O nenorocire nu vine niciodată singură

Există proverbul care zice că o nenorocire nu vine niciodată singură și m-am întrebat ce l-a făcut pe cel ce a formulat pentru prima dată această concluzie, să o spună atât de bine concentrat și cu atât de multă tărie, încât să devină proverb. Se știe că lucrurile bune care ni se întâmplă și care să ne bucure cu adevărat, în viață sunt puține. Deci dacă majoritatea lucrurilor cu care ne confruntăm nu sunt bune, adică sunt rele, probabilitatea ca două sau mai multe lucruri rele să se producă unul după celălat este cu mult mai mare decât probabilitatea ca două lucruri bune să se întâmple unul după celălalt.
Să zicem că jucăm la păcănele. Probabilitatea de a pierde de două sau de mai multe ori succesiv este cu mult mai mare decât probabilitatea de a câștiga de două ori succesiv. Este ca și la jocul care folosește zaruri. Probabilitatea de a avea de două ori succesiv zaruri cu fețe duble este cu mult mai mică decât probabilitatea de a avea zaruri cu fețe oarecare și aceste două probabilități se și calculează, dacă stăm un pic și ne punem ambiția.
Noi mai avem și proverbul că norocul e și cum și-l face omul. Și aici e un mare adevăr. Dacă mâine am un examen și vreau să am noroc, adică să obțin o notă peste 8(opt), mă apuc și învăț cele 25 de cursuri și mă verific să fiu sigur că le stăpânesc de cel puțin nota 8(opt) și mă apuc să rezolv și cele 30 de probleme din cele 30 de clase diferite, să mă asigur că am acoperit întreaga diversitate de probleme. Deci norocul mi l-am făcut cu mâna mea. Există și riscul de a avea ghinion, dar acest risc l-am diminuat, căci din 25 de cursuri am învățat 25 de cursuri și din 30 de clase de probleme am rezolvat probleme din toate clasele. Ar interveni ceva dacă eu nu mi-am făcut norocul cu mâna mea și n-aș fi învățat toate cursurile și nu aș fi rezolvat probleme din toate clasele de probleme, deci aș fi lăsat ca ghinionul să mă urmărească și neșansa de a-mi pica subiecte necunoscute să se producă.

Azi am aflat că ÎCCJ a dat o sentință legată de niște case și faptul că din primăvară se întâmplă tot felul de lucruri rele, proverbul că o nenorocire nu vine niciodată singură își confirmă valabilitatea. Numai că norocul și-l face omul cu mâna lui, tot așa cum neșansa și-o construiește omul prin definirea de obiective cu șanse reduse de realizare. 


(25 septembrie 2025)

Elena UDREA a blestemat ieri în direct și la oră de maximă audiență

 Rafinata, eleganta, activa, spirituala și blonda artificială Elena UDREA, la oră de maximă audiență și-a dat măsura caracterului, căci asemeni eroilor excepționali din curentul romantic târziu, s-a aflat într-o situație excepțională, primind vestea condamnării la 8 ani de pușcărie cu executare. Pentru a blestema cu adevărat trebuie:

- o anumită cultură,

- o practică adecvată,

- o experiență acumulată,

- o vechime în activitate,

- o tradiție de familie,

- o expresie a feței,

- o voce gravă,

- un vocabular specializat.

Elenei UDREA îi lipsesc toate acestea și o spune un expert în domeniu, din moment ce am crescut, m-am școlit în una din marile mahalale ale unui oraș de provincie unde femeile exersau arta blestemului de dimineața până seara, atât prin tirade verbale, cât și prin semne de o încărcătură a semnificațiilor cu totul remarcabilă. Elena UDREA a făcut o serie de greșeli dintre care remarc vreo câteva.

Prima greșeală: a improvizat, ceea ce ca în cazul marilor artiști de jazz, presupune studiu, aprofundare, ceea ce ei îi lipsesc, pentru că nu ai cum să fi maestru în ale blestemelor, așa că ți s-a năzărit ție. Marii maeștri ai jazzului dau doar senzația că improvizează, dar ceea ce vedem noi ca improvizație are în spate zeci de ore de exercițiu și numai noutatea și faptul că noi suntem luați prin surprindere de ceea ce auzi, ne face să conchidem că ei au improvizat, dar nu este deloc așa.

A doua greșeală: a făcut-o la nervi. O adevărată maestră a blestemului își studiază adversara, se pregătește cu mare atenție și în momentul în care consideră că intervența sa calmă, atentă, dozată și punctuală, plasează replica de concentrație maximă, pe care noi o recunoaștem sub titulatura de blestem. Pentru a avea efectul maxim, cea care emite o astfel de replică de concentrare apoteotică trebuie să fie calmă.

A treia greșeală: alegerea elementului țintă a fost nepotrivită. Orice novice știe că efectul maxim nu se obține prin direcționarea energiilor malefice, dacă or fi și astfel de energii, spre alte persoane și cu atât mai puțin asupra copilașilor, căci aceștia fac parte din categoria purtătorilor cei mai puțin asociați cu vina atribuită adulților. În popor se spune că este mare păcat să faci astfel de asocieri și cine le face este dezaprobat, chiar trecut în rândul celor cărora blestemul li se întoarce.

A patra greșeală: lipsa concordanței dintre context și prezența persoanei care lansează blestemul. Se știe că blestemul se lansează la mare necaz, nu este niciun moment de sărbătoare, iar tristețea și încărcătura dureruu se exprimă prin mimică, dar în mod deosebit prin țoale. Într-un fel este perceput blestemul lansat de o babă îmbrăcată în negru, cu broboadă și fața brăzdată de cute și cu totul altfel este perceput un blestem lansat de cineva elegant, cu un microfon, cu șuvițe aurii, fardată și față lumionoasă, dornică să impună putere, determinare și forță.

Mai sunt și alte greșeli, dar mă opresc aici. dacă chiar dorea să facă show, Elena UDREA trebuia să ia câteva lecții de la o maestră în blesteme și sunt sigur că chiar ar fi făcut pe mulți să aibă piele de găină după rostirea incantațiilor și mai ales după ce o lacrimă chiar și de glicerină, s-ar fi prelins dramatic pe obrăjorii săi proprietate personală.

Mai greșește omul, căci din greșeală este făcut și în greșeală se duce, căci nimeni nu are o a doua șansă, din moment ce fiecare dintre noi ne naștem o singură dată, trăim o singură viață, iar cei care vor și au calități, devin nemuritori, iar noi ceilalți ne ducem unul câte unui de parcă nici n-am fi fost, fie că blestemăm sau nu, fie că am fost blestemați sau nu.

(03 martie 2021)

Mă mențin la ideia: chiar nu are nimic

În 3 decembrie 2016 am scris un articol în care am făcut din titlu o afirmație categorică, iar ieri 29 martie 2017, până în ora 24,00 s-a adeverit integral. Deci, cele Ț furgonete care au defilat spre Scroviștea imediat după încheierea mandatului, fie au fost goale, fie erau încărcate cu nimicuri inutile primite de zilele onomastice, care sunt primite de cel omagiat, dar care nici valoare de simboluri nu sunt. 

Am cunoscut persoane foarte inteligente care știau să fie deținătotoare ale unor adevăruri indubitabile, ascunse, terifiante și devastatoare. Numai că acele dovezi trebuie scoase la momentul oportun, căci amânarea momentului se întoarce împotriva deținătorului, căci nici șantaj nu se mai numesc, ci glume grotești, fără rost, penibile, de doi bani și redundante.

Cei ce se cred veșnici, își percep veșnicia pur și simplu ca pe o aură, de asemenea, veșnică și apare fenomenul de beție a puterii, care îi face să aibă mintea împânzită de fapte sugerate, care se succed în cascadă pentru propriul bine, pentru o autosatisfacere supremă prin răul absolut generat în jurul lor cu grație, plăcere și decadență.

În niciun caz, aseară pe posturile de știri nu am văzut niciun vânat rănit, ci neputința celor slabi aflați la ananghie, care atunci când erau puternicii vremurilor deja trecute, credeau în propria nesfârșire a stării de purtători ai dreptului de viață și de moarte ai oricui vrea mușchii lor.

Dacă nici aseară nu s-au succedat secvențele?

- breaking news

- film-1

- demisie-1

- breaking news

- film-2

- demisie-2

- breaking news

- film-3

- demisie-3,

este clar că bulgărele de zăpadă se rostodolește liber, șăgalnic și strivitor, exact peste cei care și-au imaginat intangibilitatea ca pe o zeamă de varză bună după un chef zdravăn. Articolul acesta nu este despre cine s-ar crede, adică despre doamna .... sau despre domnul ...., ci este despre niște fantome care bântuie prezentul, venind din tenebrele unui oarecare trecut. Mî mențin la ideia: n-are. N-are nicio dovadă, căci acolo unde erau dovezi, dacă era așa ceva, satul avea câini strașnici de pază, care făcea imposibilă orice mișcare în afara regulilor.

(29 martie 2016)