Cultura în viziunea lui Marcel CIOLACU

Este mare deranj în instituțiile culturale de când Marcel CIOLACU a făcut oarece afirmații legate de restructurarea unor instituții de cultură din spațiul mioritic. Consider că ceea ce se întâmplă în cultura din spațiul carpato-danubiano-pontic este nefiresc, suprarealist și indecent, din moment ce latura calitativă este abandonată integral. Existența unor structuri așa-zise culturale, care de fapt stimulează nemunca și lipsa de creație, înseamnă tocarea banului public anapoda.

Să vedem cum stau teatrele. La ora actuală există teatre cu colective unde salariații au salarii mici, adică de mizerie și stau cu mâna întinsă la buget, că doar-doar va pica ceva. Nu este normal. Așa cum la o fabrică muncitorii fac șuruburi pe care le vând, tot așa și teatrele trebuie să facă spectacole, să vândă bilete și să încaseze bani din care să plătească salariații, care sunt actori, regizori, mașiniști, croitorese și contabili dar și alte categorii de personal, dacă și-l permit. Cine studiază istoria teatrului românesc, va afla că au existat câteva companii de teatru private care montau foarte multe piese într-un an și directorii companiilor se zbuciumau să asigure salariile actorilor și personalului, pe scene închiriate în orașe mari sau mici, fără a strâmba din nas despre spectatori sau despre repertoriu, cum se face azi. În opinia mea, trebuie să existe un teatru național, unul singur și acesta să joace piese românești și doar românești, iar acesta să fie subvenționat de stat 100%. În rest, celelalte teatre, să meargă pe barba lor.

Să vedem cum stau centrele de conservare a tradițiilor, acum populate de tot felul de familii, unde nu se conservă nimic, unde se oferă spectacole fără bilet de intrare plătit, chipurile, pentru cultivarea maselor fie cu dansuri simpliste, fie cu cântece fabricate în garsoniere, fie cu soliști fără voce, deci totul fiind de o calitate îndoielnică. Organizarea de festivaluri cu orchestre naționale, care promovează un folclor slab calitativ, nu se justifică deloc și aceste centre trebuie reorganizate, din moment ce sunt prea multe și nu se auto-finanțează în niciun fel. În opinia mea, văd un ansamblu care să aibă undeva sub 30 de dansatori care să știe să danseze din toate regiunile, să fie sportivi trași la linie, subțiri, vioi, care să ducă un spectacol de 120 minute șnur, așa cum mai sunt în lume multe ansambluri. Un astfel de ansamblu, când vine în orașul X din  țară, va umple o sală de 3.000 de locuri cu bilete plătite așa cum erau dansatorii irlandezi.

Când îi aud pe cântăreții de folclor că am compus versurile și muzica la un cântec mă apucă disperarea. Când cântă se vede că nu au cultură, că nu au talent creativ și nu fac altceva decât să polueze folclorul, ceea ce mă disperă iremediabil și militez pentru restrângerea posibilităților pentru acești așa-ziși creatori de folclor de a se mai manifesta, căc fac numai deservicii conservării tradițiilor noastre.

În concluzie, Marcel CIOLACU are o viziune corectă și trebuie reașezată întreaga cultură românească pe baze noi, mergând ca la frizer, întâi mă tunzi și după aceea te plătesc. Întâi scrii romanul, îl publici, se încasează banii și abia după aceea primești bănuții pentru munca de creație. Excepțiile le lăsăm pentru alții, dar pictorii să picteze și să-și vândă tablourile. Sculptorii să sculpteze și să-și vând statuile. Compozitorii să scrie cântece și să le vândă. Pentru toate există soluții, dar primăriile nu mai trebuie să subvenționeze concerte de doi bani. Cine vrea distracție, să scoată banul din buzunar.

(16 august 2023)

7 păcate ale turismului românesc

Și anul acesta este tot un an ratat pentru turismul românesc, lucru care se vede din numărul turiștilor care se găsesc în stațiunile de la munte, dar și în cele de pe litoral. 

Păcatul nr. 1: infrastructura deficitară care izolează practic stațiunile turistice, mai ales a celor de pe Valea Prahovei, dar și a celorlalte, căci a face triplul duratei normale pe o distanță similară, taie elanul oricărei persoane de a se deplasa pentru a petrece concediul sau o minivacanță într-o zonă pitorească. În plus, drumurile chiar și așa cum sunt de aglomerate, au o calitate îndoielnică, necesitând cheltuieli mari de mentenanță ale autoturismului după o aventură de 2.000 km prin spațiul mioritic.

Păcatul nr. 2: prețurile ridicate pentru cazare și masă, comparabile cu cele din Austria, dacă ne referim la standarde similare. O analiză pe preț identifică drept cauză dorința de a avea un profit nepermis de mare în raport cu efortul depus.

Păcatul nr. 3: lipsa de educație a personalului, care văzând dorința de îmbogățire a patronilor, practică și el la o altă scară, exact aceleași procedee, dar pe față. Așa se explică micșorarea porțiilor, servirea cu întârzâiere și înlocuirea ingredientelor, dar și umflarea costurilor din calcule direct, cu adunări în favoarea ospătarului, cu neacordarea bonului fiscal și alte furăciuni.

Păcatul nr. 4: calitatea slabă a serviciilor, concretizată prin vase nespălate, lipsa gelului și șamponului, neefectuarea curățeniei în camere, lenjerii jegoase, refolosite în mod nesimțit, întreruperea furnizării apei calde. Camerele au mobilier vechi care scârțîie, băile au vasele murdare, care curg, nereparate, nu au scurgere, mentenanța nefiind un punct forte.

Păcatul nr. 5: Mirosurile, praful și gunoaiele din stațiuni au caracterul de a descurajea chiar și pe temerari. Stațiunile dau senzația de locuri moarte, în care nu există viață. Pereții sunt scorojiți, copacii sunt lăsați în paragină, lacurile sunt pline de gunoaie și de ierburi din cauza netoaletării. Chiar și în camere de 4 stele în baie mirosul de nespălat este persistent.

Păcatul nr. 6: lipsa parcărilor face ca locurile mai căutate să fie inaccesibile. Chiar dacă există zone de interes, între cei ce leadministrează și administrația locală există contradicții insurmontabile, ceea ce izolează acele obiective și le fac accesibile numai celor care sunt foarte perseverenți. Lipsa indicatoarelor de informare, absența personalului voluntar de ghidare, adaugă alte inconveniente greu de trecut pentru cei ce-și propun să facă un turism cât de cât civilizat.

Păcatul nr. 7: absența corelației dintre calitate și preț este evidentă pentru oricine, căci un mic dejun la 4 stele unde se servește salam de cea mai proastă calitate, brânză lâncedă,  margarină în loc de unt și o apă colorată pe post de cafea, chiar îl face pe turist s-o ia la goană. Am văzut un loc din Deltă unde un borș de pește cu apă de Dunăre a costat 50 lei, în timp ce în Bucureși niciodată nu a depășit 13 lei cu pâinea și ardeiul de ustură.

Toată lumea invocă neimplicarea statului. O fi și acesta un motiv din care turismul este jalnic, numai că atunci când statul se implică, turismul se cheamă turism de stat și statul bagă banul și tot statul încasează și profitul. Lentoarea procesului de privatizare, accesarea unor leșinați financiar la resursele turismului comunist în scopul revalorificării imediate, neprofesionalismul unor așa-ziși patroni, toate puse cap la cap a dus la situația de azi, pe care o văd fără ieșire în afara unui proces de naționalizare urmat rapid de o reprivatizare corectă, adevărată și profesională, nu pârâtă.

(06 mai 2018)

Cum se mai fură în România

Există nenumărate modalități de a se fura banii în România. Deși se tot propagă ideia că așa și pe dincolo, statul se dovedește a fi unul dintre cei mai mari hoți. Se zice că statul fură legal, de parcă nu tot furt se cheamă. Și furatul de cărți din librării se zice că este furt nobil. În final tot furt se cheamă.

Statul bagă mâna în buzunarele cetățeanului prin taxe și impozite, dar și prin schimbări ale unor condiții în care alocă niște resurse cetățeanului, condiții pe care le schimbă așa cum le bubuie mintea unor guvernenți mediocrii.

Statul bagă mâinile în punga privatului prin tot felul de taxe, amenzi și impozite, sugrumându-l mai ales cu parandărătul care trebuie dat de privat funcționarilor corupți din instituțiile statului, pentru a obține un contract, o autorizație, un produs sau acces la acel produs.

Privații bagă mâna în buzunarul cetățeanului prin necorelarea dintre cantitatea și calitatea produselor și serviciilor oferite. Căci furt se cheamă prețul aberant într-un magazin pentru un produs care în magazinul vecin este cu 20% mai ieftin, deși acolo unde este mai scump, nu i se pune nici măcar o funduliță. Concurența nu funcționează câtuși de puțin. Ei preferă să arunce produsele expirate în loc să le vândă la un preț mai mic cu o zi sau două înainte de a se ajunge la termenul de expirare.

Privații bagă mâna în punga statului, neplătind TVA, lucrând cu muncitori la negru și neraportând profit pentru a nu plăti impozit pe profit.

Cetățenii bagă mâna în punga statului cu tot felul de declarații false care să le permită accesul la tot felul de facilități pe care statul le oferă celor aflați în dificultate. În acest fel, oameni sănătoși tun se garnisesc în acte false cu tot felul de certificate și obțin sprijin de la stat fără să-l merite și fără să-l muncească în vreun fel. Mulți se declară cu venituri zero pentru a avea acces la cei 200 de euro pentru un calculator. Mulți se declară cu handicap grav deși sunt sănătoși pentru a avea indemnizație.

Cetățenii bagă mâna în buzunarul privaților prin achiziționarea de bunuri, după care dispar și privatul nu mai recuperează nimic. Sunt situații în care privații vând pe datorie și ajung în faliment că nu-și mai recuperează banii de la rău platnici.

Se observă că toți fură de la toți și apoi se vaită că lucrurile merg prost, că viața e grea și că nu se progresează. Și cei mai inocenți fură și ei câte ceva, căci bogăția în exces nu se face doar din salariu legal și din profitul legal încasate cu acte în regulă. Trebuie să mai fie acolo, un oarece furtișag, cât de mic, ca să ne simtem bine, vorba cântecului.

(09 martie 2018)

Comunsimul profitorilor

După revoluția din Decembrie s-a văzut adevăratul profil comun al membrilor de partid, care-și ziceau că ei au fost membri de partid doar cu carnetul, dar ei nu au crezut nicio clipă în comunism, că ei nu s-au identificat cu idealurile comuniste, etc., etc. etc. Eu am cunoscut astfel de mâncători de cacao și nici nu mă mir că s-a prăbușit comunismul instantaneu în câteva ore în seara zilei de 22 decembrie 1989 de parcă n-ar fi fost niciodată. Știu doar că în mediul universitar numai un membru de partid era promovat șef de catedră, prodecan, decan sau prodecan sau prorector și mai abitir rector. La prime, la promovări pe posturi didactice un membru de partid era prioritar. La susținerea unui doctorat, avizul Comitetului Municipal al PCortantă chiar decât teza însăși. Cine era pe la postid în structurile de secor, de oraș, de municipiu sau CC sau și mai sus, avea acces la:

- magazine excepțional garnisite cu de toate;

- cantine cu mâncăruri la prețuri simbolice ca acum la Parlament;

- vile de protocol în stațiuni pitorești, gratis sau la prețuri modice;

- excursii în străinătate plătite de stat sau cu ff mici contribuții;

- posturi în comerțul exterior pentru odrasle;

- prime consistente pentru te miri ce servicii;

- decorații care ofereau scutiri și alte beneficii;

- policlinici și spitale cu medicamente interzise vulgului;

- alte și alte avantaje care făceau atractive funcțiile politice.

Comuniștii în cea mai mare parte erau oamenii calculelor, ai profitului imediat sau pe termen lung, exact cum se întâmplă azi cu politicienii care nu se mai dezlipesc de scaune. Cei care au fost idealiști, acum cred că au fost corecți cu ei și cu societatea și suferă în tăcere că nu au profitat și ei cât de cât de pe urma pozițiilor ocupate. Dar ei, au mulțumirea că au pus umărul la clădirea societășii socialiste multilateral dezvoltate. Uneori își dau coate privindu-i pe milionarii de carton care se lăfăie mușcând din ceea ce poporul a realizat, iar au de ce să-și bată joc, cu dispreț, cu veselie și cu gândul că sunt zmecheri exact așa cum au fost dintotdeauna, adică profitori, mai pe românește.
Comunsimnul profitorilor era populat de cei care acum ei  își zic milionari, dar de carton le zicem noi. Ei știau să obțină multe avantaje pentru ei, fără a face nimic efectiv, ci doar dând din gură și oriebtându-se în câmpul tactic al politicii. este o eroare să credem că socialismul a fost rău identificându-l prin ceea ce spun unii ca fiind cenzură, lipsă de libertate, înregimentare, căci toate acestea erau făcute nu de comunism, ci de comuniști și nu de comuniști în general, ci de x sau y sau z care erau bântuiți de spaimele unor decizii din care și-ar pierde scaunele și de aceea ca și azi, temporizau, amânau și nu făceau nimic, iar la termenele de scadență dădeau vina pe alții sau invocau condițiile obiective, ca și acum, când de 30 de ani nu mai există nici comunism și nici comuniști, ci oameni pur și simplu cu caracterele lor, de multe ori mici și meschine.

(19 mai 2017)

Câștiguri imense fără muncă

Tot omul este tentat să câștige foarte mulți bani cu cât mai puțină muncă și dacă este posibil, chiar fără muncă. Există rețete sigure de a face bani nemunciți și în continuare voi enumera doar câteva, care sunt cele mai des folosite și care chiar au dat rezultate spectaculoase:

• defrișarea pădurilor astfel încât munții să fie complet bărbieriți, de către mari companii, dar și de persoane private, în compmlicitate tocmai cu cei care ar trebui să vegheze la dezvoltarea, păstrarea și conservarea patrimoniului forestier al țării;
• vânzarea drepturilor litigioase obținute în urma retrocedărilor, ceea ce duce la transferuri de proprietăți pe prețuri de nimic, iar cu modalități oculte se produc despăgubiri fabuloase prin ANRP, ceea ce duce la amplificarea unui anumit tip de corupție, la nivel foarte înalt:
• devalizarea băncilor prin inginerii sofisticate, exact de cei care au fost puși să gestioneze banul stocat acolo; se dau credite preferențiale, exact celor care nu le vor returna niciodată sau se efectuează transferuri spre conturi ai căror noi proprietari nu sunt identificați și rămân pe vecie cu banii, păgubiții fiind cei care au fost deponenți de bună credință;
• obținerea de mari avantaje prin crearea de facilități legate de utilizarea de software licențiat, prin crearea necesității de licențe și dezvoltarea unei oferte exact de cei care au pus bazele cererii în mod artificial și dirijat;
• dezmembrarea de linii de producție din întreprinderi privatizate și o dată cu schimbarea obiectului de activitate, în numele unor retehnologizări, ceea ce se obține se vinde ca fier vechi, retehnologizarea nemaiavând niciodată loc;
• vânzarea de ternenuri obținute din retrocedări sau transferuri din agricol în intravilan, după ce s-au produs procese de comasare, vânzări mai ales către străini la prețuri foarte generoase la metru pătrat; ușurința cu care au loc aceste vânzări arată cu maximă claritate că nimeni nu mai este dispus să lucreze direct acele pământuri, ci să-i lase pe străini s-o facă, chiar dacă forța de muncă primară și brută este autohtonă;
• vânzarea la fier vechi a tuturor materialelor rezultate din dezmembrarea sistemului de irigații în toate componentele lui, inclusiv prin dezgroparea conductelor metalice; sistemul de irigații a fost privit întotdeauna ca un ceva oferit gratis de stat și poporul necontribuind la realizarea lui, s-a simțit îndreptățit să-l distrugă pentru a beneficia de o părticică oricât de mică din el;
• umflarea de zeci de ori a unor proiecte sau produse în licitații, pentru a se obține acele câștiguri din care să fie plătite șpăgile de 10% care să reprezinte peste 80% din prețul real al proiectului; atât timp cât cel care este beneficiarul se numește stat, evident, nu mai contează nimic, adică cine plătește; așa se explică de ce o băncuță costă cât un autoturism de lux, o panseluță costă cât o garsonieră sau un produs software banal revândut costă cât un sistem de operare nou-nouț, la cheie cum se spune în folclor;
• vânzarea la negru a piselor de tezaur descoperite și nedeclarate, din poment de statul oferă sume modice celui care s-ar prezenta cu ele la un muzeu, iar încasarea banilor este deja dijmuită chiar de cei care sunt puși să facă evaluarea, întrucât costurile lor sunt așa de umflate încât cu siguranță oricărui om de bună credință îi piere cheful de a mai urma o cale legală;
• transferul spre mediul privat a unor activități cu lăsarea la stat a celor costisitoare; debalansarea costurilor este spre cele derulate de mediul privat și unitatea de stat va rămâne tot timpul datoare, întrucât ea trebuie să onoreze plățile spre privat; așa se întâmplă cu toate căpușele care apar pe lângă spitale sau policlinici sau institute de medicină.

Toată legislația este făcută să favorizeze aceste modalități de operare și numai așa se explică dispariția librăriilor de pe marile bulevarde ale orașelor importante și a fabricilor de mobilă de unde lemnul ieșea cu un înalt nivel de prelucrare. Oameni care ar vrea să muncească în acestă țară mai sunt încă, numai că între cei ce au resursa ușor valorificabilă și aceștia, noii proprietari, preferă banul obținut rapid, munca nefiind o prioritate pentru ei.
Câștigurile imense, rapide și  fără muncă au rețete de succes care se aplică o singură dată. Cine crede că banul obținut în acest fel este durabil se înșeală. Un ban luat pe nimic, tot pe nimic se duce. Un ban luat rapid și mai rapid se evaporă. În plus, dacă resursele sunt limitate, vaca de mult nu va mai da lapte și sărăcia arată jalnic după zile de opulență nemuncită și scandaloasă.

(03 mai 2017)

Profitorii și revoluțiile

Se zice că apele învolburate scot la iveală gunoaiele. Așa s-a întâmplat și la noi imediat după 1989. După Revoluție nenumărați cetățeni s-au apucat să-și facă merite, să-și fabrice evenimente, locuri unde el a fost și nu știu ce a făcut în zilele fierbinți ale Revoluției.

Îmi plec funtea cu pioșenie în fața celor care au luptat în zilele acelea fierbinți ale lui decembrie 1989. De câte ori trec prin fața Cimitirului Eroilor Revoluției, mă închin și mă rog pentru sufletele lor nevinovate. Este singurul loc unde fac așa ceva.

Când mergeam cu autobuzul rapid 784 de la Romană spre Berceni erau în fața mea doi, un el și o ea care aveau cerificate de revoluționari. Tot timpul au discutat despre unii care au primit magazine, care au  primit pământuri, care au scutiri de impozite. Vorbeau despre ceva cu legatul în lanțuri la Atheneu. Au coborât undeva pe la Big-Berceni. Și uitasem de întâmplare dacă nu auzeam de o nouă categorie de revoluționari, ceva cu merite determinante. Revoluția a fost făcută de revoluționari. Eu am crezut că întotdeauna revoluționarii sunt oameni deosebiti, încărcați de idealuri mărețe, care luptă pentru răsturnarea dictaturii, pentru binele poporului, pentru dreptate, pentru democrație și pentru țară. Ceea ce am văzut că a urmat, m-a uimit și m-a lăsat nedumerit. Eu am crezut că urmașii martirilor trebuie ajutați. Eu am crezut că răniții revoluției trebuie tratați. Eu am crezut că revoluționarii autentici trebuie respectați, iubiți, venerați și lor tot românul să le aducă mulțumiri pentru curajul de care au dat dovadă în zilele acelea memorabile, când prin ceea ce au făcut ei, au determinat victoria forțelor democratice, victoria Revoluției.

Într-un mod de meânțeles, printr-un mecanism odios și-au făcut loc printre cei care au luptat în Revoluție și inși care au stat sub pat în acele zile sau erau atât de mici încât nu aveau cum să participe la Revoluție.

Am văzut cum imediat după 23 august 1944 când era ceva numită revoluție, deși nu a fost nicio revoluție, au apărut tot felul de indivizi care au vrut să profite și foarte mulți au profitat prin:

- funcții noi în noua structură de partid și de stat;

- acapararea de bunuri de la burghezie;

- înlăturarea celor care ocupau catedre în universități;

- îmbogățirea altora  prin vis ce nu visau;

- jefuirea pe față chiar a celor care nu dețineau averi;

- mințirea celor care au sprijinit schimbarea;

- vorbirea cu ei înșisi pentru a se convinge de schimbare;

- lăsarea cu gura căscată a tovarășilor lor de drum.

Acei oameni de demult, au fost profitorii adevărați, ancorați în a face exact ceea ce trebuia pentru ei și numai pentru ei. Ei vroiau școlile cele mai bune pentru copiii lor. Ei vroiau zestre aleasă pentru fiicele lor la măritiș. Ei îl iubeau pe Stalin că le asigura spatele politic. Ei îl iubeau pe Dej după ce o iubiseră pe Pauker, numai și numai pentru faptul că Dej sau Pauker erau cei care împărțeau pe concret darurile. Eu am cunoascut astfel de profitori. Unul luase cu forța mobila florentină din casa unui burghez, o dusese la tâmplar să-i elimine brizbrizurile, s-o facă dreaptă așa cum avusese el în casa lor sărăcăcioasă de la țară. Și lingăii lui Ceaușescu, tot profitori ai revoluției erau, că după 1965 imediat, epurările din partid tot a revoluție miroseau.

Mai trăim și mai vedem. Adică aș vrea să văd că se iau la analiză certificatele de revoluționari și de acolo să fie excluși cei care nu au făcut nimic pentru Revoluție să rămână acolo adevărații revoluționari, cei care mi-au adus libernatatea și m-au scăpat de comunismul caricatural, chiar dacă  ceea ce aven aici este un capitalism tot caricatural, cu o democrație caricaturală, imatură și neașezată.

(20 decemrie 2016)

Profitorii și ilegalitatea

Când eram copil, am auzit și chiar am văzut ilegaliști. Erau comuniști care în timpul regimului burghezo-moșieresc fuseseră membri ai Partiduclui Comunist Romîm. Unii făcuseră și pușcărie, unii fuseseră bătuți la siguranță. Tata nu certifica în niciun caz cicerile de după 1950 ale unor tineri înrolați în PCR imediat de făcuseră 18 ani.

Ilegaliștii erau nu niște stafii, nici umbre nu erau, ci oameni normali, care erau muncitori și munceau în fabrică. Era ilegalist și un avocat, dar despre care nu am auzit să se fi amestecat acolo unde tribunalele poporului își făceau de cap, în numele dreptății față de revoluția socialistă victorioasă.

Am cunoscut și un ilegalist, era cizmar și care în ședințele de aprtid i se adrea invitația să ia cuvântul și omul zicea:

- Bani, bani, nu minciuni. Nu pentru minciuni am luptat eu!

Am mai cunoscut un domn ilegalist, un om serios, care primea pachete multe de la regiunea de partid. El avea nepoți care erau tot timpul frumos îmbrăcați. Ilegaliștii aveau pensii de la stat foarte consistente. Nu erau mulți, că nici PCR nu avusese prea mulți membri înainte de intrarea tancurilor sovietice în București și Vîșinski bătând cu pumnul în masă. După aceea, s-a practicat politica ușilor deschise, drept care numărul membrilor PCR a explodat, incluzând și nenumărați legionari și nu numai. Profitorii ilegaliști aveau niște drepturi, niște pensii grase și din când în când erau chemați să stea la mese, la tribune, dar nu neapărat să zică ceva. Prin 1979, ilegalistul Constantin Pîrvulescu, la al XII-lea congres al PCR a avut o poziție dură la adresa lui Nicolae Ceaușescu, ceea ce i-a adus mari sancțiuni pe care cred că le-a regretat că erau concretizate prin tăierea avantajelor avute ca ilegalist.

N-aș zice că ilegaliștii erau profitori așa cum ne-am fi așteptat. Particul comunist le dădea casă, pensie grasă, aveau acces la spitale speciale, iar de zile de sărbătoare ei primeau daruri de la partid. Erau alte vremuri și oamenii nu erau atît de ahtiați după averi, după tot felul de avantaje.

(20 decembrie 2016)