19 martie 1965 a fost într-o vineri

Eram elev în ultima clasă de liceu în 19 martie 1965, ziua în care a murit Gheorghe GHEORGHIU-DEJ. Aveam ore dimineața când a venit un profesor și ne-a zis să mergem în curtea liceului la careu. Când am ajuns acolo, ca un făcut, am văzut cum profesoarele și colegele mele și-au pus pe cap baticuri negre. Era semn că cineva murise. A luat cuvântul directorul liceului, care ne-a zis că în acea dimineață a murit tovarășul Gheorghe GHEORGHIU-DEJ, primul secretar al partidului Muncitoresc Român și președinte al Consiliului de Stat. Am văzut cum au mai luat cuvântul profesoare care cu lacrimi în ochi și cu vocea tremurândă vorbeau despre marele dispărut. N-am înțeles cum profesoare pe care regimul comunist le desființase pur și simplu, aveau puterea să vorbească despre Gheorghe GHEORGHIU-DEJ și să-l mai și plângă. Atunci mi-am dat seama că victimele își plâng călăii, trăsătură prea des întâlnită la noi și la câini, care se gudură pe lângă stăpânul care-l ia la șuturi.

A doua zi, toate ziarele îl arătau pe Gheorghe GHEORGHIU-DEJ pe catafalc, stând cu mâinile pe lângă corp, cum se obișnuia la comuniști, nu cu ele pe piept așa cum sunt așezate mâinile la creștini ortodocși. La televizor vedeam imagini cu oamenii veniți de peste tot să-i aducă un ultim omagiu lui Gheorghe GHEORGHIU-DEJ. Unii erau triști, dar erau și bărbați, dar și femei care plângeau în hohote. Am văzut la televizor înmormântarea lui Gheorghe GHEORGHIU-DEJ și cripta lui de la Monumentul Eroilor Socialismului, din Parcul Libertății, ca peste ani să văd cum rămășitele pământești ale liderilor comuniști au fost scoase din acel monument și duse spre a fi înhumate în pământ, așa cum s-a întâmplat cu trupul lui STALIN care a fost scos din mauzoleu și îngropat la zidul Kremlinului.

Apropiații din anturajul marelui dispărut au cinstit memoria acestuia numind orașul Onești pentru câțiva ani cu Gheorghe GHEORGHIU-DEJ, oferint numele de Gheorghe GHEORGHIU-DEJ Institutului Politehnic București, actuala Universitate Politehnică București și s-au angajat să publice operele complete ale lui Gheorghe GHEORGHIU-DEJ, lucru care nu s-a întâmplat, drept care următorii conducători ai partidului sau ai țării, au publicat operele din timpul vieții, știind că după plecarea dintre cei vii, nimeni nu se va mai gândi la ei și la operele lor, care sunt doar scrieri de ocazie și cuvântări oarecare.


(05 aprilie 2025)

Ciocul și mustățile lui GHEORGHIU-DEJ

Legenda zice că în vremurile comuniste de început, când Gheorghe GHEORGHIU-DEJ era stăpânul României bolșevice, la facultatea de Matematică de la Universitatea București, la o ședință cu tinerii studenți ai ASC, când discuțiile erau cele mai aprinse, un student revoluționar în felul lui, s-a ridicat în picioare și a urlat din toți rărunchii:
- Tovarăși, în timp ce noi dezbatem aici probleme arzătoare, studenta acesta, uitați ce face!
El a smuls din fața unei studente un număr din ziarul Scânteia Tineretului, cu o poză mare a lui Gheorghe GHEORGHIU-DEJ pe prima pagină, unde studenta aplicase un cioc și mustăți liderului de partid Gheorghe GHEORGHIU-DEJ, făcându-l mai frumos, mai interesant și cu un aer de intelectual rasat.
Pe loc, ședința s-a transformat într-o acuzare colectivă a acelei studente, care a fost exmatriculată pe loc, fiind cotată ca element declasat, care nu mai are ce căuta în rândul studenților revoluționari care edifică o nouă societate în scumpa noastră țărișoară și bla, bla, bla...
Nu mai știu ce s-a întâmplat cu tânăra aceea, da acum mi-am adus aminte de acea întâmplare și nu am senzația, ci am certitudinea că istoria se repetă implacabil și mai ales de la începutul anului 2022 chestia cu articolul 30 din constituție este mai mult pe hârtie, extinderile fiind interesante, arbitrare, inocente și auto-impuse la o adică, pentru cei plătiți gras, să manipuleze cu nerușinare, desigur.

(29 mai 2023)

LAZĂR la Timișoara

Azi 15 aprilie 2019 Augustin LAZĂR, cel arătat cu degetul de o animită parte a jurnaliștilor că prin anii 80 a fost președintele comisiei de eliberări condiționate de la penitenciarul Aiud. Din procuror comunist nu-l mai slăbesc fârtații.

Un pic de adevără istoric nu le-ar strica băieților. În anul 1964, Gheorghe GHEORGHIU-Dej a dat un decret prin care îi grația pe toți deținuții politici. Din 1965 în mod oficial, noi nu mai aveam deținuți politici. Toți opozanții regimului, de fapt deținuți politici în mod real, erau băgați la pușcărie cu alte încadrări.

Știu eu niște tipi de la mine din mahala care spuseseră niște lucruri, dar li s-a pus în cârcă un furt de bumbac și au luat câte 7 ani. Alții s-au organizat și au protestat și au fost băgați la furt din avutul obștesc a unor saci de ciment la construirea barajului de la Căpățâneni.

Un pastor a fost băgat șase luni că a furat din donații. un tip care vorbea chestii împotriva regimului a făcut pârnaie că ținea ilegal valută, vreo 65 de stotinki.

Lumea trebuie să știe că și GHEORGHIU-Dej și CEAUȘESCU erau foarte atenți cu textele legilor și a celorlalte documente, căci ei construiau socialismul, unde ziceau ei că omul este liber, are tot ce-i trebuie, bla, bla, bla.

Să se ia textele și să fie analizate corect se va vedea că un neavizat ar crede că țara noastră era Raiul pe pământ, unde curgea numai lapte și miere și omul era liber să zburde, să gândească și să muncească după pofta inimii. Dacă dorea să facă politică o făcea în partidul unic, dacă dorea să scrie versuri, scria, dar i se publicau doar dacă.

Modul îngust în care taberele de azi privesc în urmă arată doar o abordare superficială, care goloște de conținut orice analiză profundă.

Nici nu mă miră cum se discută acum lucrurile, din moment ce cărțile noastre de istorie sunt scrise cu picerele murdare și cu călcâiele crăpate de nenumcă și de nelucrat pe documente. acum că se încheie mandatul lui LAZĂR, acesta e pus la zid. Mai spre toamnă, când va începe campania prezidențială, vor fi alte jocuri de imagine. Acest mod aiuritor ne va face să rămânem și în 2019 cu ZERO km de autostradă și cu centrua Bucureștiului unde se merge cu 3,14159 km/h.

Am cunoscut un ilegalist care își permitea să spună fără să se jeneze: bani, bani, că de minciunile voastre sunt sătul.

(15 aprilie 2019)

Ilie VERDEȚ, al șaselea prim-ministru al regimului comunist

Ilie VERDEȚ a fost al șaselea prim-ministru al regimului comunist și a ocupat fotoliu în intervalul 30 martie 1979 - 20 mai 1982. În cei trei ani cât a stat în fruntea guvernului nu am a spune că s-au întâmplat lucruri extraordinare. Știu că guvernul său se ocupa de lucruri mărunte de zi cu zi, căci și el ca om politic tot așa proceda. Lucrările la Casa Poporului au început în 1980 prin demolarea unor imobile superbe din zona veche a Bucureștiului. Faptul că importanța educației era foarte mică, ministerul acesteia ocupând penultima poziție în structură și faptul că la cârma educației s-au găsit Suzana GÂDEA și Aneta SPORNIC, ultima lăudându-se că nu șie limbi străine și a ajuns profesoară universitară de economie politică și ministreasă, spune atât de multe încât de departe conchid că acest guvern a fost slab, slab, slab. calitățile sale manageriae aveau la bază doar experiența practică și un empirism heirupist dat de activitatea sa revoluționară, căci studii nu prea avea.
Știu o întâmplare din care se va vedea că premierii se ocupă și de lucrurile foarte mărunte, punctuale care privesc cetățenii de rând. Un profesor din ASE era mâncat din toate părțile și i se pregătise o grozăvie, o lovitură într-o plenară a partidului pe ASE. Respectivul, care era prieten cu Ilie VERDEȚ, a aflat de chestie și i-a zis prietenului său. Premierul în două ore era în ASE și mătura cu mărimile de acolo, drept care profesorul care ar fi trebuit perpelit un pic, a fost lăsat în pace și niciodată nimeni nu s-a mai legat de el.

(25 iunie 2018)

Constantin DĂSCĂLESCU, al șaptelea prim-ministru al regimului comunist

Constantin DĂSCĂLESCU, al șaptelea prim-ministru al regimului comunist și Slavă Domnului și ultimul căci prea se săturase lumea și de Nicolae CEAUȘESCU și de comunism, un regim asemenea unei operații contra naturii. El a ocupat postul de premier  în perioada 21 mai 1982 - 22 decembrie 1989. Acest premier a ocupat poziția cheie a unui guvern legat de mâini și de picioare datorită situației extrem de dificilă în care se afla economia, cu lipsuri cronice în zone de maximă importanță. El a acceptat să se adâncească discrepanța între ceea ce se întâmpla în magazine și ceea ce prezenta propaganda în presa aservită necondiționat partidului. Constantin DĂSCĂLESCU a avut o echipă formată din miniștri cu calificări politice în primul rând. Componența guvernului arată nivelul excesiv de politizare, căci mulți dintre membrii săi ocupau poziții la vârf în conducerea partidului comunist. Numai faptul că prim-viceprim-ministru a fost Elena CEAUȘESCU între 29 martie 1985 -22 decembrie 1989 arată că decizia nu era deloc la Constantin DĂSCĂLESCU, căci Elena era soția lui Nicolae, care Nicolae era șeful lui Costică. Au mai fost pe poziție viceprim-ministru femei precum Alexandrian GĂINUȘE, Lina CIOBANU și Aneta SPORNIC dar ele erau numai de decor, să se vadă că partidul promovează femeia. În timpul său a fost inaugurat canalul Dunăre-Marea Neagră în 26 mai 1984.
Pe timpul mandatului său au fost demolate foarte multe biserici, monumente de arhitectură și purtătoare ale istoriei de multe secole încărcate de evenimente și de credință.
Guvernul lui Constantin DĂSCĂLESCU a condus mult dar fără eficiența economică reflectată în nivelul de trai. Faptul că se dezvoltase o a doua economie independentă de cea vizibilă, prin care cetățenii își asigurau peste 90% din bunurile de consum pentru ei și pentru alții în gospodăriile proprii, arată că statul nu mai era capabil să gestioneze consumul populației. Existența cartelelor de alimente - ulei zahăr, unt, benzină și cozile imense de la carne, benzină și brânză vin în sprijinul acestei afirmații. Guvernul Constantin DĂSCĂLESCU a făcut să se accentueze nemulțumirile populației în plan economic și mai ales social, finalizate prin revoluția sângeroasă din 22 .12.1989, numită acum din lipsă de respect pentru cei peste 1.000 de morți, lovitură de stat. Când a apărut în public Constantin DĂSCĂLESCU în zilele fierbinți ale Revoluției era mai mult o umbră, un caracter slab, mărunt, fără putere și fără coloană vertebrală, care încerca în micimea lui să-și salveze pielea.

(25 iunie 2018)

Istoria ca bășcălie

Despre primii miniștri ai regimului comunist știu eu destul de multe. Am căutat să mă verific de fiecare dată, pentru a nu greși unele date. Ceea ce am văzut în literatura care circulă în mediul online m-a îngrozit. Nu am găsit nici pe Wikipedia articole bine construite, ci numai niște chestii însăilate. Despre niciun premier din vremurile de demult și despre niciun eveniment de atunci nu am găsit nimic notabil. Este mare rușine pentru noi ca indivizi să nu scriem despre trecutul nostru adevărurile reci, fără bășcălie și fără deformări absurde.

este adevărat că socialismul și comunismul au adus:

- sărăcie,

- egalitarism,

- furtișaguri,

- minciună,

- politruci, 

- securiști,

- mizerie,

- cartele,

- cozi,

dar tot atât de adevărat este că socialismul și comunismul au eliminat:

- analfabetismul,

- plugul de lemn,

- mersul desculț,

- foametea,

- huliganismul,

- șomajul.

Nu spune nimeni că în  România comunistă curgea lapte și miere. Lipseau atât de multe încât este foarte  greu să se spună ce se găsea în alimentare, în farmacii sau în școli. Nu cer istoricilor să înfrumusețeze nimic. Ei trebuie să prezinte la rece lucrurile așa cum au fost, cu cifre, cu documente și fără păreri personale sau pornind de la ipoteze grotești. De exemplu, despre clădirea Teatrului Național din București ar trebui să se știe:

- când a început construcția,

- când s-a inaugurat,

- cine este autorul proiectului,

- cât a costat în USD pentru a avea o imagine și pentru a face comparații,

- din ce este formată,

- impresii ale specialiștilor.

La fel și despre Casa poporului și despre orice. Nu interesează pe nimeni că Elena CEAUȘESCU avea doar 4 clase, că a obținut aiurea titlurile sau că privea pe gaura cheii. Că vrem sau că nu vrem, între 1947 -1989 țara noastră a trăit sub comunism. Punct. Așa cum țara este a noastră și istoria ei este tot a noastră. Dacă vrem să știm ce ne așteaptă în viitor, trebuie să ne cunoaștem trecutul și să analizăm prezentul. Despre comunism trebuie să se scrie fără:

- picanterii ieftine,

- patimă distructivă,

- subiectivism obscen,

- superficialitate păguboasă,

- tușe negre sau culori întunecate,

- ură și negare continuă,

ci să se scrie exact așa cum au stat lucrurile. Încă nu este târziu în a trata subiectul cu seriozitate, de pe poziții științifice, din care să reiasă cu claritate, prin comparație, că acum se trăiește mai bine, că după intrarea în UE ne merge excelent și că cele 4 milioane revin buluc în patria mumă unde curge numai lapte și miere, unde s-au făcut 2.000 km de autostradă, unde PIB-ul pe cam de locuitor a depășit pe cel al Norvegiei, etcetera, etcetera,. etcetera. (Râsete înfundate și fluierături).

(26 iunie 2018)

Manea MĂNESCU, al cincilea prim-ministru al regimului comunist

Manea MĂNESCU, al cincilea prim-ministru al regimului comunist, venea din mediul academic și se lăuda că i-a post profesor Nicolae IORGA. Era fiul unui  vechi comunist, Constantin MĂNESCU și avea un frate numit Lenin MĂNESCU. Ca premier, Manea MĂNESCU, a ocupat fotoliul în perioada 27 februarie 1974 - 30 martie 1979. În timpul său au fost demarate mari proiecte, căci Manea MĂNESCU acea simțul măreției lucrurilor. Așa au pornnit lucrările la Combinatul siderurgic de la Călărași, Combinatul de Oțeluri de la Târgoviște, Combinatul siderurgic de la Galați. El știa bine economie și avea o viziune preluată din USA, țară pe care o vizitase și unde văzuse că profesorii de istorie veche scot bani dând asistență la realizarea filmelor de epocă, cu care Hollywood-ul scotea înzecit. Tot el a venit cu ideia că centrele de cercetare avansată nu sunt în institutele de cercetări de tip sovietic, ci pe lângă departamentele din universități. Experimentul lui a dat roade în Academia de Studii Economice, prin realizarea Laboratoarelor Catedrei de Cibernetică Economică. După Revoluția din 1989, aceste la boratoare au fost distruse și acum lumea se întreabă nedumerită unde sunt progresele sau de fapt de ce nu mai sunt progrese. A se vedea cazul Institutului CANTACUZINO, acum preluat din mâinile nepricepuților de către armată. Cred că despre Manea MĂNESCU nu este încă timpul să se scrie, cum nici în 2017 nu a fost timpul să se vorbească la 50 de ani de la aniversarea facultății ctitorite de el. Mă gândesc la un mare critic care a scris ceva despre seve și despre apa pe Dunăre, dar nu mai vreau să dezvolt pentru a nu fi luat la șuturi. 

(25 iunie 2018)

Ion Gheorghe MAURER, al patrulea prim-ministru al regimului comunist

De departe, Ion Gheorghe MAURER, al patrulea prim-ministru al regimului comunist, a avut cea mai lungă perioadă în fruntea unui guvern comunist și nu numai din țara noastră. El a fost prim-ministru în intervalul 21 martie 1961 - 27 februarie 1974. S-a născut în 23 septembrie 1902 și a trăit 98 de ani, așa că a văzu și ce ănseamnă 20 de ani de economie de piață, pluripartidism, dar și ce înseamnă democrație originală și capitalism de cumetrie precum și corupție endemică. În cei 14 cât a stat la cârma guvernului a reușit să implementeze politicile PCR de industrializare socialistă și de consolidare a agriculturii socialiste. S-a produs depărtarea de Moscova prin respingerea Planului Valev și au pornit marile șantiere industriale ale țării, ce aveau să devină platformele industriale, ușor megalomane. Au dispărut panourile cu chipurile lui MARX, ENGEL și LENIN. Au fost schimbate denumirile unor orașe. Orașul Gherghe GHORGHIU-Dej a redevenit Săvinești, căci cu mult timp mai înainte Orașul STALIN redevenise Brașov de cum se știs dintotdeauna. Și sectoarele Capitalei au devenit sector 1, sector2 și  tot așa până la 6. Chiar și ISEP a devenit ASE iar Politiehnicii i-a zburat din denumire Gherghe GHORGHIU-Dej , numindu-se simplu, Institutul politehnic București. 

În timpul cât a fost MAURER premier, ministru de externe a fost Corneliu MĂNESCU, personalitate cu totul specială în plan internațional. El a devenit prin 1989 semnatarul scrisorii celor șase, incluzându-l și pe el. Se știe multe despre rolul jucat de  Ion Gheorghe MAURER în propulsarea lui Nicolae CEAUȘESCU în 1965 în fruntea partidului la numai 47 de ani.

(25 iunie 2018)

Chivu STOICA, al treilea prim-ministru al regimului comunist

Chivu STOICA, al treilea prim-ministru al regimului comunist, a avut o evoluție extrem de interesantă, dar fără a fi spectaculoasă. Îmi aduc aminte când el s-a dus la microfon și a lăsat deoparte poziția de președinte al Consiliului de Stat, în favoarea lui Nicolae CEAUȘESCU în decembrie 1967. Deși a fost premier în intervalul 4 octombrie 1955 - 20 martie 1961, numele lui nu este legat de salturi spectaculoase ale economiei și nici ale vieții sociale.

Încheierea colectivizării care a fost consfințită la 23 aprilie 1962 a acoperit principalele momente dramatice în timpul lui Chivu STOICA, iar încheierea colectivizării moment anunțat în 19 octombrie 1957 tot pe când Chivu STOICA era prim-ministru. Eu știu exact presiunile la care au fost supuși cei aveau pământ mult sau puțin, pentru a se înscrie în C.A.P.-uri, căci Cooperativele Agricole de Producție erau nucleele agriculturii socialiste. 

În timpul lui Chivu Stoica s-a derulat al doilea plan cincinal 1955-1960 din economica comunistă a R.P.R. - republica Populară Română, în care accentul s-a pus pe industrializare și pe construirea de hidrocentrale pe Bistrița numită inițial V.I. LENIN finalizată în 1962 și pe Argeș finalizată în 1966. Au fost construite multe fabrici de prelucrări textile, de construcții de mașini. Multe date s-au pierdut căci trebuiau hiperbolizate realizările de după 1965, diminuându-se tot ceea ce făcuseră predecesorii lui Nicolae CEAUȘESCU.

Îmi amintesc că el avea o fiică studentă la Facultatea de Cibernetică cu o pensie de urmaș fabuloasă. Ea a rugat profesorii s-o lase repetentă să mai primească încă un an această pensie. I-a rămas nepromovat un proiect de programe aplicative. A fost convinsă să renunțe la acest proiect.

Chivu STOICA a avut un sfârșit tragic, nereflectat în presa vremii, deformat în ziua de azi.

(25 iunie 2018)

Gheorghe GHEORGHIU-Dej, al doilea prim-ministru al regimului comunist

Gheorghe GHEORGHIU-Dej, al doilea prim-ministru al regimului comunist este un personaj controversat. Despre el se știu lucruri dintre cele mai ciudate. El avea două fete. Despre mezină se știe că și-a dorit să fie actriță. Se numea Lica GHEORGHIU. A jucat în filme special scrise pentru ea, căci puținătății de talent trebuia prin compensație să apară:

- mari actori,

- subiecte generoase,

- regie adaptată,

- efecte de camuflare.

Filmul Tudor este un exemplu. Ea a primit distincții și gurile rele ziceau că este tare-n tată și nu talentată. 

Gheorghe GHEORGHIU-Dej aș fi corect dacă aș zice că a domnit, nu a guvernat, căci de la funcția de prim-ministru deținută în intervalul 2 iunie 1952 - 4 octombrie 1955 a sărit pe aceea de lider suprem a tot ce mișca în țară și pe linie de partid și pe linie de stat. Se zice că doar Maria TĂNASE l-a făcut să tacă zicându-i:

- Ghiță, acum cânt eu!

Ca prim-ministru, dar mai ales în anii ce au urmat, Gheorghe GHEORGHIU-Dej:
- a procedat la epurări la vârful partidului,
- a creat societățile mixte SOVROM-uri,
- a combătut planul VALEV,
- a scos armata sovietică din țară în 1958,
- a ținut în custodie pe conducătorul contrarevoluței ungare,
- siatarea în 1955 a lucrărilor de la canalul Dunăre-Marea Neagră,
- eliberarea deținuților politici în 1962,
- a luat măsuri împotriva huliganismului,
- a eliminat cartelele de alimente și textile.

Când a murit Gheorghe GHEORGHIU-Dej au fost emise unele ipoteze privind cauza, dar nici în ziua de azi nu se știu prea multe lucruri. S-au transmis la televizor zilele de doliu, jalea din popor și înmormântarea cu plângăcioși încolonați. La mine la liceu, la câteva minute de la anunțul de la radio s-a făcut un miting cu eleve și profesoare cu basmale negre. Totul era pregătit. A vorbit o profesoară de latină, care fusese victima regimului stalinist, dar care-și plângea călăul. Este specialitatea noastră mioritică, în a reacționa la o adică.
După ce a fost dus la Mausoleul Eroilor Victoriei Socialite din Parcul Libertății, iar în anul 1990 a fost deshumat și îngropat undeva într-un cimitir. S-a răsfoit o pagină de istorie.

(25 iunie 2018)

dr. Petru GROZA, primul prim-ministru al regimului comunist

Dr. Petru GROZA, primul prim-ministru al regimului comunist 30 decembrie 1947 - 14 aprilie 1948 și perioada 15 apriilie 1948 - 2 iunie 1052, căci eu consider că numai după înlăturarea Regelul MIHAI I a avut loc adevărata instaurare a comunismului. Totul de dinainte au fost numai măsuri pregătitoare ale partidului comunist. Dr. Petru GROZA a fost numai un instrument ân mâinile comuniștilor. El venea în acest sfârșit de decembrie '47 după un lung șir de măsuri pe care comuniștii le-au considerat fundamentale pentru devenirea României ca stat component în viitorul lagăr comunist de sub dominația U.R.S.S.

Dr. Petru GROZA a condus guvernul  începând cu 6 martie 1945, când împreună cu ceea ce conducea el ca forțe democratice au câștigat alegerile, măturând de pe scena politică partidele istorice. Abia după 1989 s-a spus adevărul despre cum s-au furat alegerile, adică după 44 de ani, exact câte țoiri de țuică trebuie băute în ziua mucenicilor. Probabil urmașii noștri vor afla în 2056 cum a rămas Traian BĂSESCU președinte când peste 8 milioane de votanți l-au demis la referndum, căci vorba lui Iosif Visarionovici STALIN nu contează cine cu cine votează, contează cine numără voturile. Zicerea este valabilă la noi și în ziua de azi, desigur, spun cei care pierd alegerile și nu numai.

Las istorici să scrie despre, fiecare cu puterile lui și cum i-o duce capul să scrie despre:

- reforma agrară din 23 martie 1945, văzută ca desființarea moșierimii,

- naționalizarea bunurilor solului și subsolului din 11 iunie 1948,

- înființarea Gospodăriilor Agricole de Stat - GAS,

- intrarea în CAER din 1949,

- semnarea tratatul de prietenie, colaborare si ajutor reciproc romano-sovietic în 4 feb 1948

- începerea colectivizării agriculturii în martie 1949,

- naționalizarea averilor bisericii în august 1948,

- încetarea existenței bisericii unite 1 decembrie 1948 și transferul bunurilor spre biserica ortodoxă,

- scoaterea religiei din școli începând cu 1948,

- adoptarea reformei învățământului și epurarea profesorilor din partide istorice în august 1948,

- inceperea lucrului la canalul Dunăre-Marea Neagră în 1949, folosind deținuți politici,

- zdrobirea cu brutalitate a mișcării de rezistență anticomunistă,

- introducerea planurilor în economie începând cu 1949.

Se vede cum transformările din țară se îndreptau spre implementarea modelului de tip soviectic de economie excesiv centralizată pe bază de plan, mai întâi folosind instrumentul rigid al planificării anuale, după care s-a trecut ceva mai târziu, la planificarea la nivel de cincinal pentru perioadele 1951-1955, apoi 1956-1960 și tot așa.

Doctorul Petru GROZA a ieșit din istorie și din politică atuci când a încetat din viață la data de 7 ianuarie 1958, iar înmormântarea sa a fost transmisă la radio. Copil fiind, m-a mirat cum de se transmitea la radio o slujbă religioasă de înmormântare, eu știind că nici în biserică nu aveau voie să intre elevii, dar și alți oameni, iar lumea se închina pe furiș.

Atunci au fost vremuri grele, apăsătoare, dar lumea tăcea și îndura, căci erau forțe puternice care contracarau orice altă atitudine, considerată ostilă comunismului, care era băgată imediat la subminarea regimului comunist și se lăsa cu ani grei de pușcărie.

Ce s-a întâmplat cu statuile și busturile lui Petru GROZA care împânzeau România comunistă este cunoscut, dar totuși dr. Petru GROZA rămâne o filă din istoria acestei țări, că ne place sau nu ne place, iar despre doctoratul lui în drept obținut în Germania vor scrie unii peste timp.
Dr. Petru GROZA avea o fiică, Mia GROZA, care a fost profesoară de Socialism științific în ASE și pe care am prins-o și eu în anii studenției. Era o doamnă distinsă și când a venit la noi la un curs a dovedit că era liberă să vorbească cu mult mai mult decât ziceau dogmele din cursurile acelor vremuri, ceea ce era mare lucru. Trecutul tatălui său îi crease acea aură de om puternic și sigur pe el.

(25 iunie 2018)

Primii-miniștri ai regimului comunist

Pentru a înțelege cum au condus comuniștii guvernele lor, trebuie văzut:

- cine erau primii-miniștri,

- ce experiență aveau ei.

- care era nivelul de instruire,

- cum își alcătuiau guvernul,

- care era stilul lor de muncă,

- câtă eficiență au avut,

- cine îi schimba și când.

Voi analiza în continuare cam după un același șablon activitatea următorilor prim-miniștri ai regimului comunist:

- dr. Petru GROZA,

- Gheorghe GHEORGHIU-Dej,

- Chivu STOICA,

- Ion Gheorghe MAURER,

- Manea MĂNESCU,

- Ilie VERDEȚ,

- Constantin DĂSCĂLESCU.

Aceștia acoperă perioada 30 decembrie 1947 - 22 decembrie 1989, adică 42 de ani și au fost doar 7 premieri, ceea ce arată că în comunism stabilitatea guvernelor era de cu totul altă natură decât în democrație, unde parlamentul face și desface guverne, iar alegerile, cel puțin așa rezultă la prima vedere, joacă un rol determinant în a promova, respectiv, a sancționa partidele. Am trăit sub toate aceste guvernări, dar am conștientizat numai ceea ce au întreprins GHEORGHIU-Dej, STOICA, MAURER, MĂNESCU, VERDEȚ și DĂSCĂLESCU, căci unele lucruri au fost esențiale pentru țară, așa comunistă cum era ea. Să nu uite nimeni că și noi am fost în postura în care mergea gluma cum că dacă plouă la Moscova, noi la București deschidem umbrela. Să nu uite nimeni că la noi comunismul a venit pe tancurile sovietice și nu existau în Ro mai mult de 1.000 de comuniști cu carnet, care au devenit ilegaliștii beneficiari ai unor facilități inimaginabile. Mai știm noi și pe alții cu certificate, de a ieșit zicerea: din cât de puțini am fost, vai, cât de mulți am rămas.

(25 iunie 2018)

Trăitul în trecut

Ieri 16 decembrie 2017 am avut ocazia să aud mai mulți așa-ziși analiști sau așa-ziși istorici făcând o paralelă între ziua de ieri  sâmbătă  16 decembrie 2017 și ziua de miercuri 24 martie 1965. Mi s-a părut o discuție nepotrivită cea de ieri căci erau făcute referiri la faptul că acolo în Sala Tronului din Palatul Regal  de azi, sala de protocol din Palatul Consiliului de Stat în vremurile R.P.R. în acel sfârșit de martie al anului 1965 fusese așezat pe catafalc Gheorghe Gheorghiu-Dej. Tot atunci a fost așezat pe afet de tun trupul neînsuflețit al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acei așa-ziși analiști politici sau așa-ziși istorici îl prezentau pe respectivul în culori destul de cenușii sau de negre, deși la ortodocși se spune că despre morți să vorbești numai de bine. Dacă nu ești în stare să faci acest lucru, eu zic să taci, ori respectivii s-au lansat în discuții ce depășesc limitele bizareriei. Ziua de ieri era atât de specială încât nu trebuia înserat în discuții nimic. Totul trebuia centrat pe calitățile, pe firul vieții și pe personalitatea mareului dispărut, Ms. Regele Mihai I. Ceea ce nu s-a întâmplat.

S-a accentuat mult pe perioada comunistă și mult prea puțin pe ceea ce regele a făcut pentru patria sa în acele vremuri grele. Cei ce au vorbit au căutat să se prezinte pe ei în primul rând, cu meritele lor în ceea ce privește raporturile cu evoluția raporturilor dintre statul român și Casa Regală. Am fost neplăcut impresionat că în acste zile triste ale mijlocului de decembrie prea mulți au introdus în discuție numele unor oameni de stat care și-au desfășurat activitatea între 1990 și 2015, făcându-i cu mult mai importanți decât au fost ei și doar prin simplul fapt că s-a evidențiat că nu au contribuit cu nimic la dezvoltarea raporturilor statului cu Casa Regală.

Și numai simplul fapt că au fost aduse în discuție niște articole scrise de Corneliu Vadim Tudor, Sergiu Andon și Cristian Tudor Popescu nu a fost potrivită, căci în acele momente a aduce în discuție elemente obscure din vremuri de tristă amintire,  trebuia pusă în evidență personalitatea luminoasă a Ms. Regelui Mihai I, nu realizarea de asocieri prin scoaterea de la naftalină a unor nefericiți.

Este corect ca poporul să cunoască istoria. Numai că trebuie alese momentele când trebuie spuse toate lucrurile. Între 13 decembrie și 16 decembrie 2017 nu era momentul pentru a pomeni numele nici ale lui Silviu Brucan, nici al lui Petre Roman, nici al lui Ion Iliescu, nici al părintelui Tatu, și cu atât mai puțin a unor slugi odioase din anturajul lor nefast. Trăitul în trecut nu este productiv. Trecutul e trecut. Pentru a evolua este nevoie de speranță pentru viitor și nu de ură legată de ceea ce s-a petrecut cândva. Proiectul țării este al viitorului, bazat pe prezent și consolidat pe realizări din trecut.

(17 decembrie 2017)