Testul PISA

Nu trebuia sa vina niciun test peste noi sa ne dam seama ca despre Romania educata este doar un basm frumos, sa se vorbeasc a. realitatea este cu totul alta:

- invatamantul se degradeaza,

- moralitatea este la pamant,

- lumea emigreaza pe rupte,

- saracia ne bantuie amarnic,

- banii se rostogolesc aiurea,

- padurile dispar ca prin farmec,

iar noi privim pasivi crezand ca o bagheta magica va rezolva totul. Inainte de toate va trebui:

- sa ne apucam de treaba,

- sa fim exigenti cu noi insine,

- sa incetam cu autosuficienta,

- sa nu mai mintim fara rost,

- sa lasam vorbaria si justificarile,

- sa nu mai dam vina pe altii.

Testul PISA nu spune totul, caci scoala a luat-o la vale rau de tot si asta numai pentru ca obiectivele noastre sunt minimale si superficialitatea ne copleseste ireversibil. Concepem programe scolare pentru elevi abstracti, construim manuale din care nici 10% nu se invata, dar de fiecare data bifam ca ne-am facut datoria.

pana acum nu a avut nimeni curajul sa ia taurul de coarne si sa spuna: AJUNGE cu:

- mediocritatea,

- improvizatiile,

- noncalitatea,

- coruptia,

din invatamant, caci asa nu vom ajunge nicaieri sau mai rau, vom ajunge un popor incult, degenerat si primitiv, care nu va depasi stadiul de slugi pentru altii, care nici ei nu sunt mai altfel, dar care au avut intaietatea de a pune mana pe bici si pe capastru.

Trebuia sa vina peste noi testul PISA sa ne dam seama ca:

- elevii nu invata,

- profesorii memoreaza,

- parintii sunt delasatori,

- societatea tolereaza,

- agramatii conduc.

Eu am fost presedinte de ban destui ani ca sa-mi dau seama ca scoala a decazut rau de tot, lucru care se vedea din:

- nivelul de gandire al elevilor,

- atitudinea necorespunzatoare a profesorilor,

- complicitatile de la toate bivelurile,

- atmosfera tensionata din licee,

- comportamentul conducerilor.

Testul PISA a fost un fel de moment al adevarului, un dus rece facut de altii, dar asteptat ca o binecuvatare de multi dascali, in ideea ca se va gasi o solutie pentru a ne trezi la realitate. Am mari temeri ca acest lucru nu se va produce, doar din cauza ca scoala nu produce nici suruburi, nici aspiratoare, nici autoturisme, sa vedem ca sunt bune si functioneaza sau din contra, ne lasa la greu. In acest contest, vom continua sa ne balacim in acelasi sos sulfuros considerandu-ne nu buni ci foarte buni, cu doctorate, cu masterate luate pentru ca doar citim pe silabe si socotim pe degete, fara a avea legatura cu cei din strainatate, caci descentralizarea invatamantului a dus la delasare si la scaderea calitatii progesorilor, manualelor, a elevilor si mai ales a exigentei societatii, care a devenit atat de toleranta incat se mandreste cu doctorii care stiu sa faca diferenta intre s-au si sau in scrierera corecta, desi nu m-as mira sa fie acceptat drept corecta constructia sa-u.

(05 decembrie 2019)

Cel ce nu gândește singur

Îmi aduc aminte de versurile lui Tudor ARGHEZI:

Cel ce gândeste singur si scormone lumina

A dat o viata noua si-um om de fier, masina, 

Fiinta zamislita cu gândul si visareea, 

Neînchipuit mai tare ca bratul si spinarea.

Tot atât de bine, cel ce gândește singur, este în stare să ia decizii corecte. Observ că foarte mulți oameni nu sunt în stare să:

- aibă reacții normale, logice;

- reacționeze corect în situații obișnuite;

- aplice proceduri adecvate;

- spună lucruri care se potrivesc contextului;

- se poarte altfel decât după tipare abstracte.

Și toate se datorează faptului că nu-și pun instantaneu o serie de întrebări legate de situațiile concrete la care să-și dea răspunsuri realiste, bazate pe o experiență proprie. Toate se datorează sistemului educațional bazat pe memorare. Cel ce nu gândește singur își asumă toate riscurile în ceea ce face, dar el nu conștientizează nimic, drept care de la un timp încoace suntem martorii celor mai aberante situații din câte s-au pomenit.
Cel ce memorează își pierde orice calitate de a gândi singur. Cel ce nu gândește singur, nu gândește la nimic înainte de a face ceva și face acel ceva automat, fără să se gândească la consecințe, crezând că:

- știe să facă acel ceva;

- nu există consecințe de niciun fel;

- va ieși bine din orice situație;

- pentru el legile naturii nu se aplică;

- fracturile de logică sunt ale altora.

Numai așa se explică agresivitatea unora la volan, viteza lor excesivă și necorelarea abilităților cu starea drumului, cu bolidul și mai ales cu viteza acestuia. Numai așa se explică lipsa de logică a aruncării în valurile uriașe ale mării a celui care nu știe să înoate o iotă. Numai așa se explică superficialitatea abordării unor examene, crezând că și evenimentul cu probabilitate zero este un eveniment cert. Trebuie urgent schimbată paradigma din sistemul educațional. Faptul că se introduce manual de sport în gimnaziu îmi arată că prăpastia se adâncește și că și la sport se va toci, se va memora și mișcare nu se va face în veacul veacurilor.

(11 august 2017)

Sistemul educaționat și pierderea de timp

Este deosebit de important de analizat măsura în care se pierde timpul în sistemul educațional. Mai  întâi, trebuie făcute clarificări corecte legate de ceea ce înseamnă a pierde timpul în sistemul educațional. Sunt nenumărate definiții ce se dau pentru timpul pierdut. În opinia mea, a pierde timpul în sistemul educaționat înseamnă:

- a nu face orele din program din cauză că lipsește profesorul;

- a sta la niște ore în care elevul nu învață prea mare brânză;

- a pleca de la ore pentru a merge în parc sau la film;

- a aștepta să vină profesorul care nu mai vine sau vine cu mare întârzâiere;

- a avea pauze prelungite datorate unor profesori care stau de vorbă între ei în cancelarie;

- a fi martor la scene halucinante în care elevul își bate profesorul în timpul orei;

- intervenția brutală a părinților în timpul orelor pentru a rezolva probleme personale;

- participarea la discuții dintre profesori care vor să-și revolve probleme în timpul orelor.

Nu au fost incluse aici pierderile de timp ale elevilor acasă cu învățatul sau cu statul la rezolvarea de probleme inutile, ce reprezintă mofturile unor educatori incompetenți, care nu știu să evalueze eforturile calitative ale elevilor și merg exclusiv pe aspecte cantitative.

Nu am inclus aici nici pierderea de timp a elevului pentru a participa la activități de care nu se va folosi niciodată pe durata existenței lui de cunoștințele pe care se zice că le-ar fi acumulat. Sunt nenumărate elemente de umplutură, detalii nesemnificative de care elevul trebuie să fie preocupat, care însă nu-i vor folosi niciodată nici ca teorie, nici ca practică, dar el a alocat timp să studieze sau chiar să memoreze descrierile acelor aspecte. Uneori, eforturile depuse de elev sunt tratate numai ca antrenament al minții, ca dezvoltare a capacității de a memora sau de a face legături dintre elemente disparate, pentru a dobândi o serie de abilități ce se presupune a fi utile la o adică. Pierderea de timp se datorează unui mod defectuos de a evalua obiectivele ce trebuie urmărite de elev și mai ales, căile de atingere a acelor obiective. Faptul că se pune foarte mare accent pe o diplomă și nu pe eficiența cu care vor fi folosite cunoștințele acumulate pe durata studiilor, duce la orientarea proceselor de instruire nu pentru cel ce studiază, ci pe necesitatea de a asigura locuri de muncă unor persoane care fac parte din sistemul de instruire, pe poziția de instructori. Din propria-mi experiență, am înregistrat pierderi de timp când:

- am avut profesori care nu stăpâneau materia și dezvoltam variante de soluții la probleme nerezolvate vreodată în prezența lor, pentru că erau slabi și nu se adaptau la cerințele noastre;

- profesorii veneau la seminarii și ne povesteau câte e-n lună și-n stele despre viața lor sau despre cântăreți de muzică ușoară, deși materia se numea filosofie sau analiză numerică;

- la seminarii făceam lucruri practice pe echipamente scoase din uz în industrie, dar încă materiale didactice că universitatea nu avea bani să le înlocuiască cu acea tehnică pe care noi am fi găsit-o la viitoarele noastre locuri de muncă;

- noi ca studenți preferam să purtăm discuții despre teme care nu duceau la nimic, dar îl incitam pe profesor să alunece spre zone unde el credea că se dă măreț dacă începe să ne spună multe;

- profesorul care memorase niște chetii pe care el însuși nu le înțelesese venea să ni le prezinte nouă și se manifesta ca un robot, fără să se întrebe dacă cineva a înțeles ceva.

Nu m-am simțit nicio clipă fericit că am pierdut timpul la ore de curs sau de seminar când trebuia să acumulez cunoștințe. S-a întâmplat acest lucru mai ales atunci când am fost pus să ridic din umeri în momentul când trebuia să fac ceva ceea ce ar fi trebuit să fi învățat fie în liceu, fie în facultate și lucrul acesta nu se întâmplase, dar nu din vina mea.

(12 mai 2017)

Sistemul educațional și evaluarea la gramaj

Pe vremea mea, elevii nu prea știau ce este aceea contestarea profesorului. Acum, profesorul, învățătorul, educatorul, pe baza a ceea ce aude elevul în acasă, a stabilit performanța să fie:

- filmat,

- evaluat,

- discutat,

- judecat,

- descalificat,

- umilit,

de elevi, din motive foarte diferite, unele dintre motive neavând nicio legătură cu ceea ce este de fapt procesul de instruire de la clasă. Ca să se apere, profesorul ia o serie de măsuri, dintre cele mai facile și mai eficiente, dintre care enumăr:

- dă note foarte mari la toți elevii;

- acceptă ofertele elevilor și părinților;

- tratează totul ca pe o glumă la clasă;

- crează iluzii care se răzbună peste ani;

- introduce metode de evaluare fără cusur.

Numai așa se explică faptul că ajunf elevi în clasa a XII-a care nu au noțiunea de a învăța, care nu știu să scrie, care nu știu să socotească și care deși au medii de 3 pe primele două trimestre la Limba Română, în trimestrul ulțim obțin media de peste 9 ca să intre în BAC. Culmea este că profesorul de la clasă chiar crede tâmpeniile cu care argumentează aberația, ceea ce induce ideia că ori este slab, ori este corupt, ori este idiot.

Cel mai bun sistem de a ierarhiza este acela de a testa cu grile pe elevi. În opinia mea, orice elev de clasa a XII-a trebuie să participe la mai multe niveluri de teste grilă, exact așa cum participă halterofilii, care nu intră decât atunci când vor ei în competiție, sărind etapele când halterele sunt foarte ușoare în comparație cu potențialul lor.

La un prim nivel, testul grilă, cu câteva sute de chestiuni trebuie să verifice dacă elevul are noțiuni de bază, știe în ce țară trăiește, care sunt zilele săptămânii, știe tabla adunării, pe cea a înmulțirii și încă niște lucruri de clasa a I-a săzicem.

Ultimul nivel, ar trebui să umble la detalii din care să se vadă că el știe cam tot ce s-a învățat în liceu și nu trebuie să se facă de cacao în fața altor elevi ca și el. Adică, dacă e întrebat ce e o derivată să nu se facă de râs, dacă e întrebat ce e aceea Scrisoarea a III-a să nu se uite tâmp, dacă e pus să recite ceva din Miorița să fie în stare să facă acest lucru și ceva istorie să știe și mai ales să știe care sunt lunile anului și cum se cheamă planeta noastră.

Nivelurile intermediare ar trebui să fie graduale și cuprinzătoare, dar elevul nu trebuie să fie speriat ca după bombe că se supune testării, ci trebuie să conștientizeze că fără acele teste nimeni nu-l va lua în considerare vreodată nici la acordarea ajutorului social, barem.

Ceea ce se întâmplă acum are valoare scăzută, pentru că bietul elev nu învață pentru a ști, ci pentru a trece clasa, pentru a ua un examen sau mai rău, pentru a lua o diplomă, de care este sigur că nu-i va folosi la nimic. Am văzut un actoraș în vogă care nu știa cine a scris Hora Unirii și pe un altul care zicea Alexandri în loc de Alecsandri, vai de capul lui, săracul. O tipă a zis spărgătorul de buci în loc de spărgătorul de nuci, dorind să arate ce cultură are ea în zona baletului.

(08 mai 2017)

Sistemul educațional - timpul de joacă

Timpul de joacă la copii devine din ce în ce mai puțin pentru că aceștia:

- au teme foarte multe și dificile de rezolvat;

- merg la activități extrașcolare impuse de părinți;

- folosesc telefonul sau tableta pentru jocuri;

- participă la activități de socializare cu familia;

- cad ca secerați după multe ore de lucru intens.

Dacă maturii ar avea ceva mai mult creier și s-ar gândi ce să facă astfel încât copiii lor să nu urască școala ar proceda pe toate planurile la:

- reducerea severă a temelor de casă;

- scăderea activităților extrașcolare;

- a  crește timpul destinat jocului spontan;

- a mări timpul de relaxare a copilului;

- a lăsa liber copilul să se joace pur și simplu;

- a restricționa accesul la tabletă sau telefon;

- a încuraja socializarea cu alți copii liberi;

- a supraveghea de la distanță folosirea timpului.

În realitate, așa cum am mai spus, organul crează funcția, drept care lăcomia editurilor și a autorilor și a învățătorilor generează un lanț în care victimă este elevul. O carte ca să fie scumpă trebuie să aibă număr mare de pagini. Elevul ca să fie meditat, trebuie ca temele să fie foarte multe și grele. Numai niște părinți înspăimântați vor scoate banul din buzunar pentru a plăti meditații. Sunt profesori care spun părinților de la obraz că șansa copilului este meditația, iar unii dintre cei mai stupizi profesori se oferă chiar ei să-și mediteze elevii de la clasă. Mecanismele perfide create de a-l distruge pe elev prin suprasolicitare au la bază profitul autorilor, editurilor, profesorilor și nicidecum dorința cuiva ca elevii să fie din ce în ce mai performanți. Numai după ce vreo câîteva generații de elevi vor fi distruse de nepăsarea adulților și de lăcomia celor care gravitează în jurul sistemului educațional, se va trece la fapte care să aibă drept rezultat creșterea timpului de joacă al elevului. Numai un elev cu mintea limpede, neuzat va avea capacitatea de a fi creativ, de a nu mai fi robotul care execută fix orice i se comandă, așa cum se întâmplă acum. Cine are un pic de curiozitate vede de la o poștă că elevii de azi și tinerii de azi au mari carențe în a gândi liber, în a da soluții noi la probleme noi și doar se holbează și ridică din umeri atunci când sunt în fața neprevăzutului. Ei de fiecare dată spun că acel lucru nu l-au învățat, pentru că școala nu-i ajută să deprindă să se orienteze adcvat în situații noi, ci îi robotizează iremediabil, constant și cu ardoare.

În opinia mea cele 24 de ore ale unei zile din viața unui elev de clasele 0 -4 trebuie să se consume cam așa:

- 10 ore de somn obligatoriu;

- 4 ore la clasă;

-  1 oră cel mult cu făcutul temeleor;

- 2 ore de sport în aer liber;

- 3 ore cu masa și siesta;

- 4 ore de joacă, joacă, joacă.

În tot timpul, în afară de perioada în care copilul doarme, va trebui ca adulții să vorbească corect, să nu streseze pe copil și mai ales să-i creeze acel context favorabil dezvoltării personalității prin a-l lăsa să opteze asupra ceea ce are el de făcut, așa încât copilul să-și dezvolte personalitatea. Orice altă abordare nu vine să joace un rol activ asupra creativității copilului, ci-l robotizează.

(08 mai 2017)

Sistemul educațional și profesorii de nota 4

Nu-mi amintesc pe vremea mea să se fi vorbit de profesorii de nota 4 sau de note chiar mai mici la examenele de titularizare. Și transparența exagerată are victimele ei.

Stau și mă între, fără să primesc răspunsuri.

Cât de slab pregătit să fie un absolvent de facultate, care a trecut de un examen de licență ca să nu ia notă de trecere la un examen de titularizare?

Cum se duce unul care a luat nota 4 sau nota 3 sau nota 2 la examenul de specialitate să predea lecții la elevi taman din domeniul unde nu știe nimic?

Câtă lipsă de respect față de propria-i persoană trebuie să aibă unul cu note sub 5 să se mai uite în oglindă, după care să iasă pe stradă și lumea să-l salute cu: să trăiți don'profesor sau cu sărut mânuța doamna profesoară?

Cred că obrazurile lor sunt așa de groase încât nu mai contează. Ceea ce este grav, rămâne în sistemul educațional, adică indecizia sistemului de a se descotorosi de asemenea exemplare, care nu numai că poluează, dar și distrug standardele acestui sistem.

Are balta pește, neamule!

(04 mai 2017)

Sistemul educațional și temele de vacanță

Lipsa de imaginație și de judecată a unora a ajuns atât de departe încât cer elevilor lor exact ceea ce ei n-au fost în stare să facă în viața lor și nu vor face nici dacă ar trăi 10 vieți. Ei le cer elevilor ca pe vacanță:

- să citează nenumărate cărți;

- să rezolve nenumărtae culegeri de probleme;

- să fie înjurați și blestemați de elevii în sclavie;

- să  fie supravegheați de părinți pe post de călăi.

Băi, ăștia, voi știți ce înseamnă un copil?

Băi, ăștia, știți ce înseamnă să munciți fără rost?

Băi, ăștia, ați cunoscut munca fără odihnă 12 ani?

Dacă ați fi munciit fără vreo pauză, ați fi citit biblioteci întregi, ați fi fost olimpicii olimpicilor și geniile geniilor, ceea ce nu sunteți și nu veți fi în veacum veacurilor. De aceea nu aveți niciun drept să chinuiți copiii pe vacanță în niciun fel. Lăsați copiii ca în vacanțe:

- să se joace;

- să zburde;

- să facă năzdrăvănii;

- să alerge pe câmp;

- să bată mingea;

- să înoate;

- să-și ajute părinții;

- să se veselească;

- să se bucure;

- să fie veseli;

- să zâmbească.

Un elev care tremină clasa a VIII-a trebuie să știe:

- să citească cursiv și cu intonație;

- tabla înmulțirii până la zece;

- să scrie după dictare cu maxim 3 greșeli la 100 de cuvinte;

- să știe că trăiește în România;

- să știe care sunt zilele săptămânii;

- să spună o rugăciune;

- să spună iute cine a fost Ștefan cel Mare;

- să recite 10 poezii din clasici, nu din contemporani stupizi;

- să identifice România pe hartă;

- să deseneze o casă;

- să știe când și de ce să apeleze 112;

- să scrie corect înjurăturile noastre cele mișto;

- să dea bună ziua;

- să vorbească frumos cu oricine;

- să nu-și bage degentul în nas;

- să nu se scarpine în fund de față cu oameni;

- să cedeze locul în tramvai femeilor.

Dacă elevul vreunuia dintre voi, profesorii zmei care cereți teme de vacanță, nu știe una dine cerințele enumerate de mine, înseamnă că voi, profesori, învățători, educatori, ați făcut umbră pământului degeaba și ar trebui să plecați dracului în sihăstrie să vi se șeargă urma, căci ați făcut umbră pământului fără rost, pe banii statului. 

(04 mai 2017)

Sistemul educațional și sportul

Acum sportul este o sperietoare pentru părinții care văd amenințată poziția în ierarhie a copiilor lor dadorită notelor mici care s-ar obține din lipsă de abilități ale odeaslelor la îndeplinirea normelor impuse, cam absurde dealtfel.

Soluția este simplă: să se dea calificative și atât. Acest lucru i-ar dezamăgi pe profesorii de sport, care tot timpul s-au considerat sub ceilalți profesori, deși ei sunt singirii reponsabili de sănptatea elevilor lor. Dar cum învățământul nu se face pentru elevi, ci pentru profesori, evident, trecerea la calificative mai are de așteptat, cu rezultatul firesc al sutelor de elevi scutiți de la sport dintr-o școală. Ce frumos ar fi să fie cu calificative! Ce frumos ar fi ca profesorii de sport să facă în școli tot felul de întreceri sâmbăta, campionate și să se dezvolte sportul de masă! Ce frumos ar fi să existe profesori pasionați care să le vorbească frumos picilor și să-i încurajeze! Eu n-am avut parte nici de sală de sport în școală și nici de profesori de sport, ci de niște proști care nu știau să lucreze cu noi, să ne stimuleze și să ne facă să iubim sportul. dacă am iubit sportul și am practicat ceva culturism, datorez acest fapt unor reviste, pasiunii și perseverenței mele și atâtâ. La capitolul profesori de sport, i-am detestat pe profesorii mei de sport că au fost măgari. Tot timpul au vorbit urât. Când am devenit coleg în ASE cu ei, le-am bătut obrazul și deși bătrâni fiind, nu i-am menajat și cred că nu le-a căzut bine, mai ales că scenele au fost în public.

Ce bine ar fi dacă alți copii, elevi, studenți ar avea parte de profesori de sport de care să-și amintească cu mare drag!

(02 mai 2017)

Sistemul educațional și diplomele falsificate

Am mai scris despre posibilitatea ca un număr de circa 15% dintre diplomele care circulă în țară și care atestă finalizarea de studii oficiale, să fie false.Îmi aduc aminte cum a fost descoperit unul care avea diplomă falsă, cu un telefon dat la o televiziune  că era revoltat că un personaj comic avea nume ca al lui, ceea ce îl revolta pe el, marele ștab. Un fost  coleg de-al insului a sesizat, a analizat  și a concluzionat că are diplonă falsă, ceea ce s-a și demonstrat.

Tentația de a se falsifica diplome există, mai ales căci cei care vor câștiguri fără muncă, sunt mai mulți decât ciupercile după ploaie. Unii nu se mai ostenesc să se înscrie la o facultate, să urmeze cursuri, ci merg direct la un falsificator de diplome și contra unei sume, obține documentul semnat, ștampilat, cu care merge să-și ceară drepturile pentru care nu a asudat o secundă.

Singura modalitate de a elimina acest flagel este prin dezvoltarea unei aplicații informatice la nivel național prin care se stochează datele referitoare la elevi și studenți cu întregul lor parcurs. Adică la începerea unui ciclu, pentru elev sau student este creat un articol într-o bază de date și anual se fac actualizări cu noile valori ale examenelor și mediilor de la disciplinele parcurse. Numai unul care a finalizat cu succes sarcinile are drept să obțină diplomă. Diplomele să fie accesate de oricine dorește fără să se ofere acele date personale pe care legea le protejează.

O altă mpdalitate de a proteja eliberarea de diplome de studii este dată de elementele de siguranță ca la monetăria statului cu bacnotele, inclusiv cu necesitatea de ardere a excesului de diplome nefolosite într-un an. Existența cifrelor de control în cascadă limitează, de asemenea, elanul de a se falsifica diplomele, căci un sistem coerent de codificare va exclude ca două diplome să aibă elemente de identificare comune.

Cred că este esențial să se facă curățenie și apoi să se facă ordine, astfel încât falsificarea de diplome să fie ceva ieșit din comun, nu cotidian.

(26 aprilie 2017)

Sistemul educațional și diplomele inutile

După 1989 s-au dezvoltat nenumărate universități cu și mai nenumărtate facultăți și cu specializări a;

proape fără sfârșit ca număr. Este adevărat că progresele în știință presupun alinierea specializărilor din învățământ, astfel încât și învățământul să reflecte cât de cât dinamica din artă, știință și tehnică. Numai că secțiile din facultăți trebuie să aibă:

- specialiști autentici și cu experiență;

- cadre didactice cu doctorate în domeniu;

- cărți și planuri de învățământ;

- estimări privind numărul viitorilor studenți;

- voința politică și organizatorică;

- forța financiară pentru a demara;

- spații și disponibilități tehnice;

- susținere din exterior, din industrie;

- management autentic și eficient.

Sunt situații în care disciplinele trăiesc cât predau anumiți profesori. După ce aceștia pleacă, disciplina moare pur și simplu. Sunt specializări frumos ambalate în terminologii excitante, dar care la o analiză mai profundă sunt de un banal ridicol și strigător la cer. Ofertele educaționale se adresează prin denumiri de profesii atât de excitante că la ele nu rezistă nici cei mai pesimiști tineri în cautare de drum în viață. Dacă sunt prezentate ca fiind profesii căutate, curate, pentru medii elevate, dar care pe deasupra nu presupun nici niște eforturi supranaturale ca la arhitecți sau medici, cu atât devin mai atractive. Voi defini diplome inutile acele documente care atestă o calificare pentru care tânărul posesor nu găsește trei ani la rând un loc care să se suprapună cu cel puțin 51% dintre cunoștințele acumulate în anii de studii. Am întâlnit foarte mulți tineri în sălile de culturism pe care le-am frecventat, care nu practicau profesiile pentru care își irosiseră 3 ani din viață pentru a obține o diplomă de licență și încă doi ani pentru a obține o diplomă de master. Păcat că nu se fac evaluări periodice ale unei matrice de transfer, din care să rezulte câți dintre absolvenți migrează spre o altă specializare decât cea pentru care au diplomă...

(26 aprilie 2016)

Sistemul educațional și calificarea haotică

Comuniștii aveau planul, planificarea, cifrele de plan, realizarea planului, toate devenind obsesive, lucru care a făcut da după 1989 lumea să urască și planul și planificarea și să se treacă la desființarea Comitetului de Stat al Planificării - CSP. CSP ocupa clădirea de azi a Ministerului Economiei și Dezvoltării.

Nu spun că planificarea era bună. Nu  spun că planu era bun,. Spun doar atât: fără un plan, totul devine un haos. A planifica nu înseamnă a gândi în locul altcuiva, ci a crea acea imagine globală a realității, cu asigurarea unor proporții, care să nu genereze pierderi sau dacă pierderile există, acestea să fie cât mai mici.

Acum când nu mai există planificare și nici plan, haosul s-a instalat și fiecare face exact ce-i bubuie prin cap. Pierderile sunt imense, dar lumea se uită spre cer și ridică din umeri spunând că destinul este de vină. Cele mai dramatice aspecte se înregistrează la nivelul forței de muncă. A lăsa pe fiecare să stabilească cifrele de școlarizare, funcție de o așa-zisă cerere și tot o așa zisă ofertă, este cea mai mare eroare. Oferta în zona forței de muncă este generată de:

- ambiții personale sau ale părinților;

- ideia de nemuncă intensă;

- titlul oferit;

- ușurința de a trece și finaliza studiile;

- costurile;

- o eventiuală șansă de a face ceva cu diploma;

- sonoritatea diplomei;

- salariile și câștigurile peste;

- confortul oferit în timp;

- poziționarea socială.

Contează foarte puțin ceea ce se întâmplă în realitate cu absolventul după terminarea studiilor și chiar dacă era criticat comunismul, în gândul lor, mulți regretă dispariția repartițiilor guvernamentale de la terminarea facultății, căci groaza de a fi șomer este dominantă, mai ales pentru cei fără relații și fără bani să-și cumpere postul, căci există la bugetari și așa ceva, fără a fi corupție pe față.

Există cumva niște germeni timizi ai planificării când Ministerul Educației stabilește cifre de școlarizare în facultățile de stat, dar există o foarte mafre ușurință de a înființa specializări noi și de a suplimenta locurile în numele unor necesități sociale imaginare, dar argumentate cu telefoane de la persoane influente sau de la neveste ambițioase. Și pe la inspectoratele Școlare există tendințe de a mai frâna elanul unor școli modeste în a-și schimba denumirea în Colegii Interplanetare sau alte bazaconii care mai de care mai sulfuroase și volatile, reglate de rezultatele la BAC.

Mediul privat de producție este cel care dă reglajele cele mai fine, pentru că niciun patron nu este nebun să-și suprapopuleze organizația cu personal nenecesar sau necalificat, pentru a-și semna cu propria mână falimentul. Numai mediul privat, economia reală face reglajele fine și obiective, dar care se propagă greoi în celelalte sisteme, iar efectele pe termen lung sunt dramatice. Nu vreau să fac enumerări, dar cine vrea, cine are interesul să meargă pe stradă și să întrebe 100 de tineri ce studii au și ce loc de muncă ocupă și va vedea că facultățile cu denumiri sonore, cu diplome fără acoperire i-a dus pe aceștia să fie vânzători, stivuitori de marfă, supraveghetori sau alte meserii care nu corespund calificării lor, dar din care mănâncă o pâine, mai neagră sau mai albă.

(26 aprilie 2017)

Toți suntem siderați

Toți suntem siderați. 

Eu sunt siderat că nu avem autostrăzi.

Tu ești siderat că salariile sunt mici.

El e siderat că mărfurile sunt proaste.

Noi suntem siderați că pasajul de la Big Berceni trenează.

Voi sunteți siderați că nu avem o sală de spectacole ca lumea.

Ei sunt siderați că balena albastră face ravagii.

Să nu încercăm conjugări la trecut.

Să nu fin așa de pesimiști ca aceleași conjugări să le facem la timpul viitor.

Cel mai bine este să continuăm conjugarea la prezent adăugându-i și cauza, cauză care este unică.

Eu sunt siderat că nu avem autostrăzi pentru că sistemul educațional nu scoate antreprenori adevărați.

Tu ești siderat că salariile sunt mici că sistemul educațional nu scoate politicieni adevărați.

El e siderat că mărfurile sunt proaste că sistemul educațional nu pune accent pe meserii.

Noi suntem siderați că pasajul de la Big Berceni trenează pentru că sistemul educațional e dezlânat.

Voi sunteți siderați că nu avem o sală de spectacole ca lumea pentru că sistemul educațional e nasol.

Ei sunt siderați că balena albastră face ravagii pentru că sistemul educațional nu educă.

Quod Erat Demostrandum!

(03 aprilie 2017)

Sistemul educațional și suplinitorii

Disprețul arătat de comuniști față de cei care nu produc șuruburi, șaibe, piulițe, cârnați, haine, drumuri, porumb, sfeclă și tot ce înseamnă bunuri materiale, a continuat și după 1990. Numai acest lucru explică starea jalnică a salariilor din învățământ și prigoana îndreptată asupra cercetătorilor științifici care a condus la decimarea a tot ce înseamnă gândire românească autentică și laboratoare. Institutul Cantacuzino este exemplul edificator și consecințele pe termen scurt, mediu, dar mai ales pe termen lung se văd și se vor simți în toată amploarea datorită lipsei vaccinurilor și presiunea exercitată pe bugetul sătre importatori.

Salariile mizere din educație au aut drept consecințe:

- depopularea sistemului de cadre didactice valoroase, cu grade didactice și cu talent pedagogic;

- neatractivitatea manifestată de tinerii absolvenți pentru poziția de profesor de liceu sau de generală;

- intrarea în sistem a celor pentru care munca în domeniile lor de calificare era mult prea grea;

- producerea de completări accidentale cu persoane ce nu au nimic cu educația elevilor;

- creșterea gradului de neomogenitate a celor ce alcătuiesc corpul de cadre didactice;

- orientarea spre slabă calificare pe perioada de activitate a celor care se vor a fi profesori;

- relaxarea criteriilor de evaluare în promovări și de sancționare a actelor de indisciplină;

- predarea de lecții memorate din lipsa înțelegerii a celor expuse de cel care expune.

Examenele de titularizare, examenele de grade și ocolirea acestora prin doctorate în condiții de mediocritate au reflectări dintre cele mai bizare. Faptul că ponderea suplinitorilor a crescut an de an, faptul că notele de doi, de trei sau de patru a celor care concurează spre a fi titularizati sunt alarmant de numeroase, au explicație fundamentală lipsa de atractivitate a salariilor din învățământ. Un suplinitor este de regulă:

- un absolvent de o specialitate care merge să ocupe un post din alt domeniu;

- o persoană care nu a reușit la examenul de titularizare luând o medie ridicolă;

- doar absolvent de studii liceale, care dorește un loc călduț;

- un cadru didactic de calitate care reintră în sistem după o absență îndelungată;

- persoane care din motive personale obiective nu au participat la titularizări;

- cineva care are la bază relații și care dorește să lucreze în unități de renume, deși.

Cunosc situații în care sunt profesori exigenți, celebri, infatuați, care prin facultate nu au strălucit câtuși de puțin, dar sunt și titulari și sunt și încununați cu laurii gradelor didactice, prin și de. Nu aceasta este problema azi, ci necesitatea de a se face o analiză la rece și de a se răspunde la întrebarea de ce?, pentru că numai identificând cauzele lăuntrice ale dezastrului se vor găsi și soluții realiste de rezolvare. Este cert că problema suplinitorilor va fi tot timpul o problemă generată de:

- dinamica structurii programelor de învățământ;

- fluctuațiile care se manifestă la nivelul numărului de elevi;

- imposibilității de a prognoza pe termen mediu cu eroare zero a necesarului de resurse.

Totuși, dacă se vor lua măsurile necesare, din care creșterea salariului dascălilor cam de 5-10 ori pentru a le aduce la nivelul parlamentarilor, este una necesară, decentă și realistă, atunci și criteriile de calitate vor funcționa. Dacă se va menține bălăceala în mocirlă cu toți profesorii plătiți la fel de prost, clar că și acum și peste 5 ani și peste 10 ani și peste 1.000 de ani tot în termenii de azi se va pune problema suplinitorilor. La un salariu de 10.000 lei pentru un învățător și ștacheta trebuie să fie foarte sus. dacă acela va lipi cu bandă adezivă gura elevului sau dacă va fi slab, sancțiunile să fie drastice, încât cel mult să  lucreze ca săpător de șanțuri, evident, lucrurile vor sta cu totul altfel. Așa cum în justiție pensia de serviciu este un stimulent special, în educație, tot la aceleași cote, acesta va fi motor sigur de dezvoltare. Trebuie doar ca cineva să ia inițiativa, fără a uita că banii sunt doar o convenție. Nimeni nu este plătit înainte de a presta munca și se știe că masa banilor trebuie să fie egală cu masa bunurilor existente și a serviciilor prestate. E nevoie doar de un pix și de sânge în instalație cum bine zicea celebrul și olteanul Radu Berceanu.

(16 martie 2017)

Sistemul educațional și meditațiile

Trebuie să lămuresc din start niște aspecte:

• în vremea când eu eram elev, nu existau meditații decât pentru tâmpiții claselor ce aveau părinți în funcții pe la regiunea de partid; în rest, copiii învățau ce li se preda de către profesori și era suficient pentru a merge la examene de admitere cu mult mai dificile decât acum; noi nu aveam caiete de teme pe vacanță, nu aveam caiete speciale; existau doar culegeri de matematică și exista Gazeta de matematică și era o mândrie ca un elev să-și vadă numele ca rezolvitor; doar cei ce proveneau din familii îmbogățite după ce trecuseră tancurile sovietice și veniseră comuniștii la putere și nu prea erau ajutați de creierele din dotare, mergeau prin anii '50 și '60 la București la meditatori pentru medicină și arhitectură;
• de când a început treaba cu admiterile pe trepte și s-au diferențiat liceele, a început să funcționeze și industria de meditații; când tot poporul se visa să aibă odrasle studenți la anumite facultăți au început să se întețească meditațiile pentru facultăți; anii '70 erau deja încărcați de meditații pentru medicină, drept, biologie și limbi străine; în 1975 a și izbucnit un mare scandal legat de matrapazlâcurile de la admitere la drept, în economie și chiar la inginerie; apariția rafinamentelor de admitere a generat generalizarea admiterilor în învățământul superior cu departajeri la sutime, ceea ce a intensificat ritmul industriei de meditații chiar pentru 90% din facultățile din țara noastră;
• dramatismul și setea de a lua meditații s-a accentuat după 1990 când lupta de a intra la anumite facultăți a devenit acerbă, când examenele de admitere au căpătat accente generate de marea diversitate de specializări și mai ales atractivitatea generată de denumiri extrem de tentante ale unor specializări; am traversat tot ce era de traversat din moment ce am gestionat patru examene de gtreaptă și două admiteri la facultate cu cei doi copii ai mei; știu exact cum au stat lucrurile cu meditațiile pentru ei, pentru că asemeni oricărui părinte, am considerat că odraslele mele trebuie să primească tot ceea este cel mai bun la nivelul de pregătire, pentru a fi sigur că ei au acoperită materia de examen și nu există fisuri majore în pregătire.

În general, frecvența meditațiilor este de o ședință pe săptămână la fiecare materie. dacă admiterea era la română și matematică, meditațiile am considerat că sunt necesare în anul școlar care a precedat examenul. Adică, au fost meditați în clasa a VIII-a pentru admiterea la liceu, în clasa a X-a pentru admiterea în treapta a II-a și, respectiv, în clasa a XII-a pentru admiterea la facultate. O ședință de meditație cu profesori de top pentru liceu nu a depășit niciodată în plan financiar 10$. Pe an se mergea la meditație pentru o disciplină cam de 30 de ori, ceea ce însemna 60 de ședințe, adică 600$ per copil, per examen de treaptă. Pentru admiterea la facultate, era un pic altfel, dacă mă gândesc că mi-am dorit ca meditatorii să fie din universității, ceea ce înseamnă tarife ceva mai mari. Nu am plătit niciodată mai mult de 15$ pe ședință. dacă admiterea consta în trei probe scrise, adică trei meditații pe săptămână la trei discipline, tot cam 30 de ședințe pe an, rezultă un total de 90 de ședințe, cu cost total de 1350$. Existau diferențe de la specializare la specializare și legate de exigențele părinților, căci una era să fie meditat copilul într-un grup de 3 sau 4 sau 5 copii suficient de omogeni și altul era prețul dacă părintele dorea să se lucreze numai cu copilul lui. Pentru că și eu eram tot din învățământ, un fel de confrate cu meditatorii și ei știau că salariile acolo sunt mici, am obținut în toate cazurile să se lucreze individual la preț redus, adică 10$, respectiv 15$ cum se percepeau tarife pentru lucru în grup de cel puțin trei elevi. Pentru candidații la arhitectură solicitările erau foarte mari și folclorul zice că unii meditatori își foloseau garajele pentru a lucra cu grupe de 15-20 mușterii simultan, pe serie, căci foarte mulți veneau din provincie și ziua de duminică era foarte aglomerată.

Înainte de Revoluție ideia de a da meditații era ușor ilegală, iar cine dădea meditații era pus la zid pe la ședințele de partid, dar plătea și niște biruri, mai ales dacă era reclamat de vecini.

După Revoluție industria meditațiilor a luat o dezvoltare ce a devenit fulminantă când examenele de admitere în liceu și bacalaureatul au devenit naționale, iar repartizările se făceau pe computer. Și admiterile la facultăți au devenit îngrozitor de aplecat pe meditații chiar dacă învățământul privat venea cu oferte extrem de tentante și fără admiteri cu iz dramatic. Și când admiterile au fost scoase din universitățile de stat a fost mare durere căci industria meditațiilor de admitere în facultăți s-a prăbușit iremediabil, cu efecte dintre cele mai nasoale asupra unor categorii de practicanți. Și acum ca și pe vremea lui Ceaușescu, sunt prea puțini cei care plătesc impozite la stat pentru activități de meditații. Toată lumea închide ochii când se gândește la viitorul unor copii.

Cine vrea să cumpere o garsonieră 30.000€ din meditatii, în ipoteza că pe o ședință se percepe 10€, va trebui să dea 3.000 ședințe, adică să mediteze 100 de copii într-un an. Dacă mediteză 20 de copii pe an, ceea ce bănuiesc că este forte dificil, trebuie să dea meditații 5 ani, ceea ce este extrem de solicitant. Și calculul este făcut fără a fi plătite taxe și impozite. Dacă apar și acele dări către stat, duratele cresc cu 15-20% pentru că veniturile scad tot cam în același ritm.

N-am scris nimic despre bizareriile care se învârtesc în jurul meditațiilor pentru că cei ce le practică, riscă să se frigă urât și istoria consemnează tot felul de aiuriți care s-au lăcomiot și au pierdut tot.

(16 martie 2017)

Sistemul educațional și after school

Știu din USA cum funcționează sistemul educațional și ce înseamnă after school acolo. Cum noi, mioritici cum suntem adaptăm totul și toate, bineînțeles că am transformat forma de afetr school în una absolut caricaturală. În America există școli cu un program care se termină să zicem la ora 12 pentru prichindei. Vine un autobuz, îi ia pe copii și-i duce într-o locație unde prichindeii mănâncă fie mâncare de acasă, fie mâncare pregătită acolo. După aceea aceștia merg la nani. După ce se scoală, niște persoane ale locației, educatori să zicen, îi preia pe micuți să facă lecții, să se joace, să aibă activități educative. Despre toate acestea se vorbește cu părinții chiar de la înscrierea copiilor. Aceste organizații care plătesc taxe și impozite, nu sunt foarte numeroase, dar sunt structuri de sine-stătătoare și cele mai bune dintre ele presupun o preselecție și statul într-un fir de așteptare de ceva timp, să zicem și de peste un an sau chiar doi ani.

Părinții văd cu mare claritate progresele odraslelor lor după câteva luni, evaluările fiind făcute din toate punctele de vedere:

- vocabular;

- deprinderi;

- poezii;

- cântece;

- comportament;

- disciplină;

- operații aritmetice;

- desen;

- scris;

- jocuri;

- relaționare cu alți copii;

- comunicare.

La noi, after school înseamnă tot ceva organizațional, să zicem un S.R.L. unde există niște camere destul de corect utilate unde elevii care merg acolo au posibilitatea să doarmă, să mănânce, să facă lecții și să se joace. Costurile nu sunt exorbitante, încât o familie cu venituri în jurul medie găsesc resurse să ducă un copil la after school. De regulă, locațiile sunt foarte apropiate de școli pentru a nu fi nevoie de autobuze pentru a-i transporta în siguranță pe copii. Față de America, la noi, treaba cu personalul care activează în forma de after school este problema, căci chiar este o mare problemă. Învățătorii, după ce termină orele de clasă, merg să lucreze și la forma de after school. Nimic nu este rău în această abordare, dacă ținem seama de salariile mizerabile din sistemul educațional de la noi. Ar fi de dorit ca învățătorul de la casă să nu fie și educator de after school al propriilor elevi. De cele mai multe ori se întâmplă acest lucru. Am înțeles că pentru a nu intra în conflict de interese, învățătorii interschimbă elevii între ei pentru after school și în acest fel se realizează printr-un fel de troc o încărcare corespunzătoare care să facă eficientă activitatea în acest tip de SRL, care în fond și la urma urmei, tot afacere se cheamă și tot profit se urmărește, ceea ce nu are nimic condamnabil. Lucrurile care sunt mai puțin deontologice apar atunci când copii dintr-o clasă merg la o formă de after school care nu are nimic comun cu reciprocitatea, ceea ce strică echilibrul de troc dintre învățătoarea confruntată cu această problemă și partenerele ei de afaceri, cu contracte nescrise, dar efective. Nu prea cred că pe cineva de la inspectoratele școlare l-a interesat să știe dacă chiar învățătorii au SRL-uri cu activitate de after school. Despre calitatea dintr-o unitate de after school numai părinții au a se pronunța, pentru că autoritățile ridică din umeri, nu impun restricții specifice de calitate, nu fac controale și așteaptă numai să treacă timpul. Denaturările de tip dâmbovițean au transformat activitatea de after school în ceva foarte departe de ceea ce ar trebui să fie, pentru că am mari îndoieli că acolo există profesori de sport, profesori de limbi străine care să vină cu metode revoluționare, total diferite de ceea ce se face la școală. Am mari îndoieli că puștimea merge la bazinul de înot, că joacă tenis sau că vine acasă cu tot felul de realizări din materiale simple și ieftine, care să evidențieze progresele pe intervale de timp. Din discuțiile cu unii părințide bobocei, am aflat despre agresivitatea învățătorilor deveniți educatori la after school și despre puținătatea progreselor făcute de copiii lor, pe fondul unei oboseli acumulate din neodihna și monotonia de la after school.

Mai este mult până departe. Trebuie însă ca MEC să intervină și Parlamentul să dea o lege pentru after school care să clarifice totul despre această formă de activitate, așa cum este treaba cu unitățile de alimentație publică sau cele din sănătate.

(15 martie 2017)

Sistemul educațional unde nota e armă

Acum sistemul educațional are un singur obiectiv: acordarea de note. Prin notă orifesorul reușește:

- să se impună;

- să ierarhizeze;

- să facă dreptate;

- să asigure disciplina;

- să comunice;

- să amenințe;

- să construiască;

- să lustruiască.

Prin notă, profesorul în niciun caz nu formează personalități, caractere și nici nu dezvoltă abilități la elev care să-i folosească vreodată în viață, pentru că profesorul consideră școala ca un sistem de tortură în care el pe bani puțini îl chinuie pe elevul se supune la cazne oribile ca singura lui șansă de a ajunge cât mai repede la punctul terminus pentru a scăpa și el de profesori și ei de el.

Sistemul educațional românesc eu îl asemăn cu o farmacie în care se pun la miligram substante, adică evaluri pentru examene unde 0 sutime îl aruncă pe elev 1000 de locuri în sus sau în jos. Numai că în farmaccia numită clasă, în rețetă se zice că pui făină cât cuprinde, căci tot așa stau și cunoștințele inutile care sunt predate de profesori, sunt memorate de elevi și nu folosesc niciodată la nimic.

Nota este pentru elev asemeni gloanțelor dintr-o mitralieră îndreptată spre el, iar pentru profesor este chiar mitraliera care apăsată pe trăgaci, chiar scoate gloanțe cu efecte devastatoare, mai ales când din subiectivism, gloanțele ajung aiurea.

Acum, în lipsă de creativitate și în lipsa dorinței ca elevul să iasă cu ceva util din școală, evident, nota este chiar elementul de inutilitate maximă, cu care se manipulează conștiințe și se distrug din fașă orice tentative de autodefinire a elevilor.

Dezvoltarea abordării cantitative prin:

- teme de vacanță,

- sute de exerciții pe săptămănă,

- completarea de materiale auxiliare,

- compararea recitărilor cu textele originale,

fac din notă contrariul ei, în loc să fie utilizată în a evalua, este utilizată exclusiv în a diferenția. Dacă nu se schimbă ceva, efectele vor fi dintre cele mai neplăcute. Elitele noastre vor fi palide, fără rezultate și se vor remarca în capacitatea de a înmagazina cunoștințe pentru a le uita după un timp. În final, acestea chiar vor verifica dictonul știu totul și nimic, dar va fi chiar nimic în sensul real al cuvântului. O școală care evoluează și se conduce exclusiv prin note nu valorează nici cât o ceapă degerată.
Sistemul educațional unde nota e armă este un sistem ineficient pentru că pune carul înaintea boilor. Lipsindu-l pe elev de inițiativă, de antrenamentul creierului în a da soluții problemelor noi, un astfel de sistem nu crează elite, ci îi îndepărtează de el tocmai pe cei pentru care este creat. În final se ajunge la a fi în clasa a XII-a fără a cunoaște literele alfabetului, a termina o facultate fără a ști cine este Eminescu, iar despre cratimă nici nu vreau să amintesc nimic, pentru că aș fi tratat drept un eretic. Scutirea elevilor de la sport pentru a nu li se diminua media este dovada certă că sistemul educațional se îndreaptă spre o direcție greșită, pentru că el însuși este greșit gândit, dar și mai greșit pus în operă.

(10 decembrie 2016)

Sistemul educațional: calcule simple

Nu trebuie sa fie careva mare savant si mare analist sa vada ca ceca-ceva nu merge ca lumea in sistemul nostru educational. Lucrurile sunt foarte simple si se bazeaza pe:

• modul empiric de a trata lucrurile;
• neclaritatea abordarilor;
• lipsa unei viziuni cuprinzatoare;
• empirismul si heirupismul abordarilor;
• superficialitatea in zona financiara;
• subfinantare bazata pe noncalitate;
• orientarea spre business a resurselor;
• eliminarea evaluarilor cantitative;
• poluarea peste masura a domeniilor;
• translatarile amatoristice.

Un calcul simplu este acela legat de greutatea unui ghizdan pentru elevul de clasa a I-a, care depaseste 10kg, exact cat cantareste o gantera cu care un culturist lucreaza bine pentru a-si dezvolta bicepsul. O solutie decenta ar trebui sa porneasca de la faptul simplu si cotidian ca micutul trebuie sa mearga la scoala voios si plin de incredere, purtand in spate un ghiozdan care el singur cantareste sub un kg si cu carti si mancare nu depaseste 5kg.

Una alt calcul simplu vizeaza fondul de timp al copilului care nu este adult si niciodata nu trebuie tratat altfel decat este el, adica un copil de 7 ani. Acest copil trebuie vazut nu ca un robot, ci ca un copil care se joac[, un copil care invata, dar un copil care trebuie sa-si traiasca anisorii lui frumosi fara stres si fara a fi chinuit. Sistemul educational in care cartile contin o densitate de cunostinte ce depaseste orice limite, pornesc de la ideia ca n-ar exista televizor, n-ar exista tableta si n-ar exista telefon mobil inteligent.

Si la final, un calcul teribil si terifiant arata ca invatamantul nu este facut nici pentru elev si nici pentru societate, ci pentru a conserva privilegii si pentru a ramane impietrit intr-un trecut sinistru, fara vlaga si mai ales fara eficienta. Acum, prin scaderea numarului de elevi, nu se gasesc solutii de a ajusta structura si resursele din sistem, drept care se gasesc tot felul de subterfugii, mergandu-se pana la a impune chestiuni care nu au nicio legatura cu viata, cu practica si cu educatia. Scoaterea fizicii de colo si de colo nu are nicio legatura cu scaderea importantei domeniului, ci cu presiunile exercitate de cei care considera ca fizica este o materie dificila si pentru concursuri ridica probleme. Chiar scoaterea facultatii in afara orasului a fost parte dintr-o strategie subtila de schimba calitatea inputurilor, caci a face naveta nu era lucrul cel mai bun pentru cei invatati cu asfaltul orasului.

Calculele presupun cifre ce alcatuiesc numere care permit obtinerea de indicatori ce reflecta o realitate. Bugetul de timp al elevului, gradul de ocupare, numarut total de ore la clasa, numarul mediu de probleme de rezolvat, numarul paginilor de citit, cantitatea de informatie de retinut, sunt numai cateva numere care privite cu atentie si corelate intre ele dar si cu varsta elevilor dau fiori celor simtiti, educati si cu frica lui Dumnezeu. Ceilalti, merg asa cum bate vantul in durerea lor, fara sa le pese ca pustimea ii judeca si ii uraste din tot sufletul si asteapta momentul razbunarii.

(07 octombrie 2017)