Cum adică, clasa ZERO sau clasa ajutătoare?

Când copilul de 6 ani intră la școală, intră la școală și punct!
Copilul intră în clasa a întâia și punct.
Nu intră în nicio clasă zero, în nicio clasă ajutătoare.
Oamenii, în nimicnicia lor, în ignoranța lor, în comoditatea lor, în nebunia lor, pentru a nu opera modificările necesare și a lăsa învățământul și așa ruginit, să curgă ca o apă mocirlită, împuțită, așa cum și este, cu clasele 1 - 8 și 8 - 12 nemișcate, a făcut mizeria aceea cu denumirea de clasă zero sau clasă ajutătoare, pentru clasa în care intră copiii de 6 anișori, de pară aceștia sunt altfel de elevi, decât cei de 7 ani, deși lucrurile stau cu totul altfel din punct de vedere anatomic.
Cu alte cuvinte, din anul școlar 20026 - 2027 se impune:
- redenumirea porcăriei de azi de clasă zero ca fiind clasa a I-a,
- renumerotarea celorlalte clase, astfel că școala generală include lasa a IX-a în loc de clasa a VIII,
- liceul include clasele a X-a, până la clasa a XIII-a.
În acest fel nu mai apare așa-zisă clasă zero sau clasă ajutătoare și lucrurile intră în firescul lor.

(07 februarie 2026)

De ce părinții nu vor uniforme pentru odraslele lor?

Pe vremea mea, elevii aveau uniforme. În clasele elementare, elevii aveau șorțulețe bleumarin cu guler alb și cu fundă roșie, fie că erau băieți, fie că erau fetoțe. În clasele mai mari, uniforma la băieți era formată din pantaloni și sacou bleumarin din stofă comună și șapcă cu bor de carton lucios. Fetele aveau un fel de sarafan cu guler alb. În liceu elevii purtau costum de stofă bleumarin, cămașă albă și șapcă. Elevele aveau sarafane bleumarin cu guler alb și manșete albe. Și băieții și fetele aveau la mâna stângă matricolă care detalia școala și numărul de identificare.

Era o mândrie să mă știu elev de liceu și dacă cineva ar fi privit în autobuz matricola, era o mare mândrie pentru mine să știe privitorul că sunt elev de liceu și la ce liceu învățam. În plus, uniforma trebuia să fie îngrijită, adică pantalonii să fie călcați la dungă, sacoul să nu fie mototolit, iar cravata trebuia să aibă tot timpul nodul bine făcut și să fie bine așezată. Cămașa albă sau cămașa bleu deschis are rigorile ei, ceea ce însemna că posesorul ei trebuia să fie cu mare grijă pentru a fi curată și călcată.

Acum elevii nu mai vor uniforme. Nici părinții nu mai vor uniforme. Ei nu doresc uniforme pentru că școlile și liceele sunt foarte slabe și mergând pe stradă îmbrăcați în uniforme, copiii ar fi arătați cu degetul ca fiind cei ce-și pierd timpul fără rost pe băncile din clase, în loc să facă lucruri mult mai interesante decât să reproducă texte nefolositoare, memorate în disperare, sub formă de rezumate la literatură și de rețete pentru rezolvarea de tipuri de probleme de matematică. Dacă un liceu ar fi chiar ceva special, cu profesori care nu sunt pedofili sau prădători sexuali, cu dascăli adevărați, tobă de carte, adevărate modele, iar exigența ar fi dincolo de meditarea propriilor elevi, orice părinte ar dori uniformă pentru odrasla lui, ca element care să definească apartenența odraslei la o anumită elită. Dar când televiziunile sunt pline de exemple de cadre didactice care copiază și sunt exmatriculate din examene de titularizare sau de licee care nu au niciun absolvent care să promoveze examenul de bacalaureat, ideea de a impune obligativitatea purtării uniformei echivalează cu condamnarea elevilor la pedepse egale cu duratele de studii.


(29 iulie 2024)

Rolul nefast al examenelor naționale în distrugerea învățământului din spațiul mioritic

Pe vremea mea, examenele de terminare a școlii se susțineau în fiecare școală, nu era tevatura de acum nici cu circul subiectelor date la televizor, nici nu  memorarea rezumatelor și nici cu stresul bieților copii care sunt transformați în niște roboței de către indivizii care au gândit sistemul de învățământ nu pentru elevi, nu pentru societate, ci pentru a-și asigura ei venituri grase din meditații și locuri călduțe din ne-muncă și din non-calitatea pregătirii. Dovada este poziționarea elevilor din spațiul mioritic prin rezultatele testelor PISA, prin rezultatele mizerabile de la examenele de titularizare și prin numărul supradimensionat al suplinitorilor din școli. Eșecul sistemului educațional nu mai trebuie demonstrat. El se vede cu ochiul liber din cosmos.

La noi se pune accent pe media aritmetică, indicator statistic a cărui reprezentativitate trebuie demonstrată, ceea ce nu este cazul, deși 5 sutimi în plus îl urcă pe elev câteva sute de locuri în clasament sau 5 sutimi în minus, îl coboară pe bietul elev câteva sutimi în clasament.

Media aritmetică nu este reprezentativă pentru că:

- seria folosită în calcul este prea scurtă,

- elementele ce intră în calcul sunt neomogene,

- baremurile se aplică prea diferențiat,

- se mizează pe calculul la sutimi, deși este vorba de aproximații.

Pentru exemplificare, ar trebui să se ia la întâmplare 100 de teze și să se dea la corectat la 1.000 de profesori cât de cât omogeni și se va vedea că folosind corect statistica matematică, concluziile vor fi dezarmante, iar totul nu a fost altceva decât o minciună sfruntată, bazată pe un fetiș, dus până la nivelul unui absolutism barbar. Oamenii serioși nici n-am mai trebui să lucreze cu medii aritmetice incorect calculate din serii incorect definite. Machedonii au o vorbă: dacă într-o oală de ciorbă pui o lingură de c-c-t, totul c-c-t  se numește și așa și este, iar media aritmetică este lingura de c-c-t.

În plus, ceea ce se întâmplă cu examenele naționale este o comedie barbară, din moment ce elevii nu migrează pe matricea națională de colo-colo pentru a ne gândi la comparabilitatea de medii și așa imposibil de comparat, căci școlile sunt foarte diferite la oraș și la sate.

Pentru examenul de bacalaureat ar mai merge examen național dacă ar fi organizat altfel și dacă mediile de acolo ar fi reprezentative, fără a fi bazate pe rezumate, căci obiectivul nu este de a produce roboți, ci ființe cu gândire autonomă, creatoare, independente.

Nu spun ca examenele de admitere în licee să fie ca pe vremea mea, dar ni să se mai deruleze ca acum. Nu spun ca examenul de bacalaureat să fie ca pe vremea mea, dar nici media de la bacalaureat, nereprezentativă ori cum o dai, ori cum o întorci, să fie luată în calcul la admiterile în facultăți. Chestia cu evaluarea performanței nu se face într-un examen de 2 sau de 3 ore, ci pe parcurs, prin teste complexe, construite cu cap și pentru a îndeplini cu totul alte obiective, decât cele ale clasamentelor.

(27 decembrie 2023)

Tipologiile de profesori din sistemul educațional mioritic

Să mă justific un pic. Am fost elev 11 ani de școală, am fost student 5 ani și am lucrat în învățământ 42 de ani, deci cunosc foarte bine tipologiile de profesori atât din fața catedrei, cât și de la catedră, drept care am pretenția că nu voi face erori impardonabile.

Profesorul adevărat este acela care m-a făcut să-mi placă materia lui, să înțeleg ce spune și să nu pierd mult timp cu studiul individual pentru a descifra ceea ce trebuia să înțeleg de la clasă, dar n-am înțeles că profesorul a prezentat totul încâlcit și dezlânat. Profesoara de matematică din școala generală m-a învățat să gândesc, iar profesoara de matematică din liceu m-a învățat să deduc totul pornind de la un enunț și să dezvolt totul din aproape în aproape, logic și natural, fără să memorez nimic.

Profesorul tocilar, căci am avut și astfel de profesori, erau acei profesori care nu știau pe ce lume se află, dar memorau lecția din manual și ne-o recitau nouă elevilor. Am avut o profesoară de fizică pe când eral elev în clasa a VIII-a care preda fizica și o urmăream cu manualul deschis sub bancă, cum recita lecția și când m-a prins făcând așa ceva, mi-a altoit două note de 2(doi) în aceeași oră și a trebuit să lupt din greu pentru a nu rămâne corigent. Nu a fost singura. O profesoară de Limba română în clasa a IX-a recita lecțiile despre cronicari.

Profesorul subiectiv era acela care se lăsa ușor influențat în a da note de mulți alți factori și nu ținea seama de calitatea răspunsurilor pe care le dădea elevul. Am avut profesori care dădeau note mari unui elev căci tăticul respectivului era croitor și ei se înțoleau cu haine croite și cusute la respectivul. Acest comportament a dus la situația bizară că fiul croitorului a reușit să devină premiantul cu coroniță al clasei, doar că mulți dintre profesori poposeau la atelierul priceputului său tătic.

Profesorul nepregătit era acela care venea în fața elevilor și se vedea de departe că nu are nicio legătură cu meseria de dascăl, atât prin faptul că nu știa să se poarte cu noi, cât și prin faptul că se împiedica la tot pasul în demersul său, ceea ce dovedea că nu are pregătirea și nici experiența necesare pentru a veni în fața noastră să ne învețe ceva, din moment ce el însuși nu știa carte.

Profesorul răzbunător era acela care nu suporta ca elevii lui să-i iasă din cuvânt sau să spună lucruri altele decât cele care lui îi făceau mare plăcere. Era un profesor de matematică despre care eu aveam o părere bună și mi-am permis să-i spun că în ziarul LUCEAFĂRUL era o zicere a unui mare matematician că la matematică nu există elev rău, ci există profesor rău. L-am enervat atât de tare încât respectivul m-a altoit cu o notă de patru fără comentarii. La o altă clasă, un alt profesor de matematică a dat elevilor ușor turbulenți un extemporal și toată clasa a primit nota 2(doi), inclusiv premianta clasei.
Profesorul cititor este acela care stă înțepenit la catedră și citește de pe niște foi ceea ce el numește cursul lui sau lecția lui. Am avut mai mulți profesori care-și țineau cursurile sau lecțiile în acest fel. Nu am avut niciodată o părere despre acest tip de profesor, deși dacă ar fi vorbit mai rar mi-ar fi creat posibilitatea să iau notițe care erau exact cartea tipărită. Mi-ar fi plăcut să fie în stare să facă o sinteză cât de cât, căci cartea o găseam la bibliotecă și nu mai trebuia să vin la sala de curs, unde mi se citea ceea ce citeam și eu la sala de lectură și nu mai pierdeam două ore aiurea.

Profesorul jignitor era acela care nu știa să vorbească civilizat. Pe când eram elev am avut mai mulți profesori care ne-au făcut proști pe noi elevii. Nu ne-a deranjat foarte tare că eram copii și nu sesizam nuanțele. Când eram student în anul al V-lea a venit un asistent, a delirat el acolo ceva, dar greșind, un coleg de-al meu l-a atenționat. El ne-a făcut proști. Reacția colegilor nu a fost vehementă, dar au insistat colegii mei exact pe chestiunea greșită de asistent și acesta s-a enervat atât de tare încât a plecat și nu l-am mai văzut, căci șeful de grupă a discutat cu profesorul de la curs și i-a cerut să-l schimbe pe asistent cu unul ca lumea. Peste ani l-am întâlnit pe respectivul asistent, care nu se dezbărase de obicei și i-am reamintit de incident, lucru care nu i-a căzut bine, dar am definit o limită de unde să plece în dialogurile lui cu mine, căci îl știam cine este și câte parale face.


(06 mai 2023)

Distrugerea învățământului preuniversitar.

Prin anii  '80, cuiva i-a venit ideea modernizării învățământului preuniversitar și primul pas a fost introducerea noțiunilor de teoria mulțimilor la copiii de clasa a întâia. Știu foarte exact, căci într-o zi a venit fiica mea, a aruncat toate cărțile și caietele din ghiozdan și m-a întrebat arătându-mi ghiozdanul gol și întrebându-mă ce este acela. Eu i-am răspuns că este un ghiozdan gol. Ea mi mi-a zis:
- Vezi că nu știi nimic! Aceasta este o mulțime vidă.

Cu trecerea timpului mi-am dat seama că la școală nu se prea înțelesese cum stă treaba cu mulțimile și mi-a luat destul de mult timp să lămuresc cum este cu elementele, cu reuniunea de elemente, cu intersecția, deci într-un cuvânt cu lucrul cu noțiuni abstracte, chestiuni destul de dificile pentru un copil de 7 anișori.

Când s-a introdus teoria mulțimilor fără a fi pregătit corpul de învățători cum trebuie, consider că a fost primul pas pentru distrugerea învățământului preuniversitar.

Lucrurile au continuat din rău în mai rău, din moment ce au fost introduse examenele de treaptă, fără a se asigura o structură adecvată a învățământului, care să-i cuprindă pe toți copiii și sau creat așteptări nejustificate, exact de acolo de unde realizările erau imposibil să se concretizeze.

Structurarea societății pe criterii artificiale, unde ambițiile părinților au fost deasupra calităților copiilor a constituit decisiv în degradarea învățământului preuniversitar, căci această discrepanță a condus la dezvoltarea industriei meditațiilor, a unui mod aberant de suplimentare a procesului de instruire, cu consecințe criminale asupra sistemului de evaluare, sistem care nu are nicio legătură între valoare și performanța reală a elevului.

Distrugerea învățământului preuniversitar a apărut ca perfecționarea acestuia și măsurile care au fost luate au fost variate și cu efecte extrem de diferite, dar rezultanta a fost ceea ce vedem azi, un învățământ la pământ, căci tot ce s-a întreprins a fost pentru relaxare, pentru dezvoltare, dar în realitate a fost totul în defavoarea elevului, acesta devenind o anexă a industriei meditațiilor, a afacerilor cu manuale și a acoperirii lipsei de performanță a profesorilor atrași doar de fondul de timp disponibil și niciodată de salariile mai mult decât insuficiente.


(06 mai 2023)

Clasele elementare de pe vremea mea

Întotdeauna m-a deranjat să mi se spună că pe vremea mea copiii erau mai răi decât cei de dinaintea mea, că lucrurile din copilăria mea erau total diferite de lucrurile copiilor de dinainte de mine. Nu credeam că voi ajunge ca eu să spun că pe vremea mea copiii erau altfel decât copiii din ziua de azi, dar sunt nevoit să recunosc marele adevăr, tristul adevăr și anume, copiii din ziua de azi sunt total diferiți decât copiii de pe vremea copilăriei mele. Să mă justific.

Copiii din ziua de azi au telefoane mobile, pe când copiii de pe vremea mea nu aveau.

Copiii din ziua de azi petrec multe ore în fața televizorului, în timp ce eu mă jucam în aer liber.

Copiii din ziua de azi merg la școală cu trolerele, în timp ce eu aveam un ghiozdan foarte ușor.

Copiii din ziua de azi au cărți groase, caiete speciale, în timp ce pe vremea mea erau doar câteva cărți.

Copiii din ziua de azi memorează mecanic pentru a uita, copiii de pe vremea mea învățau logic și rețin.

Părinții copiilor din ziua de azi plătesc bani la fondul clasei, iar pe vremea mea nu exista așa ceva.

Copiii din ziua de azi nu au uniforme obligatorii, în timp ce toți copiii de pe vremea mea aveau uniforme.

Copiii din ziua de azi sun o masă oarecare de copii, în timp ce copiii de pe vremea mea erau diferențiați în pionieri, cei care învățau și ne-pionieri, cei care aveau rezultate slabe la învățătură.

Pentru copiii de pe vremea mea școala și învățătorul erau simboluri puternice, iar acum nu mai sunt.

Este normal să existe mari diferențe între clasele elementare de pe vremea mea și cele din ziua de azi, dar mă așteptam ca aceste diferențe să fie în bine, ceea ce nu se întâmplă, din moment ce școala a rămas cu mult în urma societății și ceea ce se întâmplă în școală este sursă de frustrări, stres și anxietate pentru elevi, care se luptă să evolueze, nu să se educe, să se descurce, nu să se împlinească.


(29 aprilie 2023)

Mic dicționar de fizică

Nu trebuie decât să scriu că această carte se referă prin:
Mariana IVAN - Mic dicționar de fizică pentru gimnaziu, Editura Didactică și Prdagogică, București, 2003, 76 pag, ISBN: 973-30-3323-5.

Ca să dau un exemplu de definiție: NOR - acumulare de vapori de apă sau de cristale de gheață în atmosferă. Cam prozaic, dar așa stau lucrurile...

(27 decembrie 2022) 

Are careva curajul să...

Acum foarte mulți ani, am asistat la o scenă terifiantă, în care s-a decis să se scoată admiterea de la instituția de învățământ superior unde lucram. Era o ședință a senatului în care la un punct oarecare al ordinei de zi se discuta această problemă. Au fost voci pro, dar au fost și voci contra. M-a mirat că studenții care făceau parte din senat s-au opus acestei scoateri a examenului de admitere și argumentul lor forte gravita în jurul scăderii calității viitorilor studenți.

După ce s-a supus la vot, propunerea de scoatere a examenului de admitere a întrunit majoritatea și deci din acel moment, nu se mai dădea examen de admitere, iar profeția studenților s-a adeverit. Atunci, argumentul forte era legat de faptul că examenul de admitere joacă un rol nefast în atragerea studenților la noi și mulți dintre candidați se vor îndrepta spre universitățile unde nu se susține examen de admitere. Totul a luat-o pe tobogan, iar mulți care au organizat examene de admitere au scăzut nivelul complexității și exigenței probei, încât echivala cu a nu se da niciun examen de admitere, căci ceea ce se producea acolo era o chestie caricaturală.

Anii au trecut și se văd efectele. Absolvenții de liceu sunt din ce în ce cu o pregătire mai slabă și nu este vina lor, ci a sistemului care permite acel mod deficitar de asimilare a cunoștințelor, astfel încât chiar un elev dornic să facă ceva, se trezește că după terminarea liceului cu o medie de peste 9,00 este deținătorul unor cunoștințe a căror inutilitate depășește 80%. În acest context, un examen de admitere serios, ar însemna ca bietul candidat să facă meditații intensive care să-i asigure asimilarea a peste 90% din materia de la disciplinele de concurs, în sensul cerut de probele de concurs, nu așa cum se predă în liceu.

Întrebarea firească este dacă are cineva curajul ca în universitățile serioase  să se organizeze examene de admitere, așa cum se organizau în perioada 1970 - 1990, iar selecția candidaților să se facă după mediile probelor de concurs? Răspunsul este unul singur: NU. Acum lumea vrea altceva. Învățământul superior este altceva. Prezenta la cursuri este facultativă. Piața forței de muncă are cu totul alte exigențe. Cercetarea științifică nu mai există. Doctoratele nu mai înseamnă mare brânză, din moment de plagiatele dovedite și nesancționate sunt ca ciupercile după ploaie. Diplomele de licență sunt doar cartoane care arată că omul probabil a petrecut 3 ani pe băncile facultății, că probabil a promovat niște examene și probabil deține ceva cunoștințe despre anumite probleme dintr-o specializare înscrisă acolo pe carton.

Îmi pun mari speranțe în ministreasa Ligia DECA, mămica proiectului România educată, căci prin ceea ce va întreprinde va găsi soluții care să facă din învățământul gimnazial altceva, din învățământul liceal cu totul altceva și din învățământul universitar, exact ceea ce așteaptă piața forței de muncă, administrația și laboratoarele de cercetare, iar absolvenții, oricare ar fi ei, să fie oameni de nădejde, meseriași adevărați, în fața cărora să ne ridicăm cu toții pălăriile.

(18 octombrie 2022)

Despre manualele de informatică pentru elevi

De când cu liberalizarea elaborării de manuale alternative, observ că s-a dezvoltat o adevărată industrie a elaborării, tipăririi și comercializării acestor produse, vorbindu-se în târg despre o adevărată mafie a manualelor școlare, căci unde este vorba de accesarea banului de la stat, hop și echipele mafiote își fac locul, căci corupția endemică de la noi face să înflorească astfel de abordări.

Există manuale pe care le distribuie statul ca fiind gratuite pentru elevi, dar pe care statul le plătește din bani publici. Să zicem că există 200.000 de elevi de o anumită clasă, deci statul trebuie să ceară tipărirea pentru a oferi gratuit  200.000 de exemplare dintr-un manual, care să zicem că are preț de vânzare cu amănuntul de 15 lei. Dacă există un autor, dacă acel autor primește net 1,5 lei de exemplar, rezultă 300.000 lei. Dacă acel autor este profesor cu 5.000 lei salariu net, prin tipărirea cărții primește echivalentul salariului său pe 60 de luni, adică pe 5 ani. Dacă respectivul autor are experiență și intrările corespunzătoare, va scrie acel manual într-un an, deci, zic eu, este un business adevărat să realizezi manuale, chiar dacă este vorba și despre un parandărăt substanțial, care ar fi echivalent cu 120.000 lei, tot mai rămâne profit net 120.000 lei, ceea ce nu este de colea pentru cât de pauperi sun profesorii.

Manualele școlare se construiesc de către oameni, folosind o programă analitică realizată și ea de oameni, iar selecția manualelor se face de comisia făcută la rândul ei de oameni. Toți oamenii au subiectivism în ei și uneori sunt supuși unor influențe și presiuni care nu au nicio legătură cu calitatea și corectitudinea. Rsye bine să fie analizate manualele, căci mi se pare inuman să avem manuale de sute de pagini destinate unor elevi până în clasa a VI-a, elaborate pe sistemul cărțile din cărți se face. Am cumpărat din Librăria Mihail EMINESCU din Pitești trei manuale de informatică destinate elevilor din clasele mici și de conținutul acestora vreau să mă ocup, căci la viața mea, zic eu, am scris programe, am citit cărți și chiar am scris și eu ceva cărți. Ceea ce am făcut cu siguranță este legat de faptul că niciodată nu am vorbit și nu am scris despre ceea ce nu am înțeles foarte bine ca teorie, dar mai ales ca practică.

(15 octombrie 2021)

Soarta șefilor de promoție

Se vorbește de șefi de promoție în școala generală, în liceu și în facultate. Șeful de promoție este cel care are media generală cea mai mare pentru anii de studii. În liceu se calculează mediile generale la toți elevii pe cei 4 ani și se calculează după aceea media mediilor celor 4 ani. Elevul cu media astfel obținută este considerat șef de promoție. Sunt situații când apar doi elevi cu aceeași medie și liceul are doi șefi de promoție, dar se întâmplă extrem de rar. De regulă sunt elevi cu media pe toți anii de 10 și deci și media celor 4 medii este to 10 și atunci elevii sunt declarați șefi de promoție. Fiecare liceu și fiecare școală generală și fiecare facultate au în fiecare an șefii lor de promoție.

În mod normal școala, liceul, facultatea ar trebui să acorde respect șefului de promoție, punând numele lui la un loc de cinste, vizibil să vadă tot poporul care trece pe la facultate care au fost vârfurile ei de-a lungul anilor.

În comunism, șefii de promoție erau cinstiți cum se cuvine, mai ales la terminarea facultății căci li se oferea posturi dexcepționale fie în învățământul superior, fie în cercetarea științifică.

Am scris undeva despre Manea MĂNESCU cu bunele și cu relele lui, dar am remarcat faptul că acesta a acordat o atenție deosebită adevăratelor valori, el considerându-i pe șefii de promoție ca fiind adevărate valori în societate. Așa se explică faptul că Manea MĂNESCU a decis ca șefii de promoție să fie reținuți în catedre devenind cadre didactice. 

Societatea românească postdecembristă care nu dă doi bani pe muncă, pe valoare, îi ignoră cu nesimțirea care o caracterizează pe șefii de promoții promovând pe poziții importante unde se cere valoare autentică tot felul de specimene. Numai așa se explică de ce partidele sunt mai mult o adunătură de mediopcrii decât o elită formată din valori autentice. Există și o explicație. Șefii de promoție nu au nevoie de un șut în c-r pentru a merge înainte căci ei dispun de toate ingredientele de a obține de la viață și de la societate exact ceea ce vor. La ora actuală nici coaliția, nici CDR-ul de acum 25 de ani nu aliniază performanță, iar șefii de promoție nu se grăbesc să se înroleze politic pentru că ei văd doar găși care au interese obscure, dintre care cele mai importante se referă la a se așeza la masa puterii pentru a înfuleca din ciolanul cărnos.

Soarta șefilor de promoție este exact cea pe care ei și-o doresc, societate nu are niciun rol și cu atât mai puțin vreun merit.

(16 martie 2021)

Călin Elena, fata de la țară

Calin Elena a venit la noi in clasa cand eram intr-a patra, pe la jumatatea anului si a plecat inainte de ziua serbarii.

Era de fel din Richitele de Arges, a nu se confunda cu Rachitelele lui Boc Emil, fost prim-ministru, candva.

A adus-o o ruda a ei, vecina de a noastra si vazand un loc liber in banca intai a asezat-o acolo. Purta o basma si niste haine mari de ea, ceea ce arata ca erau de imprumut. Invatatoarea i-a zis sa-si dea basmaua jos de pe cap. Noua noastra colega, s-a ridicat in picioare, si-a dat basmaua jos. Avea o coada lunga impletita la spate si-i atarna un siret. Toti am holbat ochii, pentru ca toate colegele noastre erau tunse si aveau funde mari albe sau bendita alba, sa se asorteze cu costumul de pionier. Calin Elena nu avea cravata de pionier, fiecare dintre noi avand pareri dintre cele mai nefavorabile, caci in clasa noastra nimeni nu mai ere nepionier. Scoala curgea normal. Au venit momentele in care se faceau verificari. Cu mici dictari, cu probleme de rezolvat acasa dar si in clasa. Invatratoarea ne-a dat o problema si toti ne uitam masca unii la altii fara sa stim de unde sa o incepem si unde sa ajungem. Surpriza. Calin Elena s-a dus la catedra si i-a dat invatatoarei caietul. Invatatoarea a inghetat. Calin Elena oferea o solutie dintre cele mai frumoase, caci a pictat-o si pe tabla. Invatatoarea a dat-o si ea pe a ei, crezand ca o eclipseaza pe noua noastra colega, dar nu a reusit.

Cu fiecare zi care trecea, Calin Elena arata ca este buna si mai buna, exceptionala. Nu-i mai sufla nimeni in clasa. Erau colegi extrem de ambitiosi si doritori de premiul intai si isi vedeau primele 30 de locuri libere cacil Calin Elena era pe primul loc, iar noi ceilalti veneam pe locurile 31, 32, 33 si tot asa. Atat era de buna fata aceasta venita de la tara. Ea era adusa de vecina noastra sa aiba grija de copilasul ei care se nascuse cu niste probleme. Mititelul nu a supravietuit. Cand l-au ingropat, vecina a venit la mama sa o roage sa ma lase sa duc eu crucea mortului. Mama m-a lasat si am strabatut toata strada N. Balcescu cu crucea in mana pana am ajuns la cimitir. Mi-a fost teama sa nu rada copiii de mine, dar nu a ras nimeni si am suferiit ca am facut un lucru la care nu m-am asteptat niciodata si pe care niciun coleg de-al meu nu-l facuse si nu avea sa-l faca dupa mine. calin Elena a plecat dupa inmormantare, locul ei din banca intai ramanand liber si nimeni nu a indraznit sa se aseze acolo vreodata.

La serbarea de sfarsit de an, invatatoarea a anuntat premiile dar a tinut sa spuna ca de departe premiul intai i se cuvine lui Calin Elena. A regretat ca nu era de fata si a dat niste premii intai dar mult mai putin intai la abonatii clasei, care urcau pe scena fericiti. Si eu am luat un premiu, dar nu intai, nici doi ci, ultimul, ca starurile, premiul al treilea. De fapt cu premiul al treilea, nu mai ramanea nimeni din clasa jos, toti fiind pe scena fericiti nevoie mare.

Si acum ma gandesc ce s-o fi intamplat cu Calin Elena. Daca ar fi avut conditii, cu inteligenta ei exceptionala ar fi ajuns departe. Imi este teama sa dau o cautare pe GOOGLE, pentru ca daca ea nu a ajuns foarte sus, cum merita sa ajunga, as suferi caci lumea este atat de nedreapta, iar viata atat de cruda cu unii.
Concluzie: trebuie să fie ceva nemaipomenit pentru a scrie despre ceva care s-a întâmplat acum peste 50 de ani; și așa și este; este dovada că nu contează nici de unde vii, nici al cui ești, ci contează ceea ce ești tu, pur și simplu.

Acest articol se află pe site ionivan.ro, dar vreau să fie mult mai vizibil, pentru că persoana despre care scriu a meritat dintotdeauna multă atenție.

(05 iunie 2017)

Milionul de laptopuri

Am mai spus și o repet: în societate organul crează funcția și nu este ca în biologie unde s-ar zice că funcția crează organul, după Carl von Linné.

Vin cu un exemplu.

Prin anul 2005 s-a prezentat la mine pe când eram director la Direcția de Informatizare și Personal din Ministerul Educației și cercetării, profesorul pensionar M.P. cu propunerea de a lansa un program susținut de profesorul  Nicholas Negropontede la MIT, de înzestrare a învățământului gimnazial și liceal de la noi cu 1.000.000 de laptopuri de 100 USD bucata. Mi s-a explicat că în Brazilia, China și India acest program național finanțat de guvernele țărilor respective a funcționat.

Se făcea u mare eroare și anume, nu se ținea seama de faptul că Brazilia are o populație de 202.768.562 locuitori, China are o populație de 1.350.695.000 locuitor, India are o populație de 1.330.000.000 locuitori, în timp de România are o populație de 20.121.641, adică de cel puțin 10 ori mai mică decât Brazilia și de 60 de ori mai mică decât India și China. Înseamnă că milionul de laptopuri funcționează cu totul  diferit acolo în comparație cu populația de la noi, mai ales că PIB-ul pe cap de locuitpr arată cu totul altfel la ei decât la noi și tot așa se pune problema și cu semnificația unui laptop la elevul de la noi și, respectiv, la elevul brazilian, chinez sau indian.

Ca lucrurile să fie clare, am propus și s-a întrunit o comisie formată din cei mai tari profesori de calculatoare din Ro care a analizat această problemă pentru a se lua o decizie corectă legată de a achizițional cele 1.000.000 de laptopuri la 100 USD bucata, adică un efort de 100.000.000 USD pentru statul român și a rezultat că nu este oportună o astfel de investiție pentru că:

- exista deja programul de 200 euro pentru calculatoare la elevi cu venituri mici;

- tehnic folosirea în clase este imposibilă din cauza firelor de alimentare;

- fiabilitatea ar face ca 30% să fie în reparații ceea ce presupune service imens;

- costurile ascunse sunt mult mai mari decât cei 100 USD per bucată.

Răspunsul a fost convingător și acest program nu a fost implementat. Era rezonabil ca statul să sprijine cu 300 - 400 euro familiile pentru a achiziționa laptopuri performante, părinții venind și ei cu niște sume. Sunt sigur că impunând accesul la acest program a familiilor sărace, dar cu oarece venituri, nu ar mai fi existat familii cu venituri zero, așa cum se demonstra la programul 200 euro, ci lucrurile ar fi luat o cu totul altă întorsătură. Formula nu a fost agreată, pentru că se stricau niște jocuri, căci dacă laptopul ar fi costat nu 100 USD, ci 97 USD și programul ar fi prevăzut 120 USD din mărinimia condeiului, diferența...

(11 mai 2017)

Sistemul educațional și meditațiile

Trebuie să lămuresc din start niște aspecte:

• în vremea când eu eram elev, nu existau meditații decât pentru tâmpiții claselor ce aveau părinți în funcții pe la regiunea de partid; în rest, copiii învățau ce li se preda de către profesori și era suficient pentru a merge la examene de admitere cu mult mai dificile decât acum; noi nu aveam caiete de teme pe vacanță, nu aveam caiete speciale; existau doar culegeri de matematică și exista Gazeta de matematică și era o mândrie ca un elev să-și vadă numele ca rezolvitor; doar cei ce proveneau din familii îmbogățite după ce trecuseră tancurile sovietice și veniseră comuniștii la putere și nu prea erau ajutați de creierele din dotare, mergeau prin anii '50 și '60 la București la meditatori pentru medicină și arhitectură;
• de când a început treaba cu admiterile pe trepte și s-au diferențiat liceele, a început să funcționeze și industria de meditații; când tot poporul se visa să aibă odrasle studenți la anumite facultăți au început să se întețească meditațiile pentru facultăți; anii '70 erau deja încărcați de meditații pentru medicină, drept, biologie și limbi străine; în 1975 a și izbucnit un mare scandal legat de matrapazlâcurile de la admitere la drept, în economie și chiar la inginerie; apariția rafinamentelor de admitere a generat generalizarea admiterilor în învățământul superior cu departajeri la sutime, ceea ce a intensificat ritmul industriei de meditații chiar pentru 90% din facultățile din țara noastră;
• dramatismul și setea de a lua meditații s-a accentuat după 1990 când lupta de a intra la anumite facultăți a devenit acerbă, când examenele de admitere au căpătat accente generate de marea diversitate de specializări și mai ales atractivitatea generată de denumiri extrem de tentante ale unor specializări; am traversat tot ce era de traversat din moment ce am gestionat patru examene de gtreaptă și două admiteri la facultate cu cei doi copii ai mei; știu exact cum au stat lucrurile cu meditațiile pentru ei, pentru că asemeni oricărui părinte, am considerat că odraslele mele trebuie să primească tot ceea este cel mai bun la nivelul de pregătire, pentru a fi sigur că ei au acoperită materia de examen și nu există fisuri majore în pregătire.

În general, frecvența meditațiilor este de o ședință pe săptămână la fiecare materie. dacă admiterea era la română și matematică, meditațiile am considerat că sunt necesare în anul școlar care a precedat examenul. Adică, au fost meditați în clasa a VIII-a pentru admiterea la liceu, în clasa a X-a pentru admiterea în treapta a II-a și, respectiv, în clasa a XII-a pentru admiterea la facultate. O ședință de meditație cu profesori de top pentru liceu nu a depășit niciodată în plan financiar 10$. Pe an se mergea la meditație pentru o disciplină cam de 30 de ori, ceea ce însemna 60 de ședințe, adică 600$ per copil, per examen de treaptă. Pentru admiterea la facultate, era un pic altfel, dacă mă gândesc că mi-am dorit ca meditatorii să fie din universității, ceea ce înseamnă tarife ceva mai mari. Nu am plătit niciodată mai mult de 15$ pe ședință. dacă admiterea consta în trei probe scrise, adică trei meditații pe săptămână la trei discipline, tot cam 30 de ședințe pe an, rezultă un total de 90 de ședințe, cu cost total de 1350$. Existau diferențe de la specializare la specializare și legate de exigențele părinților, căci una era să fie meditat copilul într-un grup de 3 sau 4 sau 5 copii suficient de omogeni și altul era prețul dacă părintele dorea să se lucreze numai cu copilul lui. Pentru că și eu eram tot din învățământ, un fel de confrate cu meditatorii și ei știau că salariile acolo sunt mici, am obținut în toate cazurile să se lucreze individual la preț redus, adică 10$, respectiv 15$ cum se percepeau tarife pentru lucru în grup de cel puțin trei elevi. Pentru candidații la arhitectură solicitările erau foarte mari și folclorul zice că unii meditatori își foloseau garajele pentru a lucra cu grupe de 15-20 mușterii simultan, pe serie, căci foarte mulți veneau din provincie și ziua de duminică era foarte aglomerată.

Înainte de Revoluție ideia de a da meditații era ușor ilegală, iar cine dădea meditații era pus la zid pe la ședințele de partid, dar plătea și niște biruri, mai ales dacă era reclamat de vecini.

După Revoluție industria meditațiilor a luat o dezvoltare ce a devenit fulminantă când examenele de admitere în liceu și bacalaureatul au devenit naționale, iar repartizările se făceau pe computer. Și admiterile la facultăți au devenit îngrozitor de aplecat pe meditații chiar dacă învățământul privat venea cu oferte extrem de tentante și fără admiteri cu iz dramatic. Și când admiterile au fost scoase din universitățile de stat a fost mare durere căci industria meditațiilor de admitere în facultăți s-a prăbușit iremediabil, cu efecte dintre cele mai nasoale asupra unor categorii de practicanți. Și acum ca și pe vremea lui Ceaușescu, sunt prea puțini cei care plătesc impozite la stat pentru activități de meditații. Toată lumea închide ochii când se gândește la viitorul unor copii.

Cine vrea să cumpere o garsonieră 30.000€ din meditatii, în ipoteza că pe o ședință se percepe 10€, va trebui să dea 3.000 ședințe, adică să mediteze 100 de copii într-un an. Dacă mediteză 20 de copii pe an, ceea ce bănuiesc că este forte dificil, trebuie să dea meditații 5 ani, ceea ce este extrem de solicitant. Și calculul este făcut fără a fi plătite taxe și impozite. Dacă apar și acele dări către stat, duratele cresc cu 15-20% pentru că veniturile scad tot cam în același ritm.

N-am scris nimic despre bizareriile care se învârtesc în jurul meditațiilor pentru că cei ce le practică, riscă să se frigă urât și istoria consemnează tot felul de aiuriți care s-au lăcomiot și au pierdut tot.

(16 martie 2017)