În vremurile de început ale programării calculatoarelor, instrucțiunile programelor se scriau pe foi de programare. O foaie de programare era o foaie A4 care era tipărită cu 25 de linii și 80 de coloane. În fiecare mic dreptunghi se scria un caracter. Dacă aveam un program cu 250 de linii sursă, trebuia să completez instrucțiunile pe 10 foi de programare.
Fiecare linie de pe foaia de programare se concretiza printr-o cartelă perforată. Deci, programul de 250 de instrucțiuni, devenea 250 de cartele perforate, la care se mai adăugau câteva cartele de control, iar toate cartelele erau citite de un echipament al calculatorului și intrau în fluxul de analiză și de execuție dacă nu existau erori de compilare și de editare de legături.
Era foarte important ca scrierea să fie inteligibilă, ca instrucțiunile să fie corecte și ca perforarea cartelelor să se facă, de asemenea, corect. La câte programe am scris și la câte cartele perforate am dus la dispecerat pentru a-mi fi rulate pe calculator și la câte incidente am avut, nu mi-ar ajunge un roman în cel puțin cinci volume, fiecare de 500 de pagini, căci multe situații bizare s-au întâmplat...
Comparativ cu situația de acum în care programul nici nu se mai schițează pe o bucată de hârtie și se trece direct de a-l scrie, exact cum un compozitor își scrie partitura ajutându-se de pian, în vremurile de demult, orice greșeală însemna pierdere de timp, căci trebuia să aștepți să vină rândul programului tău pentru a fi citite cartelele și a fi prelucrate informațiile citite din ele.
(12 decembrie 2022)
