se întâmplă în cultura din spațiul carpato-danubiano-pontic este nefiresc, suprarealist și indecent, din moment ce latura calitativă este abandonată integral. Existența unor structuri așa-zise culturale, care de fapt stimulează nemunca și lipsa de creație, înseamnă tocarea banului public anapoda.

Să vedem cum stau teatrele. La ora actuală există teatre cu colective unde salariații au salarii mici, adică de mizerie și stau cu mâna întinsă la buget, că doar-doar va pica ceva. Nu este normal. Așa cum la o fabrică muncitorii fac șuruburi pe care le vând, tot așa și teatrele trebuie să facă spectacole, să vândă bilete și să încaseze bani din care să plătească salariații, care sunt actori, regizori, mașiniști, croitorese și contabili dar și alte categorii de personal, dacă și-l permit. Cine studiază istoria teatrului românesc, va afla că au existat câteva companii de teatru private care montau foarte multe piese într-un an și directorii companiilor se zbuciumau să asigure salariile actorilor și personalului, pe scene închiriate în orașe mari sau mici, fără a strâmba din nas despre spectatori sau despre repertoriu, cum se face azi. În opinia mea, trebuie să existe un teatru național, unul singur și acesta să joace piese românești și doar românești, iar acesta să fie subvenționat de stat 100%. În rest, celelalte teatre, să meargă pe barba lor.

Să vedem cum stau centrele de conservare a tradițiilor, acum populate de tot felul de familii, unde nu se conservă nimic, unde se oferă spectacole fără bilet de intrare plătit, chipurile, pentru cultivarea maselor fie cu dansuri simpliste, fie cu cântece fabricate în garsoniere, fie cu soliști fără voce, deci totul fiind de o calitate îndoielnică. Organizarea de festivaluri cu orchestre naționale, care promovează un folclor slab calitativ, nu se justifică deloc și aceste centre trebuie reorganizate, din moment ce sunt prea multe și nu se auto-finanțează în niciun fel. În opinia mea, văd un ansamblu care să aibă undeva sub 30 de dansatori care să știe să danseze din toate regiunile, să fie sportivi trași la linie, subțiri, vioi, care să ducă un spectacol de 120 minute șnur, așa cum mai sunt în lume multe ansambluri. Un astfel de ansamblu, când vine în orașul X din  țară, va umple o sală de 3.000 de locuri cu bilete plătite așa cum erau dansatorii irlandezi.

Când îi aud pe cântăreții de folclor că am compus versurile și muzica la un cântec mă apucă disperarea. Când cântă se vede că nu au cultură, că nu au talent creativ și nu fac altceva decât să polueze folclorul, ceea ce mă disperă iremediabil și militez pentru restrângerea posibilităților pentru acești așa-ziși creatori de folclor de a se mai manifesta, căc fac numai deservicii conservării tradițiilor noastre.

În concluzie, Marcel CIOLACU are o viziune corectă și trebuie reașezată întreaga cultură românească pe baze noi, mergând ca la frizer, întâi mă tunzi și după aceea te plătesc. Întâi scrii romanul, îl publici, se încasează banii și abia după aceea primești bănuții pentru munca de creație. Excepțiile le lăsăm pentru alții, dar pictorii să picteze și să-și vândă tablourile. Sculptorii să sculpteze și să-și vând statuile. Compozitorii să scrie cântece și să le vândă. Pentru toate există soluții, dar primăriile nu mai trebuie să subvenționeze concerte de doi bani. Cine vrea distracție, să scoată banul din buzunar.

(16 august 2023)

Pensionarii și tinerii

Nu vreau să creadă careva că am ceva cu tinerii. Ei sunt așa cum generația maturilor i-a format, i-a educat, i-a școlit și le-a impus reguli. Ar fi excentric dacă aă arăta cu degetul spre generația tânără, căci ea este inocentă, doar prin faptul că este un produs. 
Și eu am fost tânăr ca ei și ar trebui să recunosc că am avut apucături deloc bune față de bătrânii pe care i-am întâlnit, pentru maturii de pe vremea când eram eu tânăr, au avut comportamente deloc măgulitoare pentru ei ca maturi, care se considerau persoane îndreptățite să dea lecții, față de bătrâni.
Maturii de pe vremea tinereții mele erau autorii unor ziceri precum:
- Moartea te caută pe acasă și tu stai și te plimbi cu autobuzul.
- Stai acasă și așteaptă moarte, nu cere să stai pe scaun în autobuz.
- Dă-i dracului de pensionari, că doar consumă, ce le mai trebuie doctorii?

S-a vorbit mult despre conflictul dintre generații. Când un președinte iresponsabil i-a făcut pe pensionari asistați sociali, pentru a primi voturile tinerilor, o fi crezut că el este bântuit de tinerețea veșnică. S-a văzut că ciclurile se derulează și tinerii ajung maturi, maturii ajung bătrâni. Nimeni nu învață nimic în tot ce se întâmplă. Pe mine de pe poziția de pensionar mă amuză când văd răutatea și ura bătrânilor față de tineri, când văd disprețul maturilor față de bătrâni, pentru că lipsa de respect și lipsa de bună creștere sunt boli fără tratament vreodată și societatea românească niciodată nu se va îndrepta spre direcția bună, în care bătrânii să-i respecte pe tineri, în care maturii să contribuie la educația tinerilor și societatea ei să trăiască în armonie.


(07 aprilie 2023)

Pensionarii și statul

Despre stat se zice că este cel mai prost manager. Nu contrazic acest postulat. Cei care intră în contact cu satul sunt pensionarii, care constată că statul este:

- discreționar;

- corupt;

- anchilozat;

- birocratic;

- risipitor;

- intolerant;

- inuman;

- rău;

- distructiv;

- impredictibil;

- disprețuitor;

- ineficient;

- ambiguu;

- dezastruos.

Statul înseamnă multe, dintre care și sistemul de pensii care include pe lângă tot felul de organisme și legislația, făcută în așa fel încât să aducă pe cetățenii care devin pensionari la statutul de sclavi ai mileniului al III-lea. Procedând cu de la sine putere, statul face exact ceea ce vrea cu toate resursele, adoptând politici dintre cele mai bizare care duc inevitabil la corupție endemică și ireversibilă, după principiul hoțul strigă hoții. Toate regulile definite și practicate refelctă o mentalitate medievală, prin care cetățeanul activ nu reprezintă decât o unealtă aducătoare de profit, iar pensionarul nu reprezintă nimic în afara unei guri de hrănit și a unui consumator ineficient și în exces de servicii sanitare. De aceea, pensionarii trebuie să-și calibreze din timpul în care sunt persoane active raporturile viitoare cu statul, în ideia de a realiza astfel de acumulări încât să-l facă pe el, pensionarul, să fie cât mai puțin dependent de atitudinea inumană a statului așa-zis democratic, care de fapt este un stat al dictaturii mediocrilor, corupției, ineficienței și risipei. Mai mult, pensionarii trebuie să conștientizeze că nu sunt altceva decât mase de manevre, care acceptă minciunile cele mai aberante legate de creșterea pensiilor și fac ceea ce statul le cere, inclusiv se pun capră. Ei sunt înșelați de politicienii venali, dar au marele defect că uită prea repede și se lasă păcăliți din nou, făcând jocurile celor care doresc să acceadă la cașcaval, hămesiți fiind. Să nu-l uităm pe T.B. să nu-l uităm pe T.S. și nici pe A. V. care de pe scenă vorbeau ei cum că pensia minimă va ajunge de 800 euro, ca și cum aici pe Dâmbovița în doi ani va apare atletul ce va sări în înălțime direct 4,44 m când recordul național la săritura în înălțime este de  2,40 al lui Sorin MATEI înregistrat  la data de 20 iunie 1990. Trebuie spus că raporturile statului cu pensionarii nu se vor schimba niciodată și statutul pensionarului a fost, este și va fi acela de oropsit, jugnit, umilit și blamat doar din vina că trăiește pur și simplu.

(06 noiembrie 2018)

Pensionarii și...

Pensionarii sunt o categorie formată din persoane:

- ușor manipulabile;

- secătuite de puteri;

- aduse la exasperare,

- ignorate de societate;

- cu stare de sănătate precară;

- mințită de toți;

- folosită în toate direcțiile;

- jignite fără jenă.

Merită o analiză pentru a stabili raporturile dintre pensionari și ceilalți cu care ei interacționează. Concluziile sunt nasoale rău de tot.

(05 noiembrie 2018)

Pensionarii și privații

Când un om lucrează la stat, trebuie să se supună rigorilor, adică la 65 de ani își ia bocceluța și PA. La privați lucrurile stau altfel. Omul lucrează toată viața. Pe vremuri se zicea despre actori că mor pe scenă. Era vorba de actorii care jucau în companii private, gen STURDZA-STORIN-MAXIMILIAN, unde se montau anula peste 20 de piese și actorii colindau țara-n lung și-n lat, nu ca acum când pe salarii mici, vegetează, unii nejucând ani în șir, nici măcar figurație.

Și la privați este tot ca la stat. Cei din jur așteaptă momentul pensionării colegilor care au ajuns la 65 de ani pentru:

- a le ocupa funcția;

- a le ocupa biroul;

- a le prelua din lucrări;

- că s-au săturat de ei;

- a fi fericiți și liberi.

Și în mediul privat există:

- invidii;

- răutăți;

- bârfe;

- insatisfacții;

- frustrări;

- dorințe;

- pofte;

- răzbunări.

De aceea, momentul pensionării unui coleg este;

- o bucurie;

- o eliberare;

- o izbăvire;

- o fericire;

- o speranță.

Cel care pleacă se vede în situația ca și la stat, de a fi omul care și-a rupt toate legăturile cu vechiul loc de muncă. Să nu ceradă nimeni că patronul îi așterne covorul presărat cu petale de trandafiri celui care pleacă, mai ales dacă pensionarul a lucrat foarte bine, căci patronul vede o obligație ca toți să-l slujească pe el în cele mai bune condiții. Am văzut zile de pensionare foarte triste în viața celui care pleacă la pensie, chiar dacă acesta dă o masă și se bea șampanie și se taie tortul.
Pensionarii din mediu  privat nu sunt mai deosebiți de cei de la stat. Există riscul la privați ca să nu li se fi plătit dările, drept care pensionarul chițăie să-și rezolve situația. Pensionarul de la privat are drept să se pensioneze cam când vrea el. Mi se pare rezonabil să nu treacă de 70 sau cel mult 75 de ani ca vârstă fără să se pensioneze. la pictori, scriitori și actori e un pic altfel.

(03 noiembrie 2018)

Pensionarii și nerecunoscătorii

Am văzut foarte mulți oameni supercalificați, puternici și cu caractere nobile, care cât timp au fost în activitate:

- au făcut numai bine;

- i-au sprijinit pe tineri;

- au promovat necondiționat valorile;

- au apărat dreptatea celor din jur;

- au acționat responsabil și corect;

- au fost buni și apreciați.

Am crezut că toți colaboratorii lor se vor comporta exact așa cum trebuie dând măsura binelui pe care l-au primit. La pensionarea binefăcătotilor lor, i-am văzut pe mulți dintre cei care au promit o mână de sprijin, că s-au năpustit asupra celor care plecau în pensie și cu gesturi nejustificate, au procedat exact cum nu trebuiau să procedeze. Am văzut cum peste ani, cei care veneau din urmă, le-au aplicat și lor exact același tratament, fără să le convină deloc.

Din punctul meu de vedere, este cea mai mare eroare pe care o face o persoană prin a crede că binele pe care l-a făcut cândva, cuiva, se va întoarce în timp, chiar și numai sub forma unei fărâme. Această gândire echivalează cu crearea de așteptări, care nerealizându-se generează mai dezamăgiri. Am văzut oameni dezamăgiți. Uneori și mie mi se întâmplă să-mi fie relatate niște cazuri când foști colaboratori de-ai mei au niște atitudini ciudate, de neacceptat. Numai că eu mi-am fosrmat o astfel de atitudine căci nu am așteptat niciodată nici recunoștință, nici aprecieri, nimic mulțumiri, nici compasiune, nici atenție, nici daruri, nici felicitări, nici vizite, nici vorbe de consolare, adică nimic. Este lucrul cel mai potrivit pentru a nu avea dezamăgiri sau așteptări deșarte. Oamenii trebuie luați exact așa cum sunt, cu caracterele lor exact pe care le au, cu timpul lor, exact de care dispun și nu cum ar trebui să fie pentru a ne satisface nouă niște exigente egoiste, ca să zic mai pe șleau.

Din punctul meu de vedere nu există nerecunoscători decât în măsura în care noi construim imagini deformate despre cei din jur în raport cu obiectivele noastre și judecâm oamenii după cum se încadrează sau nu în tiparele absurde pe care ni le imaginăm doar pentru că credem că lumea este strâmbă și îngustă, după cum ne-o modelăm noi în micimea noastră.

(03 noiembrie 2018)

Pensionarii și pensionabilii

Pensionabilii sunty cei care mai au cel mult un an sau doi până a ieși la pensie. Ei sunt oamenii care au atitudini dintre cele mai neașteptate crezând că:
- universul va sta în loc dacă ei se pensionează;
- prin plecarea lor instituțiile se vor prăbuși;
- fără aportul lor nu se va mai obține calitate;
- sunt de neînlocuit, tot ceea ce făceau ei fiind perfect;
- iubesc locul de muncă și colegii îi iubesc pe ei.
Nimic mai eronat decât o astfel de atitudine.
Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit.
Viața merge înainte, chiar mai bine  și cu ei și fără ei.
Plecarea oricăruia nu se simte câtuși de puțin.
Nimeni nu face ceea ce este de făcut ca să nască  iubirea veșnică.
Așa, că pensionabilii trebuie să-și reconsidere poziția față de tot ce mișcă în jurul lor și trebuie să accepte că:
- ziua pensionării vine și pentru ei obligatoriu;
- prin pensionare toate firele cu locul de muncă se rup;
- trebuie să plece pur și simplu că lumea s-a săturat de ei;
- a sosit momentul când ei pun punct unei situații.
Este de înțeles cum în USA, la pensionare vezi pe cei ce pleacă având în mână o cutiuță de carton cu strictul necesar, ca simbol al plecării definitive de la locul de muncă pe care l-au slujit mai mult sau mai puțin, unde și-au dat ani buni de viață pentru a face munci de rutină și pentru a câștiga salariul să trăiască și ei mai mult sau mai puțin decent.
Pensionabilii trebuie să-și pregătească ziua pensionării, stabilind cu precizie ce vor face ca pensionari. Amânarea acestei analize va avea efecte dezastruase asupra stării lor de spirit, căci ziua pensionării îi va găsi nepregătiți și vor vea un șoc, căci de a doua zi vor fi nimeni pur și simplu.
Pensionabilii sunt cei care vor deveni pensionari în curând și de aceea trebuie să-și pună ordine în viață pentru a face față zilei în care li se va spune că activitatea lor s-a încheiat, fie într-un mod festiv, fie așa, dintr-o dată, du cispreț și cu ură, exact așa cum stă bine unor oameni needucați, lipsiți de suflet, care musai au găsit prilejul în frustrarea lor să plătească polițe imaginare uneori, reale în cele mai multe situații.

Pensionarii și ...

Mi-a venit o idee. Anume, să scriu despre situația pensionarilor din țărișoara noastră, pensionari despre care există o mie de păreri împărțite, idei crețe și atitudini bizare, deșănțate și răutăcioase. Merită un studiu mai atent, pentru că societatea trebuie să înțeleagă că nici HITLER nu a reușit să extermine în lagărele de concentrare instanntaneu 5.000.000 de suflete fără ca istoria să-l judece definitiv altfel decât ca un pe un criminal odios. Oricum, societatea nu are cum să-i lichideze instantaneu pe cei 5.000.000 de pensionari, căci dacă ar avea, ar face-o instantaneu, fluierând, zâmbind, aplaudând și bucurându-se nespus că a scăpat de o mare povară. Numai că în fiecare an ar trebui aceeași societate să repete procesul de excluziune cu aceeași viteză, veselie și frenezie, pentru a se păstra tânără, viguroasă și mai ales fără consumuri nejustificate.

În acest context, existența pensionarilor va fi privită:

- ca un rău necesar, pe care societatea trebuie să-l suporte cu stoicism că nu are încotro;

- din punctul de vedere al unei resurse încă utilă în a face pe puțini bani multe alte activități;

- prn prisma consumurilor de doctorii care stimulează obligatoriu industria farmaceutică;

- la scara serviciilor pe care le oferă preoților, mai ales la înmormântări cu ritm accelerat;

- cu speranța că aceștia lasă în urmă o agoniseală pe care ereții tineri o vânează hămesiți.

Această suită de articole sunt scrise destul de detașat de problemă din mai multe puncte de vedere, mai ales că mă laud că am o oarecare independență față de tot și de toate, prin faptul că am avut cu două grame mai mult creier decât media, încât să prognozez corect cum stau lucrurile și să am condițiile de a mă apăra cât de cât de necazurile probabile care vor apare.

Nu scriu aceste articole nici cu răutate, nici cu invidie, nici cu speranță, ci cu detașare, cu obiectivitate și cu optimismul celui care vede lucrurile exact așa cum sunt ele și nu în roz sau în negru, așa cum le-ar vedea un  îmbuibat, respectiv,  un flămând. Aceste articole merită să fie citite de:

- pensionari, căci ei vor înțelege marasmul pe care îl parcurg;

- tineri, căci este bine să știe ce-i așteaptă;

- maturi, care să-și pregătească terenul și forța de a-și suporta destinul.

Viața este mult prea complicată și timpul lucrează în defavoarea oricăruia dintre noi, căci nu am auzit, chiar în cazul celor care traversează complicate tratamente geriatrice să li se oprească timpul în loc sau să întinerească și mai și, devenind frumoși, sprinteni și drăgălași.

(03 noiembrie 2018)

Bugetul, ca vacă de muls

Acum, mai nou, tot poporul care are idei, în loc să și le ducă fiecare până la capăt, le pasează să le transpună alții și mai ales, pe bani de la buget. În anul 2000 un tip din Timișoara era siderat că primăria nu-i dă lui 1.000.000 USD s-o aducă el pe Tina TURNER să concerteze în seara când era eclipsa de lună. Tipul tuna și fulgera.

În mintea mea, aia pe care o mai am cât oi mai avea-o consider că de la buget trebuie plătite numai:

- cheltuieli cu școlile pentru elevii claselor I - VIII;

- spitalele pentru copiii până la 16 ani;

- doctorii și profesorii aferenți acestor activități menționate;

- medicamentele copiilor de până la 16 ani;

- sprijinirea celor cu dizabilități reale, evidente de necontestat.

Nu au ce căuta printre cheltuieli de la buget, sumele acordate:

- partidelor politice pentru că cine vrea partid, să plătească; eu nu vreau;

- cluburile sportive; cine vrea sport profesionist, să plătească, eu nu vreau;

- sponsorizări activități culturale; cine vrea distracție, să plătească; eu nu vreau;

- deplasări în așa-zis interes de serviciu; cine vrea plimbări să plătească, eu nu vreau;

- statui stupide cu inși orgolioși de interes stradal;  să plătească, eu nu vreau;

- limuzine de lux în care să-și tâtâie târtițele lătărețe;  să plătească, eu nu vreau;

- salarii nesimțite pentru nimic semnificativ executat; 

- inactivității, neputinței, birocrației și incompetenței;

- alte tot felul de bizarerii, hoții și lux inutil pe care doritprii să și le plătească singuri.

S-a văzut cum jurnaliștii suedezi au rămas ca la dentist când au văzut că sportivele de la CSM București sunt plătite de la bugetul primăriei și au condiții de regine, iar logic ar fi fost ca tot ce câștigă să nu fie de acolo, ci banii primăriei să meargă la sportul de masă din școli, licee, pentru elevii care trebuie să fie sănătoși prin sport, să fie pepinieră pentru marea performanță de amatori, totuși. Nu am scris nimic despre ordinea publică, despre justiție și despre autostrăzi, dar între maturi lucrurile se aranjează altfel, căci toată lumea trebuie să plătească pentru ceea ce face sau și mai rău, pentru ceea ce nu face sau dacă face o face nasol și în disprețul legii.

(09 mai 2017)