Trăitul în trecut

Unii oameni au nostalgii. Ei trăiesc în trecut, cu gândul că pe vremuri era mai bine pentru că:
- oamenii aveau locuri de muncă,

- nu exista șomaj, 

- statul ne dădea locuință, 
- se mergea în concediu,
- bogățiile erau ale noastre,
- eram toți la fel de săraci,
- copiii mergeau la școli,
- era mai mult respect,
- nu era analfabetism,
- unele boli erau eradicate,
- toți copiii se vaccinau.

Dacă uităm ce a însemnat comunismul, adică lipsuri, frig, foame, restricții, îndobitocire, securitate, turnătorie, înseamnă că ne merităm soarta și orice schimbare în bine s-ar produce, n-ar însemna nimic, pentru că noi stăm ancorați în chestiunile deformate ale trecutului și nu ne trezim din nostalgie, rămânând pe poziții mai multe decât păguboase, din moment ce nu recunoaștem că în ultimii 35 de ani s-au făcut progrese importante în societate. Doar faptul că viața fiecăruia depinde strict de deciziile pe care le ia, faptul că avem libertatea de a vorbi, fără să existe riscul că a doua zi ne va căuta un ofițer de securitate, sunt elemente care ar trebui să nu ne mai facă să trăim în trecut și să ne mai gândim la o jumătate plină a unui pahar care tot timpul a fost gol.



(28 februarie 2025)

Modelarea în cibernetica politică

Concluzia că încălzirea centralizată este mai eficientă decât încălzirea folosind centralele de apartament sau de bloc, îmi demonstrează că acum în secolul al XXI-lea, modelarea cibernetică este un instrument politic de propagandă, deci vorbim deschis despre cibernetica politică. Există cibernetică economică. Există cibernetică industrială. Există cibernetică medicală. Acum, se dovedește că există și cibernetică politică.
Se știe că sistemul centralizat de încălzire a locuințelor este un instrument de manipulare a populației de către cei aflați la putere, căci numai folosind căldura sau frigul din case, oamenii sunt manipulați după cum vor guvernanții. Să nu uităm că un primar a câștigat alșegerile garantând că a doua zi după ce el va deveni primari, locuitorii urbei vor avea apă caldă și căldură, deși se știa că o astfel de promisiune era de fapt o minciună ordinară, iar el, candidatul, devenit primar, era un mare mincinos, ceea ce s-a și demonstrat.

Termoficarea centralizată presupune:

- mulți kilometri de conducte pentru apă caldă,

- mulți kilometri de conducte pentru agentul termic,

- stații de distribuție intermediare a agentului termic,

- consumuri de combustibili la producătorul de agent termic,

- consumuri de combustibil pentru încălzirea apei,

- pierderi în rețea ale calității apei calde și agentului termic,

- consumuri de energie pentru asigurarea presiunii pe conducte,

- cheltuieli cu mentenanța conductelor și instalațiilor,

- cheltuieli cu personalul aferent menținerii sistemului de termoficare,

- punerea în funcțiune dependent de evoluția vremii,

- existența unei inerții mari de derulare procese.

Termoficarea la nivelul apartamentului sau a blocului presupune:

- achiziționarea centralelor de apartament sau de scară,

- folosirea de gaz metan și de curent,

- folosirea apei reci,

- punerea în funcțiune strict dependent de opțiunile proprietarilor,

- inerție zero în derularea proceselor,

- mentenanța este asigurată de fiecare proprietar.

Dacă cineva are un pic de bună credință, va construi două modele cibernetice și sunt sigur că se va demonstra că sistemul centralizat este o catastrofă din punct de vedere al eficienței economice. Numai că, manipularea populației prin intermediul agentului termic dispare, iar chestiile cu compensările, cu calendarul după care se derulează tortura populației prin livrarea de apă caldă sau de căldură, dispar, ceea ce din punct de vedere politic îl face pe primar să fie doar o piesă de decor, care se îngrijește de parcuri, de câinii vagabonzi sau de ciorile care tulbură liniștea publică.



(24 februarie 2024)

Translatarea mecanică a modelelor

Noi avem meteahna de a translata ceea ce vedem la alții să avem și noi.

Am văzut la alții terase imense la blocuri, imediat am făcut și noi așa ceva, fără să gândim că acolo unde am văzut este climă mediteraneană și e cald și nu plouă 8 luni pe an, pe când la noi, cel mult 4 luni este vreme de a petrece timp pe terasa de la bloc.

Am văzut în Grecia piscine în curte, ne-am făcut și noi piscine descoperite în curte, fără a ține seama că cel mult 3 luni din an este vreme de a face baie în piscina descoperită din curtea noastră.

Am văzut că în America nu se dă admitere la facultate, ne-am trezit și noi după Revoluția din Decembrie 1989 că musai trebuie să copiem sistemul american de admitere, deși noi nu aveam filtrele americanilor și am văzut totul ca pe o afacere benefică pe termen scurt.

Am auzit în tramvai că există management de proiect și peste noapte fiecare dintre noi se și vede manager de proiect, iar totul a devenit la noi un proiect. Vrem să facem mămăligă, nu vom spune decât că avem un proiect de realizat. Vrem să facem un clip muzical, acesta este deja un proiect. Esența proiectului este cu totul alta în America decât pe Dâmbovița. Acolo cheltuielile indirecte aproape că nu mai există, pe când la noi, cheltuielile indirecte depășesc 70%, căci dacă în America risipei i s-a pus stop, în spațiul mioritic, risipa zburdă ca la ea acasă, iar managementul de proiect a devenit o chestie absolut caricaturală.

Rezultă cu claritate că nu tot ce zboară se mănâncă, altfel spus, când vedem ceva la alții, este mai bine să trecem prin filtrul gândirii noastre și să vedem dacă ni se potrivește sau nu. Dacă dăm buzna și preluăm modelele altora în mod mecanic, ne vom trezi că facem noi ceva nou, dar rezultatul muncii noastre este sub așteptări, căci pierderile și cheltuielile suplimentare ne vor copleși, ceea ce va determina abandonarea acelui lucru care ne-a entuziasmat în curtea altora, dar care la noi n-a funcționat.

(18 octombrie 2022)

1.000 de oameni care m-au dezamăgit: Serghei MIZIL

Serghei MIZIL este la bază artist plastic. Are picturi despre care cei care le-au văzut au cuvinte de laudă. El este acum un bărbat în toată puterea și la cei 67 de ani ai săi, pe care nu-i arată, este o prezență plină de viață. Serghei MIZIL are tot timpul zâmbetul pe buze. Este invitatul televiziunilor și nu se plictisește nimeni ascultându-l când vorbește.

Serghei MIZIL m-a dezamăgit cu modul în care prezintă vremurile comuniste. El se prezintă ca un rebel, ca un personaj care prin poziția de fiu de nomenklaturist de prim rang, avea acces la toate resursele pe regimul comunist le punea la dispoziție celor din cercul de nivel unu, adică a celor care-l includeau pe Nicolae CEAUȘESCU. 

Nu am pretenția ca Serghei MIZIL să fie un exeget al acelei perioade, dar nici să prezinte totul sub formă comică, spre deliciul celor care-l ascultă, pentru că acea perioadă avea dramatismul și latura tragică, pe care el nu avea cum s-o știe, din moment ce sistemul îl înfășura suficient de puternic pentru a-l izola de lumea înconjurătoare, lume reală, cu nenumărate lipsuri și privațiuni.

Serghei MIZIL mă dezamăgește că el nu spune exact cum a fost atunci, pentru că tânăra generație ar trebui să înțeleagă fără a trece ei prin filtrul altora, nu al lor. Vorbind prin glume, Serghei MIZIL nu aduce adevărul la suprafață. El spune că la gospodăria de partid se aduceau mărfuri la prețuri simbolice. Așa era atunci la magazinele cu circuit închis. Dar poporul nu avea acces la acele produse. Serghei MIZIL ar trebui să spună de fiecare dată că privilegiați erau doar unii, restul oamenilor trăind în frig, sărăcie și foame.

Serghei MIZIL descrie teribilismul tinerilor din cercul lui Nicu CEAUȘESCU și pune accent pe acele elemente care sunt de suprafață, care impresionează pe oameni prin aceea că acolo, în cercul lui, exista o normalitate. Mă dezamăgește felul acesta de a arăta că așa au stat lucrurile. Comunismul românilor a fost ceva, comunismul celor din cercul unu al celor din jurul lui Nicolae CEAUȘESCU era altceva. Nu era ceva ca Serghei MIZIL să-și dorească și cineva să-i spună că nu este posibil, adică să-i dea peste mână. Așa că, nu trebuie să vină careva să spună că viața în comunism a fost idilică, normală, egalitatea dintre oamenii manifestându-se la toate nivelurile. Nu a fost deloc așa și faptul că Serghei MIZIL nu accentuează acest aspect mă dezamăgește. Ei erau acolo în sfera lor ceva, iar noi ceilalți eram o altă lume.

(25 iunie 2022)  

România comunistă și Paștele

Sărbătoarea de Paști este cea mai mare. Așa am perceput-o. De Paști:

- se roșesc ouă,

- se face cozonac,

- se merge la biserică,

- lumea se înnoiește,

- se ciocnesc ouă roșii,

- ne împărtășim,

- se mănâncă drob.

Nu mi-a zis nimeni în mod explicit niciodată că nu am voie să merg la biserică la Denii, să vin cu ouă roșii la școală în ghiozdan, să ciocnesc ouă cu ceilalți copii din mahala, că nu am voie să postesc, că îmi este interzis să mă împărtășesc, nici când eram pionier, nici când eram utc-ist și nici când eram membru de martid. Auzeam eu așa, pe la colțuri că nu este voie, dar nimeni nu m-a prelucrat vreodată pe acest subiect, drept care:

- m-am cununat cu popă,

- mi-am botezat copiii,

- am botezat copii,

- am cununat tineri,

- am făcut toate la biserică.

Este adevărat că am auzit că unele licee impuneau elevilor să vină în noaptea de Înviere la cenacluri, la serbări sau la alte manifestări cultural-artistice, dar niciodată eu sau copiii mei nu am frecventat așa ceva, căci nimeni nu mi-a spus explicit că suntem obligați să ne confiormăm.

Se zicea că membrii ai partidului comunist nu trebuie să meargă la biserică, nu trebuie să roșească ouă, nu trebuie să se închine. Una se zicea și alta se făcea, căci oriunde mergeam vedeam cozonaci, ouă roșii și se spunea bogdaproste când cineva primea ceva de pomană. 

Circulau tot felul de legende cum că niște tineri au fost dați afară din universitate că s-a aflat că au făcut nuntă cu popă, că alții au fost dați afară din armată că și-au botezat copiii. Concret, eu nu am cunoscut astfel de cazuri, deși am trăit printre universitari cununați cu popă și printre ofițeri cu copii botezați în biserică, nu acasă chipurile să nu se afle la serviciu.

Deși partidul și statul comunist se zbuciumau să creeze omul nou, acesta întârzâia să se nască și nici nu s-a născut până a venit Revoluția din Decembrie 1989, drept care imediat au fost aruncate la gunoi doctrina comunistă și atitudinea reticentă față de biserică.

(28 aprilie 2018)

România comunistă și exporturile

Până înainte de 1989 țara noastră avea și industrie și agricultură, dar și producție în tot felul de domenii, iar exporturile noastre se găseau pe toate meridianele. România exporta:

- calculatoarele FELIX C256 în China și Polonia,

- mașini d eterne ARO 244D, 243D și ARO 10 în Africa,

- utilaje de foraj petrolier  la mare adâncime,

- cămăși BRAICONF,

- stofe făcute la DOROBANȚUL,

- mobilă de Tg. Mureș,

- costume de haine făcute la APACA,

- porțelanuri de la IRIS Cluj,

- covoare de la Cisnădie,

- ghete făcute la Pionierul și Dâmbăvița,

- instalații de irigații în țări Africane,

- tractoare în Orient,

- combinate chimice în Africa și Orient,

- produse chimice înalt prelucrate,

- cereale și mâncare la greu,

- pantofi GUBAN în Vest,

- produse pe bază de Gerovital, peste tot în lume.

Era dorința subită a lui Nicolae CEAUȘESCU de a lichida datoria externă ca apoi țara noastră să devină un fel de creditor internațional cum e FMI, chestie care n-a convenit nimănui și care a accelerat sfârșitul epocii de aur și a susținătorului ei moral. În România comunistă  exporturile erau baza pentru a accelera achitarea datoriei externe. Că după ce anunțul că nu mai avem datorie externă a fost făcut, viața românilor a rămas aceeași, ternă, cu lipsuri și plină de promisiuni neonorate.

După 1989 și mai ales după ce Petre ROMAN a lansat teza cu grămada de fiare, a luat startul cu frenezie demnă de o cauză mai bună, acel proces distructiv de privatizare și totul s-a evaporat, rămânând doar peisaje ale ruinelor dezolante, care arată ca după un război atomic.

(28 aprilie 2018)

România comunistă și importurile

Din dorința megalomană de a produce de toate, țara noastră dezvolta relații economice cu țările slab dezvoltate unde exporta din produsele sale industriale, unele fiind depășite tehnologic, iar în țările industrializate exporta produse alimentare, textile și materii prime brute. Din țările lumii a treia importa citrice, banane, produse de artizanat, Din țările industrializate importam linii de producție depășite tehnologic, multe dintre ele zăceau în zăpadă căci pentru cei 33% din venitul național destinați acumulării nu exista forță de muncă să susțină ritmul de construcție și de instalare în noi uzine și combinate, așa cum dorea conducerea de partid și de stat. Întârzâierile erau și atunci ca și acum foarte mari.

Nu se importau produse industriale și electronice destinate consumului populației. Deci nu erau în magazine:

- magnetofoane AKAI,

- mașini Mercedes,

- mogilă italiană,

- cosmetice franțuzești,

- frigidere Bosch,

- genți Vouiton,

- șoale Armani,

- geamantane Tumi,

- stilouri Pelikan,

- bijuteri Cellini,

- ceasuri Rolex.

Era un magazin la coada lui Mihai Viteazul unde mai veneau cosmetice din Vest de mărci adevărate, ojă, parfumuri, creme de ras, dar după 1980 au fost stopate importurile. Au apărut produsele chinezești: porțelanuri, îmbrăcăminte, ciocolate, prezervative, iar produsele rusești s-au diminuat ca pondere. Din Vietnamul comunist veneau creveți sub formă de pastile care se prăjeau. Mai veneau și pui congelați de prin Argentina și pulpe de pui zice-se de pe la NATO, vechi de 30 de ani.
În România comunistă  importurile reflectau politica partidului de a avea schimburi orientate către obiectivul dezvoltării industriei, deci se importau utilaje, linii de producție complexe în defavoarea bunurilor de consum. Când se exagerează se crează mari dezechilibre. În timp ce produsele electronice de stinate populației erau de top, cele destinate liniilor de producție erau uzate moral, ceea ce condamna din start industria noastră la consumuri energetice mari, la randamente scăzute și la cheltuieli de producție exagerate.

(28 aprilie 2018)

România comunistă și omul nou

Visul comuniștilor a fost de a crea omul nou, caracterizat prin:

- abandonarea credinței în Dumnezeu,

- iubire necondiționată dată partidului,

- lupta pentru idealurile comuniste,

- acceptarea fără rezerve a egalitarismului,

- muncă de calitate și cu abnegație pentru patrie,

- cunoașterea politicii partidului,

- cinstirea eroilor clasei muncitoare,

- devotament pentru realizările comuniste,

- purtarea acelorași veșminte,

- criticarea capitalismului cu racilele sale,

- ridicarea în slăvi a realizărilor partidului,

- luarea de poziție împotriva elementelor retrograde,

- aplaudarea cuvânărilor conducătorului,

- recitarea de versuri adresate partidului,

- cunoașeterea de cântece revoluționare,

- respectarea disciplinei de partid și de muncă,

- îndeplinirea criteriilor de etică și echitate socialistă,

- combativitate necondiționată împotriva elementelor retrograde,

- atitudine intransigentă față de cei care nu muncesc,

- atitudine de ateu față de crăciu și Paști,

- comunicarea în scris a tuturor acțiunilor dușmănoase,

- detestarea luxului și opulenței capitaliste, retrograde.

Până în 22 Decembrie 1989 din cele 21 de milioane de locuitori ai țării, fără să exagerez, 20 de milioane se declarau că sunt oameni de tip nou, cu conștiință revoluționară, care s-ar arunca în foc pentru partid și pentru conducătorul său. Tot comuniștii recunoșteau că relațiile de producție sunt cu mult mai dinamice decât relațiile sociale și conștiința oamenilor. Deși se vorbea de conștiință revoluționară, comuniștii recunoșteau că:

- sunt unele rămâneri în urmă,

- trebuie lucrat și mai mult,

- tentațiile sunt foarte mari,

- între teorie și practică există difernțe.

Ideologii comuniști visau omul nou ca pe un roboțel care de la sine ar face exact numai ceea ce i se spune, s-ar îmbrăca cum vrea partidul, ar vorbi cum vrea partidul, ar gând cum vrea partidul, s-ar căsători cu cine vrea partidul, ar face copii câți vrea partidul, adică ar fi un fel de animal de muncă la casa partidului, unde singurul care gândea pentru toată lumea era el, conducătorul partidului. Filmele chinezețti și cele vietnameze arătau astfel de oameni noi, revoluționari autentice, care nouă, celor care mai ascultam Europa liberă și Vocea Americii ni se păreau de un schematism simplist, vulgar, imaginar, absurd, penibil, predictibil și plictisitor. Era la mintea cocoșului că utopia nu va vi atinsă niciodată căci oamenii sunt foarte diversi și gogoașa umflată artificial cu omul nou cu conștiință revoluțiobară se va fâsâi instantaneu cât ai pocni din degete. Lucrul s-a întâmplat, căci față de 21 decembrie 1989 și 22, adică a doua zi, n-a mai existat picior de om nou pe plaiurile noastre mioritice.

(27 aprilie 2018)

România comunistă și foamea

După cutremurul din 4 martie 1977 lucrurile au luat-o razna la noi. Treptat-treptat s-au instalat sărăcia, lipsurile de toate felurile. După vizita aceea din China unde fusese revoluția culturală, Nicolae CEAUȘESCU a lansat niște teze la Mangalia care schimbau totul în teorie socialismului științific. Așa a debutat foamea, prin:

- lipsa cărnii în galantare,

- raționalizarea zahărului și uleiului,

- exportul masiv de alimente,

- scăderea puterii de cumpărare,

- apariția puiuților de tip frații PETRĂUȘ,

- statul la coadă cu zilele,

- vânzarea numai a pâinii vechi,

- construirea de fabrici de mâncare,

- prefigurarea circurilor foamei.

Într-o țară unde agricultura atinsese niște recorduri extraordinare era de neimaginat că populația îndură lipsuri greu de descris.

Au apărut și bancuri. Se zice că unul intră într-o brutărie și întreabă:

- Pâine aveți?

Vânzătoarea îi răspunde:

- Da. Avem pâine de azi, de ieri și de alaltăieri. De care vreți?

- Vreau dpuă pâini de azi.

- Veniți poimâine. Ăi răspunse vânzătoarea.

Lumea se așeza la coadă la orice. Nici nu se știa ce alimente vor veni și doar dacă se vedea că vine o mașină în spatele magazinului, imediat se făcea coadă. Oamenii își puneau și copilașii să stea cu orele la coadă. 

Nu se găsea unt.

Nu se găsea carne.

Nu se găsea  brânză.

Nu se găsea ulei,

Nu se găsea salam.

Nu se găsea nimic.

Banane nu erau.

Portocale nu erau.

Mere nu erau.

Lămâi nu erau.

Cartofii aveau mult pământ.

Ceapa era stricată.

Roșiile erau obosite.

Castraveții erau mănați.

Se formase un sistem de pile și de relații, iar cei descurcăteți aveau cam de toate. Ceilalți sufereau ți îndurau în tăcere, resemnați. Era o mare contradicție între ceea ce spunea conducătorul și realitatea de zi cu zi. Deja după un timp se crease o economie paralelă, cu o producție de carne și de legume care nu avea nicio legătură cu ceea ce era în scriptele statului. Se creșteau porci. Se fura în draci din CAP-uri, din GAS-uri și din fabricile unde se prelucrau alimentele. Oamenii se văita că nu au de niciunele, dar frigiderele le erau pline. Pe mine Revoluția din 1989 m-a prins cu un porc tăiat abia băgat în frigider, porc crescut în Adunații Copăceni la un amic. Și ca mine erau mulți. Frigul și foamea au fost cele două cauze ale căderii lui CEAUȘESCU, el fiind asociat cu toate relele din țară.

(27 aprilie 2018)

România comunistă și întunericul

În România comunistă  întunericul se concretiza ărin economii drastice la iluminatul stradal, iluminatul în clădirile publice, dar și în casele oamenilor. Economia de curent dusă la extrem se vedea prin numărul becurilor de mică putere sare luminau camerele, prin străzile marilor orașe care zăceau în besnă și prin întunericul care punea stăpânire pe sate, căci acolo chiar nicio lumină nu mai era aprinsă noaptea. Doar luna ce mai lumina ulițele satelor.

Cel mai rău era când se întrerupea lumina. Nu mai mergea frigiderul, nu mai mergea televizorul, nu mai mergea nici reșoul care mai încălzea încăperile. Nu era un program la care se întrerupea lumina. Când îi era lumea mai dragă omului, taman atunci rămânea în beznă. Soluțiile erau:

- aprinderea de lumânări,

- utilizarea lămpii cu gaz,

- punerea lanternelor în funcțiune,

- folosirea unui bec și a unei baterii de mașină.

Ajunsesem în asemenea hal încât chiar nu mă mai deranjea că s-a tăiat curentul. Mă necăjeam doar prin faptul că acele căderi de curent deteriorau fie televizorul, fie frigiderul. La unele blocuri cu 10 etaje lucrurile deveneau dramatice căci lifturile nu funcționau și scările era întunecate, neavând nicio fereastră, datorită faptului că de jur-împrejur erau apartamente. Scările deveneau adevărate capcane. Cu timpul am învățat totul foarte bine și mecanic urcam scările fără a mai face erori de a păși în gol ca și cum ar fi trepte sau a merge în plan orizontal, deși treptele nu se terminaseră.

Cel mai rău era atunci când prin tăierea curentului se întrerupea lucru la calculatoare. Acestea aveau deja probleme. Se mai punea  problema fluctuațiilor de tensiune, iar din economii nu se cumpărau stabilizatoare care costau 30.000 lei și se produceau defectări ce necesitau înlocuiri de piese de sute de mii de lei. Era chestie de planificare defectuoasă.

Deși părintele punerii în practică a comunismului și aici mă refer la V.I. LENIN a zis că socialism=electrificare, defecțiuni clare în procesul de dezvoltare a industriei energetice care nu a crescut într-un ritm mai mare decât cel al consumului energetic al industriei în plin avânt a dus la echilibrări pe seama reducerii drastice a curentului de la populație. Și tăierea curentului era tot o formă de a arăta că cetățeanul nu contează în ochii conducătorilor politici, deși societatea socialistă clama peste tot că pune în centrul politicilor sale omul muncii de la oraș și de la sat.
Și acum la mine în mahala se întrerupe curentul, dar totul se datorează instalațiilor vechi, căci noi avem obiceiul de a repara și nu de a înlocui atunci când perioada de funcționare optimă a expirat.

(27 aprilie 2017)

România comunistă și frigul

Dacă unor străini li se povestește de cât frig am tras noi românii înainte de 1989, aceștia nu au puterea de a înțelege că în secolul al XX-lea așa ceva era posibil. Cu puțin efort, dacă mai se caută se va vedea că și în anul7523 de la facerea lumii, în România, țară membră UE, sunt localități unde oamenii stau în frig în apartamentele de la bloc, tot ca înainte de 1989. Cauzele sunt multiple, dar tot chestii de politici economice sunt și acum ca și atunci.

Înainte de 1989, în România comunistă frigul punea stăpânire pe:

- apartamente,

- sălile de clasă,

- cinematografe,

- sălile de teatru,

- birouri,

- întreprinderi,

- magazine,

- saloanele spitalelor,

- adică peste tot.

Ideia de microcentrală, de încălzire cu calorifere electrice sau cu flacăra aragazului devenise imposibil de pus în practică datorită penuriei de gaze, întreruperii curentului și costurilor mari. Existau ca soluții de avarie în apartamentele de la bloc:

- utilizarea de sobe pe motorină,

- construirea de sobe cu lemne,

- dublarea pereților interiori cu BCA,

- utilizarea de haine foarte groase,

- utilizarea sacilor de dormit termoizolanți.

Lipsa căldurii a dus la îmbolnăvirea a numeroși copii, la apariția mucegaiului pe pereți și la întreruperea activităților culturale, căci actul artistic devenea impropriu la temperaturi sub zero grade, când ieșeau aburii din gurile soliștilor sau instrumentiții cântau cu mănuși.

Fac eforturi mari să nu dârdâi de frig numai la gândul că atunci când intram în cazp sau în sala de curs, mă pătrundea frigul, deși eram cu mult mai tânăr și mult mai rezistent. Îmi aduc aminte că aveam cursuri la sălile 601 și 602 din clădirea veche a ASE. Aceste săli aveau geamuri cu tâmplărie metalică pe trei laturi. Era un frig îngrozitor. Cu scurgerea orelor, îmi dădeam seama că-mi pierd vocea, iar la ultimele ore deja făceam eforturi foarte mari să mai fiu auzit.

Cauza frugului era datorită unei gândiri primitive din punct de vedere economic, pentru că și alte țări erau comuniste, iar apartamentele clasei muncitoare de acolo nu erau opulente, dar nici mizere și adevărate ghețării triste, neprimitoare și neîncăpătoare.
România comunistă și frigul au făcut casă bună pentru că planificarea definea obiective exagerat de mari, a căror realizare avea la bază sacrificii imense pe care populația trebuia să le facă an de an, pentru a ajunge nicăieri.

(27 aprilie 2018)

Comuniștii și confortul prin utilități

În comunism totul trebuia să fie la comun. Pământul era la comun, uzinele erau ale poporului, locuințele aveau elemente comune, apartamentele erau în blocuri. Cine avea vilă, musai era căclcat de organe pe legea 18. La bloc dacă unuia îi era bine, la toți le era bine. La bloc oamenii se supraveghiau reciproc.

La bloc dacă nu se dădea căldură, toți locatarii sufereau de frig. La bloc dacă nu erau gaze, toți locatarii nu aveau pe ce găti mâncare. La bloc dacă se întrerupea curentul, toți locatarii stăteau în frig.

Fiecare om găsise soluție. Pentru căldură, oamenii foloseau calorifere electrice, radiatoare, dar și sobe pe motorină, toate la bloc. Eu le-am văzut pe toate în acțiune. Având ARO 244D, deci pe motorină, am furnizat motorină unei familii cu copii mici care aveau sobă ce folosea acest combustibil. Eu aveam în fiecare cameră calorifere electrice, care mă uscau la plata curentului, căci un calorifer consuma imens, iar trei calorifere și mai imens. Se mai foloseau și improvizații cu încălzire de la grețeaua de gaze, dar fiind riscante, lumea le evita. Chestia de a da foc la aragaz și de a lăsa ușile deschise pentru a se face clad era destul de ineficientă.

Despre căldură se spun multe, inclusiv mesajul lui Ceaușescu că nu are nevoie de plângăcioși, deci oamenii trebuie să se acomodeze și să mai pună o haină pe ei.

Lumina se întrerupea și unele din aparatele electrice se defectau din cauza șocurilor de la curent. Soluția găsită de oameni era aceea de a folosi lumânări, dar și lămăi cu petrol petrolul lampant fiind o problemă căci dispăruseră magazinele și pompele care-l livrau populației. Erau localități în țară unde întreruperile de curent erau la ordinea zilei. Și în București cei ce locuiau ultracentral pătimeau cu problema gazelor, peste care venea problema curentului. În cartierul Berceni, cartier muncitoresc fiind și probabil legat de IMGB întreruperile de curent au fost sporadice și rare, nici gazele n-au lipsit. Cu termoficarea era însă o problemă. Și totul se datora concepției de la Scornicești că atunci când omul are o găină nu o mănâncă, ci merge cu ea la târg să facă bani și să-i aibă la chimir. În mentalitatea lui Ceaușescu noi trebuia să devenim o bancă internațională, să-i credităm pe alții, în condițiile în care toți în jurul nostru aveau datorii imense la FMI dar și la alte bănci. Noi muream de fericire căci plătiserăm datoria externă. Eram puri dar nefericiți datorită lipsurilor.

(10 septembrie 2017)