Legătura dintre salariu și performanță

Toată lumea vorbește acum de faptul că nu se justifică creșterile de salarii anunțate de PSD de câteva săptămâni, că ar trebui să se facă mai întâi reformă și după aceea să crească salariile. E un non-sens pentru că nimeni nu aleargă la maraton cu burta goală. Evident, după ce vor crește salariile foarte-foarte mult chiar, de la sine apare și problema performanței ca rezultat al unei autoreglări specifice oricărui sistem dinamic, colaborativ și complex.

A condiționa creșterile de salarii de mizerie de creșterea în prealabil a performanței este echivalent cu a pune carul înaintea boilor. Unor oameni cu salarii de mizerie în niciun caz nu li se va cere nimic, pentru că pentru o plată de nimic, nu are nimeni cum să ceară calitate, eficientă și zâmbete când se prestează un serviciu către cetățeni.

Creșterea salariului de la un nivel foarte-foarte mic la un nivel foarte-foarte mare are ca efect creșterea confortului fiecărui salariat simultan cu creșterea autoexigenței. dacă un om este îmbrăcat cu niște haine noi, el își schimbă comportamentul din om umil, în om mai drept, cu o lumină de speranță în ochi, gata să se gândească cu încredere spre viitor. dacă însă unui om zdrențuros, murdar i se cere să lucreze la computer, chiar dacă în vremurile lui bune a mai făcut acest lucru, el va fi dezarmat, dezamăgit și trist și resorturile lui interne îi vor frâna și cele mai mici puteri care le are. cam așa stă treaba cu ceea ce se întâmplă acum. Mai întâi trebuie să crească drastic salariile și după aceea, calitatea și performanța vin de la sine. Nu e nevoie de niciun bici.

(24 aprilie 2017)

Noi, ai noștri,nenea Dumitrache, tanti Zoițica...

O doamnă din Chile care a fost trăitoare pe Dâmbovița când după ce Salvadore Alliende a fot ucis, a revenit aici și într-o impecabilă limbă română m-a întrebat cum sunt utilizați profesorii noștri universitari. I-am răspuns:
- În niciun fel.
- Cum adică?
- Uite-așa bine!
Răspunsul meu a fost corect pentru că:
- studiile cercetătorilor nu folosesc la nimic;
- consilierii ștabilor nu sunt universitari;
- profesorii  care lucrează în primele 10 universități ale lumii nu sunt invitați să facă parte din
  guverne;
- disprețul față de valrile autentice este plenar, direct și zgomotos;
- numai neamurile parlamentarilor ajung să lucreze la ei la cabinete sau pe lângă;
- puternicii zilei nu au nevoile de ideile nimănui din moment ce ei sunt cei mai cei;
- cercetarea științifică se luptă pentru supraviețuire, nu este de anvergură;
- acordarea de titluri academice aiurea a demonetizat însăși ideia de valoare autentică.
Numai așa se explică mediocritatea cruntă în care se zbate actul decizional și:
- inexistența strategiilor coerente;
- cât de complicate sunt legile încât fiecare le interpretează cum crede;
- autostrăzile se dărâmă;
- acoperișul unei arene este nevalidat;
- se câpește în loc să se clădească de la zero;
- lipsesc programele concrete;
- se risipesc banii publici pe nimicuri;
- se fură în draci din toate părțile.
Legea învățământului a venit cu câteva restricții privind limitări de a crea clanuri în catedre și de a da șansă și celor fără de apartenență la găști să evolueze.
Înseamnă a fi tehnocrat înseamnă  ceva nedefinit, incolor, inodor și fără miros. La latină cândva era o lecție cu un tip care se lăuda că era un excelent dansator în Rodos. I s-a zis:
 HIC RODOS, HIC SALTA!
Iertare coane Fănică, iertare...
În rest, să vedem neveste de președinți de partid ajunse europarlamentari, fiice de prezidenți ajunse tot acolo și multe, foarte multe alte amestecuri de sosuri și rântașuri care sfârâie pe ochiurile de la aragaz, la sume exorbitante. Pardon, iertare, coane Fănică...

(18 februarie 2016)