Facem cultură sau vorbim despre cultură?

Există canale tv care sunt dedicate culturii și mă aștept acolo să văd:
- recitaluri de poezie în lectura unor mari actori sau chiar a poeților,
- preluări de referință ale unor spectacole de operă și de balet,
- înregistrări ale unor reprezentații cu piese de teatru și cu mari actori,
- filme de artă cu mari vedete realizate de regizori rămași în iostorie,
- recitaluri ale unor cântăreți celebri de operă,

- tablouri și sculpturi din muzee,
- spectacole de varietăți cu mari actori de comedie și cu mari interpreți.
Din nefericire, multe dintre canale sunt populate de niște persoane foarte modeste din punct de vedere cultural, care invită tot felul de personaje la fel de anoste și dicută discuții, de nu se mai înțelege om cu tovarăș și rând pe rând, telespectatorii comută pe alte canale, iar audiența devine nesemnificativă.
Eu vreau canale unde se face cultură, adică unde:
- lunea se prezintă un concert de muzică simfonică,
- martea se prezintă o piesă de teatru memorabilă,
- miercurea se prezintă un spectacol de operă sau de balet formidabil,
- joia se prezintă un spectacol de circ, cu acrobați care-ți taie răsuflarea,
- vinerri se prezintă un concert de muzică populară,
- sâmbătă se prezintă un spectacoil cu scheciuri cu comici celebri,
- duminică se prezintă muzică de petrecere și cântece de voie bună.
Un post tv care se respectă nu vorbește despre culturăp, ci face cultură.

TVR CULTURAL este un canal de nota 2(doi). Toți trăncănesc despre cultură.

(16 august 2025)

Actrița Lica GHEORGHIU

Secolul trecut a fost bântuit de tot felul de chestii, unele mai speciale decât altele, unele mai ciudate decât altele, unele mai neverosimile decât altele. Comunismul a avut intuiția excepțională că arta este instrumentul de modelare a omului nou sau mai pe românește, de îndobitocire a maselor, drept care, statul comunist i-a tratat pe artiști cu mare respect, îmbuibându-i cu bani, cu case de creație, cu premii, cu onoruri. Exista titlul de artist emerit și titlul de artist al poporului. Cărțile de poezie patriotică se publicau în tiraje de masă, statuile cu eroi din popor erau amplasate peste tot în locuri vizibile. Nici cinematografia nu a fost ocolită. Totuși, în cinematografia românească a existat un fenomen ceva mai special. Fiica lui Gheorghe GHEORGHIU DEJ, pe atunci secretar general al partidului comunist și președinte al consiliului de stat, adică primul om al țării, numită Lica GHEORGHIU și-a dorit să fie o mare actriță, iar tăticul iubitor doar a schimbat priviri cu cine trebuia și visul lui Lica GHEORGHIU a devenit realitate. Ea a apărut în filme precum filmul TUDOR, în rolul Aristiței și filmul LUPENI 29, în rolul Ioanei.

Circula în epocă un banc cu niște întrebări:

- Ce asemănare este între Silvia POPOVICI și Lica GHEORGHIU?

- Amândouă sunt actrițe. 

Era răspunsul.

- Ce deosebire este între Silvia POPOVICI și Lica GHEORGHIU?

- Silvia POPOVICI este talentată, iar Lica GHEORGHIU este tare-n tată!

Era răspunsul.

Am văzut fimlele în care a jucat Lica GHEORGHIU și numai faptul că partenerii ei erau actori de mare talent au salvat acele filme. În filmul TUDOR au jucat monștri sacri ai scenei românești precum Alexandru GIUGARU, George VRACA, Olga TUDORACHE, Fory ETTERLE, Emanoil PETRUȚ, Geo BARTON, Ion BESOIU, Ernest MAFTEI, ca și în filmul LUPENI 29 unde-i regăsim pe marii actori George CALBOREANU, Ștefan CIUBOTĂRAȘU, Ilarion CIOBANU, Draga OLTEANU MATEI, George MOTOI, Sandu STICLARU, Colea RĂUTU. Bârfitorii ziceau că în filmul LUPENI 29, lui Lica GHEORGHIU i s-ar fi văzut manichiura, lucru bizar pentru o nevastă de miner în grevă.

Ca tacâmul să fie complet și pohta ce-a pohtit să fie desăvârșită, Lica GHEORGHIU a fost răsplătită cu premii la festivaluri ale filmului de la mamaia și de la Moscova. Nu înseamnă că acum lucrurile funcționează altfel și vedem adevărate dinastii mai prin toate domeniile și mulți cred că între putere și talent este o legătură indestructibilă, adică dacă ai putere ai talent sau talentul se transmite ereditar...

(13 martie 2025)

Ce e eficiența unui film?

Filmul  They Shoot Horses, Don't They? a avut un buget de 4,86 milioane USD și încasări de 12,6 milioane, ceea ce înseamnă, după toate scăderile, că a revenit casei de filme producătoare ABC Picture, cel puțin 2,5 milioane de USD ca profit net, adică peste 50% din ceea ce s-a investit. A fost o investiție profitabilă, ceea ce mă duce cu gândul, la întrebarea dacă la noi, vreun producător care pune la bătaie banii primiți de la stat, își pune vreodată problema recuperării investiției.

Superproducția americană Cleopatra din 1963 a avut un buget de 31,1 milioane USD și încasări din fil de 57,6 milioane USD, dar și încă 40,3 milioane USD din difuzări la tv și în teatre, ceea ce înseamnă că profitul net a fost de 10 milioane USD, adică 25% din valoarea investiției, ceea ce înseamnă un câștig foarte bun, zic și eu, dar nu ca să mă aflu în treabă.

Filmul Nașul (The Godfather) din 1972  a avut un buget de 6 milioane USD și încasări de 268,5 milioane USD, ceea ce cred eu că s-a ajuns la un profit net de peste 120 milioane USD, adică de 20 de ori investiția, ceea ce arată că regizorul Martin SCORSESE a avut mână bună, iar studiourile Paramount au dat lovitura. Așa se îmbină arta cu businessul, ceea ce pe Dâmbovița e imposibil atât timp cât banii pentru cinematografie vin de la buget și toți stau cu mâna întinsă la ce pică din mila guvernului.

Cam la toate filmele americane este prezentat bugetul și încasările, pentru a se vedea eficiența sau din contră, că filmul a fost pe pierderi și doar rin compensări a permis producătorului să meargă mai departe.

Am încercat să văd câteva filme românești lăudate de unii și de alții, filme care au primit premii importante. Sunt filme de lift, adică doar câți inși încaă într-un lift ar merge să vadă acele filme. Dacă vreau să văd mizeria vieții de zi cu zi, nu plătesc bani la cinema și nici nu pierd timpul într-o sală unde se proiectează un film, ci doar merg pe stradă spre servici sau mă întorc de la servici și mi-e suficient.

Atât timp cât scenariile nu vor satisface cerințele unui grup țintă printre care mă număr și eu, atât timp cât regizorul nu va face artă, atât timp cât actorii nu vor mai fi doar niște plastilină în mâna regizorului și vor crea personaje de film, nu voi merge la film sau dacă se va da la tv un film, voi schimba canalul în secunda a doua, când voi vedea că filmul nu este ceea ce vreau eu.

Am auzit că sunt unii care-și pun casa la bătaie pentru a face film. Mi-ar părea bine dacă filmele cu investiții private ar fi atât de bune încât să scoată investiția și respectivul investitor să meargă mai departe și să inaugureze o nouă eră în cinematografia mioritică, bazată pe eficiență reală, nu pe miloaga la banul de la buget, unde toată lumea se face că face ceva și în final ies filme nu slabe, ci foarte slabe, iar străinii le răsplătesc cu premii că ei nu știu realitatea românească și temele din filme li se par cool.

Morala: vreau să trăiesc ziua să văd la filmele românești buget și box office cu cifrele reale ale cheltuielilor și încasărilor, pentru a-mi da seama cine suntem și câte parale facem.

(05 iunie 2022)

Comuniștii și cinematografia

Cinematografia a reprezentat și reprezintă un mijloc important de manipulare a maselor pentru că operează cu toate elementele necesare perceperii directe a realității. Comuniștii au știut de la început că cinematografia este un mijloc eficient de a obține de la mase exact ceea ce ei doresc, adică ascultare, acțiune și liniște.

La început ei au investit în mașini și instalații cu care să meargă la sate să proiecteze filme, ajungând în cele mai îndepărtate cătune cu caravanele lor, de fapt niște mașini Molotov verzi închis cu niște cabine din lemn în care se aflau aparate de proiecție, ecrane de proiecție și difuzoare puternice. Știu aceste lucruri căci pe strada N. Bălcescu la nr. 24 se făcuse o tabără cu aceste mașini și aveam niște cunoscuți care lucrau ca șoferi la aceste caravane ce plecau cu săptămânile la sate. Abia după 1970 au început să se rărească plecările și apoi chiar au dispărut caravanele, căci s-au construit căminele culturale, mulți oameni și-au cumpărat televizoare și ideia de cinematograf a căpătat alte conotații căci filmele pe ecran lat sau chiar panoramic aveau mare căutare.

Comuniștii au trecut la construirea și dotarea studiourilor cinematografice de la Buftea, dar și a studioului Alexandru Sahia pentru jurnalele de actualități care se proiectau înainte de a începe orice film în sala de cinematograf, aceste jurnale fiind singurele modalități de a afla noutățile care erau scrise în presă, nefiind la acea vreme televiziunea și cu atât mai puțin nefiind transmisiile live ale evenimentelor în derulare, așa cum se face acum.

La studiourile din Buftea au fost turnate nenumărate filme românești sau în coproducție, mai ales cu regizori francezi, precum Ciulinii Bărăganului în care apărea și foarte tânărul actor pe atunci Florin Piersic, Codin după romanul lui Panait Istrati, dar și filmul Serbările galante în regia lui René Clair. Am vizitat și eu în toamna anului 1965 studiourile de la Buftea pe când eram student în anul întâi și am fost martorul turnării unor scene din filmul Dacii. I-am văzut de departe pe Emil Bota și pe Alexandru Herescu, dar parcă era acolo și Amza Pelea care îl juca pe Decebal. Era acolo o mare hărmălaie și mă întreb și acum cum reușea Sergiu Nicolaescu să-și impună punctele de vedere când toți vorbeau de nu se mai înțelegea nimeni cu nimeni.

Când eram elev de liceu am văzut filmele Setea după un roman prolectultist al lui Titus Popovici avându-i ca protagoniști pe Ilarion Ciobanu, Flavia Bureg, dar rolul care mi s-a întipărit în minte și a rămas de referință a fost acela jucat de Sandu Sticlaru, rol episodic dar fundamental car și azi tot de nota zece este ca și atunci.

Au mai fost filme precum Străinul, O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D-ale carnavalului, Reconstituirea, valurile Dunării și multe altele , fiecare însemnând ceva, dar nu atât de mult ca filmul Pădurea spânzuraților în regia lui Liviu Ciulei.

Filmul zidul, reluat la tv de nenumărate ori în jurul zilei de 23 august vorbea ceva despre ziarul în ilegalitate România Liberă și era așa de slab încât reușeam s-o forțez pe bibliotecarea de la etajul 7 al Centrului de calcul să-mi împrumute cprți unicate că altfel voi scrie cu numele ei să cer să se difuzeze la tv acest fil,. Când se redifuza ceva penibil, cranicii mai enumerau și pe nefericiții care cereau acele aiureli să fie revăzute de popor, chipurile că poporul era înebunit după ele. Glumeam.

Despre desenele animat se știau mult mai puține căci Șurubul lui Marinică sau omulețul, toate ale lui Ion Popescu-Gopo au adus multe premii , inclusiv Palme d’Or pentru filmul Scurtă istorie în 1957 la Cannes. Totuși nu trebuie trecute cu vederea filmele în care juca fata lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Lica Gheorghiu, un antitalent autentic, filme precum Tudor și Lupeni’29 pe care nici garniturile de foarte mari parteneri ai ei nu le-au salvat de mediocritatea respectivei false dive.

Cine va scrie istoria cinematografiei românești din perioada comunistă va trebui să detalieze despre vizionările unde cenzura tăia și decidea ce va rula sau nu va rula pe ecrane. Au fost multe filme care n-au ieșit de pe porțile studiourilor de la Buftea că n-au trecut de cenzura comunistă. Comuniștii știau cu exactitate că un film aruncat pe piață și care are un mesaj nepartinic explicit este mai periculos ca o bombă atomică căzută peste toată țara, căci reușea să contamineze cu o ideologie nesănătoasă mase largi, lucru inacceptabil pentru partidul comuniștilor mioritici.

(18 septembrie 2017)