Sporul de antenă, ca aberație

Antene sunt peste tot. Pe blocuri sunt antene. Pe clădirile mai înalte sunt antene. Lâgă unitățile militare sunt antene. Pe școli sunt antene. Deci toată populația, mai puțin probabil oamenii din cătunele izolate de lume, trăiește printre antene, ceea ce ar însemna sa primească tot românul spor de antenă. 
Fiecare dintre noi își alege meseria și locul de muncă. Nimeni nu este bătut cu biciul să se facă actor sau avocat sau medic sau pictor sau profesor, ceea ce înseamnă că fiecare își alege benevol riscurile meseriei si conștient se supune lor, fără  să emită pretenții ca societatea să-i recunoască prin sporuri expunerea la acele riscuri. 

În opinia mea, sporul de antenă este o aberație pe care doar o minte stătută, dintr-un cap cu circumvoluțiuni ca poponelul de bebeluș ar fi fost în stare să-l nască, deci trebuie să dispară acest spor, care este o rușine a secolului al XXI-lea, cân omenirea are deasupra ei aproape 20.000 de sateliți și milioane de antene, iar pentru telefonul mobil nu cere nimeni spor de utilizare, în condițiile în care undele de la antene intră direct în telefonul de la urechea fiecăruia dintre noi și acolo este marele pericol...


(14 iunie 2025)

Eu și diaspora

Eu merg prin Europa cu mașina. Nu sunt un tip care să frecventeze locuri exotice și exclusiviste. Merg la talpa țării cum se spune și văd pe unde merg realitățile așa cum sunt. Am avut ocazia să văd români care lucrează în țări precum Spania, Germania, Italia, Elveția, Belgia, USA, Grecia, Austria, Danemarca și de fiecare dată mă gândesc la faptul că nimeni nu-și lasă cuibul dintr-un moft, ci pentru că nevoile îi mână pe oameni să ia calea pribegiei. Oamenii pleacă datorită lipsei de speranță de aici, datorită imposibilității de a munci aici pe calificarea pe care o au, din cauză că banii câștigați aici nu le permit decât să se târască de pe o zi pe alta, fără posibilitatea de a-și face și ei un rost.
Acolo unde oamenii merg, trăiesc greu, muncesc și-i macină dorul de casă, dar strâng din dinți și merg mai departe, căci știu că dacă vor rezista, ei și familiile lor o vor duce mai bine fie acolo, fie aici când se vor întoarce și-și vor construi o casă, vor avea bănuți pentru a-și trimite copiii la școală și vor avea ce pune în farfurie.
Multă lume privește pe cei care au avut curajul să-și ia soarta în mâini să să plece să caute un trai mai bun, foarte diferit de la om la om. Sunt unii care cred că dacă ar sta aici, tot ar realiza ceva, dar preferă să plece că acolo vor realiza mai ușor și într-un termen mai scurt atingerea obiectivului. Alții îi compătimesc pe cei care pleacă și se pun ei în paralelă, că nu au plecat că și aici este de treabă. Oricum privim lucrurile, oamenii care au plecat la muncă în străinătate merită toată admirația. Ei au avut curajul să meargă în necunoscut. Ei au avut puterea să învețe o limbă străină. Ei au avut demnitatea să muncească la standardele țărilor unde s-au stabilit. Ei au avut puterea de a înțelege că sacrificiul lor merită pentru cauza pe care și-au definit-o. Numai cei care privesc cu invidia omului slab, ceea ce fac cei care au plecat la muncă în afară, vin cu tot felul de ziceri, care nu le fac cinste. După mine, cei din diaspora sunt niște eroi, care fiecare în felul lor duc o luptă mai întâi cu ei înșiși și mai apoi cu mentalitățile străinilor față de români, dar și a românilor rămași acasă, cu invidia pe realizările făcute cu sudoare, sacrificii și lacrimi.

(24 mai 2023)