Ar trebui ca un proiect...

Există în cazul proiectelor două situații:

- proiectul gândit independent de cineva, caz în care respectivul ia totul pe propria-i răspundere, 

  inclusiv finanțarea, dar și profitul, căci riscurile sunt 100% ale lui;

- proiectul se înscrie într-o tematică, finanțarea fiind asigurată dintr-un fond, iar cei care întocmesc   

  proiecte asigură realizarea unui anumit obiectiv.

Lumea crede că prin finanțare se înțelege că există niște:

- tâmpiți care vin cu sacul de bani și-l lasă în mijlocul drumului;

- șmecheri care vin să se înfrupte după bunul plac din banii existenți în sac;

- mameluci care stau nepăsători și văd cum se duc dracului sumele;

- bârfitori care mor de oftică doar că nu sunt și ei la masa șmecherilor.

În realitate, mecanismele de acordare și de cheltuire a banilor din fondurile de finanțare a proiectelor se bazează pe lucruri foarte clare precum:

- ghidul finanțatorului;

- ghidul elaboratorului;

- ghidul evaluatorului;

- ghidul auditorului;

- ghidul utilizatorului.

Toate aceste ghiduri sunt foarte exacte și nu există niciun loc în care să se vadă că se fac cheltuieli fără a avea în spate activități, consumuri de materiale, calitate, eficiență, certificări, auditare și în niciun caz vreo formă de risipă și furtișag. Acesta este și motivul din care lumea nu se înghesuie să participe cu proiecte finanțate din bani europeni. De acolo nu există posibilitatea de a fura, de a tărăgăna, de a umfla prețuri, de a mitui, de a face cheltuieli anapoda, de a nu respecta cerințele de calitate. Toți care au înțeles că din proiectele europene se trăiește bine, dar cu muncă cinstită, evoluează. Cine vrea să fie șmecher o dă în bară urât de tot și așteaptă pomeni care n-or să pice niciodată din cer. Trebuie ca televiziunile, instructajele să fie clare pe acestă temă. Eu am văzut pe unul care a făcut un proiect cap-coadă, cu riscuri asumate și în timp ce salariații lui aveau salarii de la 200 la 10.000 de euro, el avea salariu per proiect de 1.000.000 euro știm totul a durat doar 4 luni, nu mai mult, dar ideia a fost cam de 2 ani gestantă. În managementul de proiect privat, nu interesează pe nimeni ce și cum, căci managerul își asumă și riscul și câștigul, în timp ce la proiectele cu finanțare europeană nu există niciun risc, finanțarea fiind asigurată și garantată prin munca efectivă.

(03 septembrie 2017)

10%? Eu zic 50!

Prin mediile de sus ale pușcăriabililor de lux se vorbea de un parandărăt la nivelul 1de 10%. Nivelul nu are cum să fie adevărat pentru că:

- la nivelul al II-lea parandărătul era să zicem tot de 10%;

- la nivelul al III-lea parandărătul era să zicem tot de 10%;

- la nivelul al IV-lea parandărătul era să zicem tot de 10%;

- la nivelul al V-lea de execuție, parandărătul era să zicem tot de 10%.

Adică toate parandărăturile erau de 50%, ceea ce ne duce cu gândul că nu avea cum să mai fie vorba de încadrarea în cheltuieli a unui proiect fără a se reduce sub limita suportabilității a consumurilor de materiale ceea ce conducea la la proiecte de:

- întârzâieri;

- abandonări;;

- slabă calitate;

- neimplicare;

- compromitere.

Aceasta este și explicația lipsei interesului în a absorbi banii europeni, căci s-a văzut că de acolo nu există nicio portiță de a crea parandărăt. De la banul provenit de la buget, întrucât de acolo se înfruptă și cel mic, dar și cel mare, prețurile se umflă, se fac rectificări de devize și este un adevărat dezmăț financiar, ceea ce explică prețurile demențial de mari de la lucrări și care pornesc anapoda chiar din startul licitațiilor. Și legea licitațiilor este făcută să se umfle prețurile, căci nu are prețul de la licitații nicio legătură cu preșurile vehiculate în puața reală.

Ce frumos era cântecul lui Florin CHILIAN cu parandărătul în care versurile:

Zece scinduri, o terasa, costa toate 

Toate costa cit o casa!

(29 august 2017)

Finanțarea pe bază de proiecte nu este pentru proști sau hoți

Cu fiecare zi care trece, constat că s-au cheltuit banii pe proiecte anapoda, care nu folosesc nimănui. Există terenuri de fotbal în pantă. Există urme unde au fost patinoare, care s-au deteriorat de-a lungul anilor. Sunt săli de sport cu lacătele ruginite la uși. La sate există parcuri năpădite de buruieni sub soarele torid. 

Se știe că un proiect înseamnă:

- oameni care știu meserie;

- cheltuieli estimate corect;

- termene foarte riguroase;

- riscuri foarte mici în realizare;

- transfer de experiență;

- management veritabil;

- termene care se respectă;

- onoare, cinste și respect.

Din proiecte nu se transferă cheltuielile de la un capitol la altul: La un proiect finanțarea este ritmică. Managerul de proiect trebuie să respecte termenele și condițiile definite în textul cu care a câțtigat finanțarea. Finanțarea pe bază de proiecte nu este pentru proști sau hoți pentru că:

- dintr-un proiect nu există posibilitatea de a fura nimic;

- la final există un audit extrem de sever;

- abaterile presupun returnarea banilor;

- după implementare se urmărește eficiența cel puțin 3 ani;

- nu se acceptă schimbări de obiective;

- neregulile conduc la anularea finanțării.

Rezultă cu claritate că finanțarea de proiecte este benefică numai și numai pentru cei ce sunt bine intenționați, care doresc să realizeze ceva și mai ales care știu meserie, iar ca manageri de proiecte sunt DOXA. Hoții, proștii și nepricepuții nu au ce căuta la competițiile pentru obținerea de finanțări pentru că ei nu definesc corect ceea ce trebuie realizat, nu știu să dezvolte activități, nu au habar să construiască echipe de executanți și cu siguranță că vor depăși termenele, vor consuma materialele fără rost și pe deasupra se vor deda la furăciuni și nu vor fi interesați de calitatea a tot ce se face. Într-un cuvând, managerii proști sunt o calamitate și finanțarea este compromisă. Eu îl compar pe managerul de proiect cu chirurgul mâna a I-a din sala de operație care știe ce are de făcut, are instrumentele toate la dispoziție, iar membrii echipei știu ce au de făcut. Managerul prost este asemeni celui care spune că operația a reușit, dar pacientul e mort.

(17 iulie 2017)

Finanțarea pe bază de proiecte nu este nici pentru proști

Cu fiecare zi care trece, constat că s-au cheltuit banii pe proiecte anapoda, care nu folosesc nimănui. Unii au făcut telegondole pe care nimeni nu le folosește. Alții au făcut terenuri de fotbal, acum năpădite de ierburi, prin neîntrebuințare. Alții, au făcut azile de bătrâni de 5 stele cu 2.000 e euro pe lună, goale, chiar dacă au plasme imense în camere. Alții au făcut canalizare inutilizabilă pentru cetățeni. Să nu mai vorbim de patinoarele inutilizabile, de bazinele de înot fără apă și fără personal, de parcurile sub arșița soarelui din cîmpie. Ce constatare am făcut este simplu de dedus, dar jenant în același timp. Unii spun că setea de câștig este aceea care a generat toate situațiile aberante, că numai corupția a fost aceea care a declanșat mecanismele răului în a derula astfel de proiecte cu finanțare babană. 

Realitatea este cu totul alta. Cei care au stabilit obiectivele strategice de finanțare, au fost și proști și superficiali și iresponsabili, pentru că nu au stabilit clar despre ce obiective este vorba, impunând criterii de performanță pe termen lung, cu responsabilizări directe. Cei care au conceput proiecte au fost nu corupți și lacomi, ci proști, pentru că au ales să facă niște chestii care frizează idioțenia crasă, prin inutilitatea celor realizate. Să nu-mi spună mie că cel care a făcut proiectul cu terenul de fotbal în pantă era un geniu. Să nu-mi spună mie că cel ce a făcut proiectul cu telegondola care nu duce nicăieri din zona aceea defaforizată a fost un gânditor de Hamangia. Nu, a fost un prost și nimic mai mult. Dacă cei ce au propus proiecte proaste, au fost niște nedeștepți, cei ce le-au aprobat au fost și mai nedeștepți, iar finanțatorii acestor proiecte au fost peste toți în nedeșteteptăciune. Stau și mă gândesc la chestia cu transplantul de plămâni, unde tot prin proiect finanțat s-a făcut ceva, dar lipsește din lanțul abordării exact ceea ce nu trebuia, adică secția de recuperare. Este ca și cum s-a făcut sala de sport pentru sărituri de la trambulină în apă și jos nu se regăsește bazinul în care ar trebui să fie apa. Concluzia este una singură și crudă: finanțarea pe bază de proiect este numai și numai pentru oamenii deștepți. Aceștia propun proiecte pentru a realiza obiective de maximă utilitate și eficiență. Ei fac toate calculele de impact corecte, în ipoteze normale de folosire, având estimări credibile. Cei ce selectează din proiecte bune și foarte bune, sunt specialiști evaluatori deștepți, care văd cine realizează proiectele, cât de utile sunt și au certitudinea că în comunități acele obiective vor contribui în mod real la creșterea calității vieții oamenilor. Și finanțatorii acestor proiecte bune, aprobate de evaluatori buni, trebuie să fie la rândul lor niște bancheri de succes, adică deștepți, să asigure ritmicitate finanțării și suficiența fondurilor. Ca toate să se întâmple așa cum se cuvine, cei ce au managementul programului de finanțare și elaborează strategii, fac ghidurile, definesc liste de cerințe, construiesc regulile jocului, trebuie să fie ei înșiși deștepți, ca textele lor să fie clare, fără fisiră. Când proștii se bagă în seamă intrând și ei în proiecte, se alege praful, căci:

- strategiile sunt ambigue;

- ghidurile sunt varză;

- ofertele de proiecte sun submediocre;

- procesele de evaluare sunt discutabile;

- finanțarea are sincope;

- obiectivele realizate sunt erori;

- inutilitatea este la cote alarmante.

Concluzia concluziilor: 

finanțarea pe bază de proiecte nu este nici pentru proști și nici pentru nebuni.

(05 iulie 2017)

Cei ce contestă orice...

Pe lumea aceasta orice se contestă.

Unii contestă rezultatul alegerilor prezidențiale.

Unii contestă rezultatul alegerilor parlamentare.

Unii contestă rezultatul alegerilor la postul de primar.

Unii contestă nota la un examen.

Unii contestă decizia unui complet de judecată.

Unii contestă o evaluare.

Unii contestă rezultatul unei expertize.

Unii contestă lista cu evaluarea proiectelor.

Unii contestă o licitație.

Unii contestă sentințe.

Unii contestă teorii lansate în piață.

Unii contestă opinii expuse în media.

Unii contestă dreptul la opinie.

Unii contestă luarea unei poziții în public.

Efectele unei contestații sunt:

• ceea ce este contestat nu se aplică până la soluționarea contestației;
• se produc pierderi din întârzâieri;
• cel care contestă rămâne ca o floare chiar când nu are dreptate;
• nu există niciun fel de reparație.

Traseul unei contestații este:

• în termenul stabilit se depune contestație, fără a plăti cva;
• se face o comisie de soluționare;
• se analizează contestația;
• dacă se adeverște că așa stau lucrurile procesul se reia de la capăt.

În realitate:

• comisia de soluționare este mână-n mână cu cei care au gestionat procesul inițial;
• criteriile de analiză sunt făcute ca să nu se prea da rezultat favorabil;
• termenele sunt definite ca să descurajeze.

Așa că orice mod de a contesta are rolul mai mult de a bloca derularea unui proiect față de obiectivele reale de a corecta.
Am văzut cum se alcătuiesc comisiile destinate soluționării contestațiilor, am văzut cum sunt analizate lucrările celor care contestă și am văzut că foarte multe dintre contestații sunt neîndreptățite, iar argumentele petenților sunt șubrede, chiar și atunci când baremurile sunt foarte clare.
Să dau un exemplu: pe vremuri, examenul de exonomie politică la admitere abea 5 probleme. Una era ceva din documentele de partid care se nota cu un punct și celelalte 4 erau întrebări clare de teorie din manual și se notau fiecare cu cate 2 puncte. O candidată scrisese 9 pagini la primul subiect și foarte putine lucruri la celelalte patru subiecte. A contestat nota 3,50 parcă, iar comisia i-a arătat că luase un punct pentru cele 9 pagini că baremul atât acorda, un punct din oficiu și 1,5 puncte pentru ce scrisese trunchiat la cele 4 subiecte care se notau fiecare cu cate 2 puncte. Nu le venea să creadă celor ce însoțeau candidata că pentru 9 pagini luase doar un punct.
Și la evaluările de proiecte ce se dau pentru obținerea finanțării din fonduri europene se dau ghiduri și un astfel de ghid conține punctajele după care se ierarhizează proiectele. Cine știe să facă o autoevaluare corectă va construi proiectul în așa fel încât să obțină punctele așa cum le dau și evaluatorii. Am văzut și situații în care ceea ce rezulta din evaluare era cu 30 de puncte mai mult decât acprdau evaluatorii. 30 de puncte diferență, știind că maximul era 100 puncte, mi s-a părut cam prea mult.

(15 mai 2016)