Ce înseamnă un ziar 100% independent?

Să ne imaginăm o situație ideală, definită prin:
- o mulțime de cetățeni avizi de informație absolut obiectivă,
- un nene cu conștiință civică desăvârșită și cu ideea de a face ziar 100% obiectiv și independent,
- mai multe tanti și mai mulți nene de moralitate desăvârșită pe post de jurnaliști independenți,
- o bancă dispusă să crediteze pe nenea cu ideea,
- furnicuțele cu moralitate maximă scriu articole și scot ziarul independent,
- cetățenii avizi de informație cumpără exemplarele ziarului,
- este asigurat ciclul de creație și de tipărire,
- și au trăit așa până la adânci bătrâneți.

Ziarul independent, obiectiv, deci imparțial, prezintă realitatea exact așa cum este ea, în urma unei documentări complete, prezentând toate punctele de vedere și trăgând concluziile reale, fără părtinire. O astfel de abordare este extrem de greu de imaginat, pentru că:

- nenea cu ideea de face ziarul este și el om, cu calitățile și defectele lui,

- mulțimea de jurnaliști sunt și ei oameni, cu calitățile și defectele lor,

- funcționarii din bancă sunt și ei oameni cu calitățile și defectele lor,

- cumpărătorii ziarului sunt și ei oameni cu calitățile și defectele lor.

Ziarul independent există într-un mediu unde oamenii au calități și defecte, dar peste toate acestea au interese.

Nenea cu ideea se dorește patron, care dorește profit și nu oricum, ci un profit maxim din vânzarea ziarelor.

Nenea jurnaliștii și tanti jurnalistele, vor și ele salarii și nu orice salarii, ci salarii babane.

Banca vrea și ea dobândă la creditul acordat, iar recuperarea și-o dorește rapidă.

Cetățenii cumpărători de ziare vor și ei știri și nu orice fel de știri, ci știri senzaționale. Cum oamenii sunt impresionați de fapte negative, numai stricarea echilibrului dintre faptele pozitive și cele negative, prezentate în paginile ziarului, determină prăbușirea obiectivității. Cum ziarul nu are 1.000 de pagini pentru a reflecta tot ce se întâmplă într-un spațiu mioritic, numai selectarea faptelor și dimensionarea subiectivă a relatărilor, distruge caractertul independent al ziarului. 

Nu am suflat o vorbă despre transmiterea în paginile ziarului a efectelor generate de defectele  patronului, dar și de defectele jurnaliștilor, inclusiv presiunile mediului înconjurător, toate ducând la pierderea independenței ziarului. Într-o societate unde independența și obiectivitatea sunt deziderate mai mult sau mai puțin iluzorii, obiectivitatea și independența jurnaliștilor devine relativă, până la nivelul minim de acceptabilitate, iar acest minim are un caracter relativ, tinzând spre zero de foarte multe ori.

(11 martie 2025)

OUG trenulețul

Se delirează prin televiziuni nepermis de mult despre OUG trenulețul ca motiv de terorizare a populației cu sacrificiile pe care trebuie să le facă populația în anul 2025, datorită ineficienței guvernului din intervalele precedente. A veni acum după 4 ani să invoci restricțiile unui PNRR aprobat în parlament, deci cu care ai fost de acord, este deja o atitudine jenantă atât pentru politicieni, cât mai ales pentru așa-zișii analiști economici, care doar vin cu comentarii și cu soluții cretinoide precum mărirea de taxe și de impozite și înghețări de salarii și pensii, deși pe lumea aceasta, dezvoltarea economică se face prin credite bancare, prin construirea de autostrăzi, prin deschiderea de linii noi de producție, prin creșterea calității produselor, prin creșterea productivității bazate pe inovație și prin stimularea micilor întreprinzători Mă aștept acum să fie comentate în cel mai jalnic mod măsurile luate de guvern, și televiziunile să îngroașe și mai mult laturile negative, pentru a induce în populație acel nivel de groază, care să-i facă pe oameni și mai îndârjiți în așteptarea evenimentelor majore ce vor să vină.

Lipsa unei strategii în domeniul financiar și lipsa viziunii pentru dezvoltare, vor conduce obligatoriu la repoziționări în campania electorală și tunurile vor fi puse pe nedrept pe candidatul coaliției aflate la guvernare, căci ineficiența economiei românești are rădăcini adânci, situate undeva acum 15 sau 20 de ani ca începuturi, când consumul era baza și rostogolirea banilor era principul creșterii nesănătoase a economiei, căci fără producție și fără servicii efective, nu există productivitate, nu există forță de muncă în acțiune, iar totul nu este decât o perdea te fum, un fel de basm care impune ca peste ani și ani să se producț trezirea la realitate, iar momentul trebuia să fie 2024, însă puzderia de alegeri l-a amânat pe 2025.

(29 decembrie 2024)

Salariile din mediul privat

Mediul privat este un mediu puțin controlat și concurența nu ține seama de informație și nici de echilibru, ci este vorba de o concurență acerbă, sălbatică și ne loială, cu efecte destructive asupra indivizilor, a mediului de afaceri și mai ales asupra capitalului.

Salariile în mediul privat sunt salarii mici și foarte mici pentru că:

- patronii vor să obțină profituri mari,

- complexitatea muncii este scăzută,

- cererea și oferta sunt esențiale,

- șpăgile nu se deduc din profit, ci din cheltuieli,

- nivelul de calificare este redus,

- productivitatea muncii este scăzută,

- managementul are carențe multe,

- cheltuielile cu luxul nu au bază reală.

Să nu se creadă că în sistemul bugetar lucrătorii:

- ar munci pe brânci,

- calitatea muncii ar fi excelentă,

- complexitatea este de top,

- managementul este perfect.

Creșterea salariilor din zona bugetară se datorează caracterului de cartel care dictează totul în piață, prin forța sindicatelor care blochează transportul pe calea ferată, pe metrou sau pe transportul cu autobuzele  ca mijloace de transport în comun. Grevele din sectoarele cheie impun creșterile de salarii, iar aleșii care-și fixează singuri salariile dau tonul, din moment ce sistemul bugetar este bântuit de legi făcute anapoda. În ceea ce privește salariile din sistemul bugetar, acestea sunt motorul creșterilor de salarii din mediul privat, din moment ce salariul minim pe economie este dictat de bugetari. Să nu uităm că mulți dintre salariații din mediul privat așteaptă măririle de salariu minim de la bugetari, ca patronii să le mărească și lor salariul, obligați de lege fiind.

Încă lucrurile nu sunt așezate în mediul privat din moment ce nenumărate structuri din mediul privat au relații comerciale în proporție de peste 80% cu statul și contractele nu se obțin oricum, ci așa cum arată reținerile de la DNA din ultimii 15 ani, oferind cel puțin 10% din valoarea contractului celui de la stat care semnează atribuirea respectivului contract. Scăzând cei 10%, este clar că valoarea rămasă din contract coroborată cu lăcomia patronului duce la ideea firească, transformată în realitate crudă, conform căreia este imposibil de a se face măriri de salariu. Se mai oferă bonusuri, pentru a ocoli acele impozite împovărătoare dacă s-ar crește salariile.

(16 noiembrie 2023) 

Reașezarea pensiilor la bugetari

Reașezarea pensiilor diferă de recalcularea pensiilor. Reașezarea pensiilor este un proces cu mult mai profund decât recalcularea pensiilor pentru că schimbă tin temelii principiile după care se acordă pensiile. Dacă recalcularea ia în considerare factorii ce influențează nivelul pensiei precum vechime, salariu, importanța muncii și dacă este vorba despre femei, respectiv, despre bărbați, reașezarea pensiilor pornește de la principiul echității sociale, de la faptul că banii sunt o convenție și că societatea este aceea care reglează totul și în niciun caz oamenii ca ființe individuale prin deciziile lor bizare, aberante, subiective și întâmplătoare, dominate de limite și de interese obscure.

Comuniștii aveau un principiu: raportul dintre cel mai mic salariu și cel mai mare salariu nu trebuia să depășească 13, adică salariul minim pe economie era de 13 ori mai mic decât salariul cel mai mare din economie. Mi se pare firesc să existe și în așa-zisa economie de piață, pentru bugetari un astfel de raport, nu 13 dar mi se pare decent un 15 sau hai, cel mult un 20, că nimeni nu este de 20 de ori mai deștept decât cel mai modest individ, din moment ce nu avem niciun laureat al premiului NOBEL, născut, crescut și care să trăiască pe meleagurile noastre cele mioritice.

Dacă 75.000 lei este pensia cea mai mare, atunci, pensia de 13 ori mai mică este 5769 lei, adică este mai mare decât pensia cea mai mică de 1.200 lei cu 4.569 lei. Vom calcula raportul:

K = (X - L)/(75.000 - L)

PR = B * K + 5.769

unde PR este pensia reașezată. K = 0 pentru pensia minimă și K =1 pentru pensia de 75.000 lei.

Se face mare tărăboi despre tipărirea banilor, deși banii sunt o convenție, deși niciodată nu avem asigurări că masa monetară din piață este egală cu valoarea produselor și serviciilor, căci și produsele și serviciile sunt într-o continuă mișcare. Tipărirea banilor este un sport practicat în scopuri bizare de către state și nu se mai urcă nimeni cu picioarele pe pereți. 

Reașezarea la care ne gândim nu scade prensiile nimănui căci tot timpul se vorbește de imposibilitatea de a reduce drepturile câștigate, deși unele câștiguri nu au nicio legătură cu morala și cu etica, cele doi piloni pe care societatea ar trebui să se construiască atunci când sunt votate legi, ceea ce nu se întâmplă.


(31 iulie 2023)

Ambiții mari la politicieni mărunți

Nu voi lua în discuție promisiunile din campaniile electorale pentru că acestea sunt în proporție de peste 90% niște minciuni frumos ambalate, ca să inducă în eroare și care să-i convingă pe alegători că politicienii merită votul  lor de cetățeni onești.

Voi lua doua trei proiecte de legi și anume:

- proiectul de desființare a pensiilor speciale,

- proiectul salarizării unitare a bugetarilor,

- proiectul legii pensiilor de stat.

Toți politicienii care ajung la cârma ministerului muncii își propun să elaboreze cele trei proiecte de legi, care, desigur, ar trebui să corecteze toate inechitățile create de-a lungul anilor, de parcă nu tot oamenii au făcut legile după care funcționează acum lucrurile și parcă nu tot oamenii au adus corecții legilor deja existente, chipurile pentru a corecta nedreptăți, când în realitate adânceau inechitățile.

Îmi aduc aminte de niște elevi sub-mediocrii care își propuneau să se pregătească pentru admiterea la medicină, unde în acele vremuri bolșevice, ultima medie a admișilor era de peste 8,00. Desigur, pentru sub-mediocrii era prilej de a se plimba de două ori pe lună la meditații la București, de a se lăuda prin vecini că ei vor da admitere la medicină. Dacă rezultatul, previzibil dealtfel, era unul vecin cu dezastrul, se găseau argumente din care rezulta că elevul nu este cauza, ci cauza a fost la subiecte, la meditatori sau la alinierea planetelor, căci bieții părinți ajung să creadă orice. Așa stau lucrurile și cu politicienii mărunți. Ei nu au realizat nimic spectaculos în viața lor, dacă stăm să ne gândim la facultatea absolvită și dintr-o dată se gândesc la niște proiecte grandioase. Se știe că în ministere nu sunt mai mult de 25% specialiști de înaltă clasă, dar care nu sunt puși să realizeze acele proiecte de legi. Numai argumentul că nu au echipă este suficient pentru a conchide că cele trei proiecte de legi nu vor fi cele mai bune construcții, ci vor reflecta nivelul de profesionalism al celor care le elaborează, nivel despre care eu am mari dubii că reprezintă culmea abordărilor bazate pe teorii economice ale secolului al XXI-lea. Îmi aduc aminte că în vremurile bolșevice erau niște colegi din catedra de economie politică scutiți de a merge la practică cu studenții la muncile agricole, căci erau cooptați în niște colective care elaborau la cc al pcr prognoze ale dezvoltării economico-sociale pentru cincinalul Ț, când respectivii nu văzuseră la viața lor niciun model de prognoză și nu știau nimic din domeniul econometriei. Tot așa stau și acum lucrurile. Fără modele de simulare, fără utilizarea computerului, fără specialiști autentici, rezultatele vor fi niște proiecte de legi anoste, care vor trebui amendate rapid, pentru a elimina distorsiuni considerate de unii normale, accidente.


(25 iulie 2023)

Guvernul CIOLACU - marți 27 iunie 2023 (ziua 013)

13 e număr cu ghinion și culmea, mai cade și într-o zi de marți, zi cu trei ceasuri rele. Să vedem dacă în această zi plină de ghinioane, Marcel CIOLACU este ocolit de necazuri.

Discuțiile despre PNRR nu depășesc stadiul chestiunilor aproximative, fără substanță. Se vorbește de eliminarea excepțiilor, dar excepțiile se mențin și aici mă refer la cumularea pensiilor cu salariul, iar soluția ar fi alegerea maximului dintre cele două, la o adică, dacă se vrea o schimbare. Premierul Marcel CIOLACU este prea mic pentru un război atât de mare. Există soluție pentru pensiile speciale: abrogarea de către o dictatură sau de către un regim în vremuri de război. Este opinia unui nene în mașina 133, care gândea cu voce tare, foarte nervos pe cei care nu se mai satură de bani.


(27 iunie 2023)

Depinde salariul de stadiul proiectelor?

Românul este maestru în justificări. De aceea nu sunt:
- autostrăzi, 
- spitale,
- săli de concerte,
- școli,
- investiții majore.
Se știe că există proiecte. Un proiect are stadii care duc spre implementare. Un stadiu are lucrări, o durată și resurse consumate. Deci este foarte ușor de a urmări drumul parcurs de un proiect. Este normal ca salariile executanților, ale managerilor și ale tuturor celor care lucrează acolo unde se derulează proiecte, să depindă de stadiile în care se află proiectele, adică de gradul de execuție.
În mod normal, ar trebui ca fiecare salariat să fie arondat unui număr de câteva proiecte și salariul lui să depindă de acele proiecte. Ar fi normal ca la terminarea proiectului, după un timp, salariații arondați lui să fie premiați dacă proiectul a fost bine executat și beneficiarul este mulțumit, iar auditul arată că lucrurile au mers bine acolo.

Cum să plătești salarii astronomice celor care nu derulează un proiect?

Cum să plătești salarii astronomice celor care nu implementează un proiect?

Cum să plătești salarii astronomice celor care nu merg pe teren să vadă stadiile lucrărilor?

Cum să plătești salarii astronomice celor care nu fac mare brânză în afară de a învârti hârtii?

Trebuie făcut ceva ca salariile să fie strict depensdente de munca din derularea proiectelor de către executanți. S-au executat 25% din lucrări la un proiect. Plătesc cele 25% din salariile aferente executanților, dar plătesc tot 25% și celor care supervizează derularea proiectului. Nu plătesc după muncă executanții, iar pe așa-zișii coordonatori, îi plătesc în regie, la ore prestate. Și ei tot după proiect trebuie plătiți. Acum cu calculatoarele și cu software știn și cum se respiră într-un proiect, deci avem toate informațiile să facem să depindă salariile celor care se numesc coordonatori de la centru ale proiectelor sau cum s-or numi ei, tot după stadiile în care sunt proiectele de care se ocupă.

(14 ianuarie 2023)

Gândirea bolșevică la români

Noi avem zicerea cu capra vecinului. Nu ne mai mulțumește să-i moară capra vecinului. Vrem să moară și vecinul o dată cu capra.

Avem gena cultului personalității căci expresia mărite, doamne, cam o formulă specifică cultului personalității a fost.

Avem gena bolșevismului, căci numai așa se explică apetența spre egalitarismul în sărăcie a tuturor celor îmbuibați, care oferă rețeta sărăciei pentru popor, căci ei în nemernicia lor nu gândesc deloc, untura acoperindu-le și bruma de circumvoluțiuni.

Nu este o altă explicație pentru starea de sărăcie în care bolșevicii au ținut poporul, căci numai gândirea bolșevică de azi îi face pe guvernanți să ridice din umeri și să se tânguiască că nu au resurse din care să-ți plătească măririle de salarii.

Toată lumea știe că salariul din luna curentă este expresia muncii depuse în luna precedență și nimeni nu face plăți anticipate.

Normal ar trebui ca guvernanții să definească obiective. să-i pună pe oameni să lucreze cu adevărat, după care să-i plătească. Guvernanții cu gândire bolșevică nu au:

- obiective,

- strategii,

- idei,

- management,

- dorință,

- eficiență,

căci dacă ar avea, ar defini exact ce este de făcut, ar pune poporul la treabă și la muncă multă și de calitate, în luna curentă, luna viitoare, salariul trebuie să fie cu mult mai mare, nu salariul minim așa cum arată statisticile că procedează patronii ineficienți, lacomi și mizerabili, care nu sunt în stare, asemeni guvernanților să vadă mai mult decât lungul nasului și umplerea propriilor buzunare prin furăciune, șmecherii și nemuncă.




(13 februarie 2022) 

Profesorii suplinitori

Cei care se ocupă de învățământ rezolvă probleme curente și nu există o strategie de dezvoltare pe termen lung a învățământului, lucru dovedit prin:

- nealocarea celor 6% din PIB educației,

- legea învățământului care cârpește,

- transformarea educației în business,

- lipsa criteriilor de performanță,

- mocirleala în mediocritatea grămezilor,

- excluderea conceptului de elită intelectuală,

- lucru în campanii cu hei-rup.

Se vorbește de faptul că există 30% cadre didactice suplinitoare și se pune în spinarea suplinitorilor toate carențele sistemului educațional, ceea ce este total fals. Se pleacă de la ideea preconcepută că suplinitorii sunt cei care nu au promovat examenele de titularizare, fără să se spună un cuvânt că salariile din învățământ nu sunt atractive, că nivelul de instabilitate din structurile educaționale generează o fluctuație de cadre didactice care se soluționează doar prin existența suplinitorilor, neexistând nicio obligație în cazul restrângerii de activitate.

În opinia mea, problema suplinitorilor, în ideea reducerii ponderii acestora undeva la  10% sau la 15% trebuie abordată pe termen lung, cu includerea lor în programe de pregătire și abia după aceea să se emită pretenții legate de examene de titularizare de către stat. profesorii suplinitori nu sunt niște obiecte cu care să facă fiecare decident ce vrea, ci sunt oameni de a căror calificare statul trebuie să se ocupe căci este interesul său de a avea un sistem educațional performant. Despre critici oricine are ceva de spus și eu sunt sătul de criticii care nu au niciun drept să critice, mai ales dacă nu știu cu ce se mănâncă munca de la actedră și suferințele pe care le traversează profesorii suplinitori de la un an școlar la altul. 

(16 martie 2021)

Salariul și calitatea muncii

Normal ar fi ca salariul să depindă de:

- calitatea muncii,

- cantitatea de produse,

- de timpul lucrat,

- relațiile interumane,

- disciplina lucrătorului.

În realitate sunt alți parametri care dau dimensiunea salariilor precum:

- neimplicare,

- nemunca,

- bârfa,

- intrigăreala,

- hoția,

- lingușeala,

- lingăreala,

- cedările,

- bancurile,

- bețiile,

- peșcheșurile,

- chefurile.

Numai așa se explică lipsa de autostrăzi, calitatea proastă a produselor și serviciilor pe care le întâlnim la tot pasul, dar și dezinteresul pentru creșterea calificării. Salariul și calitatea muncii ar trebui să meargă mână-n mână, dar lucrurile nu stau deloc așa, din moment ce sporurile joacă nu rol de a-i diferenția pe cei ce lucrează mai bine decât alții, ci sunt factorul egalizator, ca să fie bine și să nu fie rău.
Decât mult și fără rost,
Mai bine puțin și prost.

(28 martie 2018)

Salariul și creșterile lui

Este o lege nescrisă a firii prin care salariile trebuie să crească. Cine se atinge de salariu și-l micșorează iese din istorie. Niciodată Traian BĂSESCU și ai lui nu vor fi iertați că în 2010, fără un motiv serios a tăiat salariile cu 25%.

Salariile cresc pentru că:

- se reduc timpii neproductivi;

- crește productivitatea;

- calitatea produselor crește și ea;

- randamentele utilajelor se schimbă;

- mersul istoriei este dezvoltarea;

- experiența oamenilor își spune cuvântul;

- managementul este mai bun;

- se obțin calificări superioare;

- se reduc cheltuielile cu pierderile.

Salariile cresc și datorită faptului că cei ce le încasează devin pe an ce trece mai buni, mai eficienți, mai dornici de autodepășire. Principiile care stau la baza producției se schimbă și de fiecare dată se înregistrează progrese notabile care se reflectă și la nivelul salariilor nu numai la nivelul profiturilor. La noi tehnologii apar noi meserii și noi niveluri de calificare și de complexitate a muncii, toate reclamând salarii substanțial mai mari comparativ cu alte munci cu mult mai simple și mai de rutină. La noi se observă ideia bizară, retrogradă și vulgară conform căreia musai pentru a crește salariile ritmul de creștere al productivității trebuie să fie mai mare decât ritmul de creștere al salariilor. Este aceeași gândire de cacao a economiștilor submarxiști, în care productivitatea se calculează ca raport între bumărul de produse supra numărul de muncitori și unde nu se suflă nicio vorbă despre calitate, robotizare și alte nimicuri, care sunt esențiale în dezvoltarea societății. În plus, economiștii aceștia fraieri, subdezvoltați și cretinoizi nu iau în calcul ideia că motorul dezvoltării este forța de muncă stimulată, cu perspectivă optimistă și cu strategie evolutivă, în niciun caz stagnantă. Faptul că acum toți indivizii pedalează pe sustenabilitate când se caută să se stopeze migrarea medicilor prin creșteri masive de salarii, este nu numai antieconomic, dar și antisocial. salariile sunt o convenție și cu numai productivitatea calculată vulgar trebuie luată în considerare, ci calitatea este determinantă. Încă din 1961 Nicolae CEAUȘESCU vorbea despre calitate ca sursă de creștere a comunismului la noi. Chestia a rămas de aceeași actualitate și în ziua de azi. Deci, în opinia mea, salariul minim dacă mâine ar fi fixat la 3.000 de lei nu ar fi o exagerare, căci de 25 de ani productivitatea cu luarea în calcul a calității ar fi reflectată corect prin salariu pornind de la acest nivel. Nu se va vorbi în niciun caz că un muncitor zugrav de acum 20 de ani face meserie acum ca atunci, ci cred că are de cel puțin 10 ori calitate mai bună, iar salariul său nu a crescut de 8 ori, săzicem. Despre toate meseriile tot așa se va spune, căci nimeni nu are o explicație științifică, economică de ce un muncitor romând în Franța are salariu la jumătate ca un francez, exact pentru aceeași muncă, dacă tot este să fim pudici, corecți, orientați, logici și măreți, cum le place unora să se creadă, chiar dacă nu au  înțeles nimic despre cum stau lucrurile cu economia modernă, unde legitățile sunt cu totul altele, nu ca acum o sută de ani.

(10 februarie 2017)

Salariul ca o peltea

Su se numesc nesimțite pentru că:

- sunt foarte mari;

- nu reflectă nimic;

- nu necesită savantlâcuri;

- nu incumbă riscuri;

- sunt ca o pleacă picată din cer.

Nu despre aceste salarii vreau să scriu, ci despre salariile mici, de care bieții oameni trag din greu să le ajungă de pe o lună pe alta, căci alte surse de a face rost de bani suplimentari nu au și nici produse agricole nu au dă unde să aducă. Oamenii aceștia care trăiesc numai din salariu sau numai din salarii știu să chibzuiască cheltuielile și reușesc să se încadreze. Salariul ca pelteaua se referă la cei care nu dimensionează bine cheltuielile să fac cheltuieli mai mari decât veniturile, ceea ce înseamnă că se împrumută, fac credite. Când vine scadența plătesc ratele, dar se împrumută în continuare și intră într-un carusel al nefericirii totale. Și totul se datorează proastei gestionări a banilor, pe termen lung mai ales, căci bucuria cheltuirii de azi are efecte nefericite pe viitor, căci banii luați cu credit trebuie returnați însoțiți de dobânzi. Salariul nu este o peltea, ci este rigid, deci nimeni nu ar trebui să cheltuiască mai mult decât are. dacă apar situații excepționale, trebuie mare chibzuială. Din credite nu se cumpără acadele și nici nu se merge la distracții.

(09 februarie 2018)

Salariul și tăiatul frunzei la câini

Am văzut oameni care la serviciu nu fac nimic, parcă taie frunză la câini. Nu fac nimic nu pentru că ar ști să facă ceva, ci pentru că:

- nu știu să facă nimic;

- nu vor să învețe să facă ceva;

- sunt protejați;

- le place să piardă timpul;

- se mulțumesc în bălăceală.

În vremurile de demult am fost la o bibliotecă destul de bună din București pentru vreo 10 zile înainte de crăciun. Am văzut acolo o doamnă care era vizitată de alte doamne care timp de 10 zile de la 9,00 la 15,00 au discutat despre:

- cât de mult muncesc ele;

- cât de puțin muncesc altele;

- nedreptatea privind salariul lor;

- dietele pe care le urmează;

- cât de nesimțiți sunt soții lor;

- meniul de Crăciun;

- porcul abia sacrificat;

- rețete de tobă;

- faptul că a crscut cozonacul.

Eu le incomodam la început, dar apoi m-au ignorat și spuneau tot ceea ce aveau de spus, inclusiv despre șei care erau aroganți, părtinitori, nepregătiți, vulgari, banali, drept care nu le înțelegeau pe nevestele lor cum îi mai țin la ușa apartamentului.

Am văzut li alți tăietori de frunze la câini, bărbați cât muntele fiind care ședeau la umbra nevestelor, angajate la aceeai instituție și care se vânturau de colo-colo fără să facă nimic, încât aveam senzația că sunt cei care vin să vadă ce și cum și să toarne mai departe. Realitatea a fost că la ieșirea lor la pensie nu i-a regretat nimeni, ba mai mult, postul a disporut din stratul de funcții, ceea ce arăta clar că viața curgea în continuare și fără ei. Mai erau și alții care fuseseră parașutați pe posturi de tăiat frunza la câini, după ce ori ei, ori neamurile lor fluieraseră în biserică. Veneau, semnau condica. Luau o foaue de hârtie ăe care o priveau fix timp de 8 ore, după care semnau condica de placare.

(09 februarie 2018)

Salariul nevăzut

Un bărbat muncește.

Nevasta bărbatului muncește.

Ei muncesc din greu.

Împreună câștigă 4.500 lei.

Din banii ăștia:

- plătesc mâncarea;

- plătesc utilitățile;

- plătesc impozite;

- cumpără țoale;

- cumpără ceva medicamente;

- merg la socrii;

- merg la părinții ei;

- el bea câteva beri;

- plătesc telefoanele mobile.

Ei au două salarii la vedere, pe card, cu fluturași în plic. În medie 2.250 lei.

Un bărbat este la pârnaie și:

- are mâncarea asigurată cu calorii calculate;

- are acoperișul asigurat;

- are medicamente asigurate;

- nu muncește nimic;

- nu merge niciunde;

- nu ar drept să aibă telefon mobil;

- nu cumpără țoale.

Toate puse unele lângă altele, înseamnă cheltuieli ale statului de 2.500 lei în medie.

Nu trebuie considerațica salariu acești bani, căci nu intră pe card, că nu vine și un fluturaș. Ei tot bani sunt pentru mâncare, utilități și pentru asigurarea securității individuale. Bărbatul din pușcărie are un singur minus: nu este liber. Dar și el are salariul lui, în natură. Dacă muncește primește și bani.

(09 februarie 2018)

Salariul și nemunca

Nemunca se plătește la noi. Sunt oameni care nu fac nimic și primesc salarii barosane. Ar trebui să se facă o analiză ceva mai atentă pentru a vedea ce înseamnă nemunca și pentru a vedea de ce ea este plătită. 

Nemuncă este atunci când:

- omul vine la muncă, are de treabă și nu face nimic și primește salariu;

- omul nu vine deloc la muncă și primește totuși salariu;

- omul pleacă de la muncă și-și rezolvă probleme private pentru care primește totuși salariu;

- omul vine la muncă dar rezolvă probleme private, încasează bani și mai primește și salariu;

- omul vine la muncă, nu muncește și doarme, încasând salariu pentru somnul adânc;

- omul vine la muncă beat, face scandal și primește salariu.

Lucrurile sunt astfel alcătuite încât nemunca nu este sancționată drastic pentru a le piere cheful chiulangiilor să se facă că au serviciu, dar de fapt să încaseze bani nemunciți. Atât timp cât nu sunt lucrurile clar precizate cu ce este voie și cu ce nu este voie, cu ce înseamnă sarcini de serviciu corect executate și cu ce înseamnă abateri de la disciplina muncii, nemunca va fi ridicată la rang de principiu pentru cine este descurcăreț, căci stăm degeaba, leafa merge, noi cu drag chiulim. Nemunca are la bază o serie de slăbiciuni din sistem, căci nu există responsabilități și nici onoare la mulți dintre șefii care au în subordine executanți, pe care nu știu să-i încarce adecvat su sarcini și pe care să-i verifice mereu și nu din când în când sau uneori. Comunismul a întronat nemunca pentru că politicul era deasupra economicului și morala comunistă n-a făcut niciodată casă bună cu performanța autentică, întrucât majoritari erau mediocrii, neîndemănaticii, puturosii și leneșii, dar toți buni propagandiști, lozincarzi și turnători. Acum să nu credem că aceștia au dispărut. Nu, ei s-au perpetuat, căci în firea omului este să profite de pe urma slăbiciunilor unor șefi care ei înșiși au o doză de mediocritate, lâncezeală, suficiență și egalitarism ieftin. Legea salarizării nu conține niciun element care să penalizeze nemunca, mai ales în zonele unde normarea pare imposibilă, adică în zona birocratică, unde tendința de a-i umili pe oameni este puternică, perenă și imuabilă.

(08 februarie 2018)

Salariul și trimisul la specializări

Salariatul este o specie de animal care urmărește numai și numai avantajele pentru el. Este o naivitate să creadă cineva că un salariat își dă sufletul pentru locul de muncă, iar societatea obligatoriu îi va ridica o statuie.

Sunt companii care lucrează onest, adică:

- oferă un salariu bun;

- țin seama de nivelul de calificare existent;

- urmăresc calitatea muncii depuse;

- stimulează pe cei ce muncesc foarte bine;

- dau o perspectivă pe termen lung carierei;

- trimit salariații la specializări.

Eu nu am prea auzit că în Ro să existe așa ceva, dar știu că pe colo și pe colo, adică prin țări spălate și peste ocean se procedează astfel.

Salariul ar trebui să reflecte foarte clar nivelul de calificare de dinaintea angajării, dar și pe cel de la fiecare specializare făcută pe banii angajatorului, adică salariul să crească semnificativ. Numai că trimiterea la specializare nu trebuie să se facă oricum, ci în niște condiții care să evidențieze că s-a făcut muncă de calitate și certificatul e obținut pe bune, nu este doar o hârtie, așa cum se obțin la noi mai toate chestiile aducătoare de bani nemunciți. Adică nu se admite ca să plece la o specializare în Germania a persoanelor care nu vorbesc germana, nu dovedit cu acte, ci prin concurs de limba germană cu public pentru a nu se truca nimic.
Salariul și trimisul la specializări trebuie să fie obiect de reflecție pentru totți, mai ales pentru cei unde uzura morală a cunoștințelor este ceva mai accelerată sau unde este nevoie de noi calificări. este mai bine să recalifici pe unul al cărui comportament este cunoscut și corespunde exigențelor, decât să angajezi un necunoscut riscând.

(08 februarie 2018)

Salariul și statul degeaba

Se zice că la stat se stă, căci de la stat se iau banii. La noi, verbul a sta și substantyivul stat generează extrem de multe jocuri de cuvinte, mai ceva ca acel je parie que Paris n'a pas de riz du Paris sau Napoleon cendant Sedan ceda ses dents.

Este cunoscut că statul este un prost administrator pentru că se dorește acest lucru, la toate nivelurile. Nonperformanța bântuie pe toată lumea. Funcționarul de la ghișeu, angajay cu pile de către șeful său, angajat și el la rândul său cu pile, facee ceea ce știe și cum vrea că el este conștient că are protecție. Asta e decând lumea.

Dacă în mediul privat salariile ar fi atractive în ideia că s-ar lua salarii mari pe stat degeaba, este clar că toată lumea ar migra spre privați. Dar la stat  se iau salarii și pe stat degeaba sau pe făcut lucruri mărunte, banale și foarte rar, sub protecția unui șef care admiră sâni, picioare sau altceva și mai și.

la stat sunt locuri de muncă unde nu se măsoară productivitatea și unde corelația între volumul de muncă și numărul de persoane nu există.

Voi lua cazul institutelor de cercetare. Mulți dintre cercetători se cred a fi din zona cercetării fundamentale, unde nici timpul nu contează, nici când vin rezultatele. Este nrmal să fie așa, căci teoriile nu se descoperă peste noapte, teoremele nu se inventează bătând din palme. Așa că despre cercetarea fundamentală trebuie făcute lte abordări, nefiind rezonabilă existența unor structuri fixe, ci dezvoltări bazate pe proiecte cu durată limitată. Despre celelalte modalități de analiză a activității este mult de vorbit, numai că acolo unde se chiulește și se câștigă bani fără muncă, lumea se înghesuie de numa-numa. Unde este de tras din greu, chiar dacă vine banu, nu apar mușterii. Salariul trebuie să includă peste tot o reflectare a muncii și disciplinei. Adică:

- punctualitatea cu care se vine la serviciu,

- promptitudinea cu care sunt abordate problemele,

- rezultate date problemelor,

- soluții găsite la problemele primite,

- calitate în relația cu ceilalți,

- rapiditatea cu care sunt îndeplinite sarcinile,

- acoperirea cu activități concrete a fișei de posturi.

Salariul trebuie să fie astfel calculat încât să existe un minim, la care se adaugă multe sume rezultate din evaluări care să privească modul în care omul lucrează, căci nimeni nu lucrează în același mod cu un altul care face aceeași muncă dar o face mult mai bine. Salariul trebuie să sancționeze statul degeaba, în ideia că dacă cineva are 100 de cereri primite și a rezolvat 30 dar normele spuneau că trebuia să soluționeze 120, este clar că salariul trebuie să includă penalizări. Adică la salariul minim se va adăuga 1/4 din suma care reprezintă îndeplinirea sarcinilor de serviciu pe rezolvarea acelor cereri. Și tot așa. Numai cei care muncesc foarte bine și fac tot ce trebuie să facă, fără a pune oamenii pe drumuri, așa cum mi s-a întâmplat mie cu un loc de parcare, numai acei salariați trebuie să primească salariu cât mai aproape de maximum.
Salariul și statul degeaba nu prea fac casă bună. Statul degeaba este o chestiune care se produce la multe locuri de muncă unde activități temporare nu sunt externalizate. O modalitate de lucru atentă va permite cunoașterea specificului fiecărui post de lucru și stabilirea sarcinilor ce trebuie îndeplinite. Corespunzător se va vedea și cum se calculează salariul pe componente. Oricum, societatea nu mai are cum să suporte pe cei ce stau degeaba pe banii poporului, căci statul este un fel de popor diluat.

(08 februarie 2018)

Salariul și productivitatea

Se vorbește de faptul că la români salariul minim pe economie este foarte mic. Toată lumea uită că salariul este o convenție din moment ce profitul companiilor este arbitrar și prețurile nu au nicio legătură nici cu valoarea, nici cu cheltuielile și cu atât mai puțin cu productivitatea, ci cu setea nebună a unora de a se îmbogăți peste noapte, cu lăcomia prot-crescuților. Am nenumărate exemple de hoție pe față și dacă dau numai un exemplu, lucrurile sunt clare. la un hotel pe litoral era un automat jegos de cafea de 1 leu, ca peste tot. Acolo, mergeai la recepție, plătteai 5 lei, primeai un jeton, îl introduceai în aparat și în final obțineai un pipi de un leu, la un preț de 5 lei. Am spus tot.

În acest context, salariul nu are nicio legătură cu productivitatea muncii. Este adevărat că la marii producători se stabilește un salariu W lei pe piesă lucrată și dacă muncitorul face Ț piese,  va primi un salariu S=W*Ț lei. Dar crede cineva că la stabilirea lui W s-a avut în vedere altceva decât profitul de la produsul finit? În niciun caz. Normarea se referă la estimarea unui Țmaxim și muncitorul se va orienta să facă și el un număr de piese care să fie pe aproape de acel nivel maxim.

Mi se pare acum de-a dreptul stupidă văicăreala patronilor români care urlă că nu au cu cine să mai facă ceva că muncitorii noștri au plecat în țările unde se plătește mai bine. Era firesc să se întâmple așa ceva. Singura lor soluție este să militeze la creșterea salariului minim undeva la 2.500 lei cât mai repede și atunci oamenii vor vedea efectele. Mitul inflației este spulberat de ce se întâmplă și în alte țări unde nivelul de producție nu declanșează diferențe flagrante între cerere și ofertă. Nu există nicio explicație decentă prin care preșurile la ouă cresc nebunește de Crăciun și de Paște, alta decât lăcomia și nesimțirea comercianților. Un stat puternic și mai puțin corupt are toate instrumentele pentru a aduce în 3 săptămâni salariul minim la 2.500 lei, fără ca BNR să cârâie cumva, iar Soviani să se tăvălească pe jos în chinurile explicațiilor fără de sfârșit cum că nu. Banii sunt și ei tot o convenție. Dacă muncitorul din țara X are câștigă de 5 ori mai bine decât muncitorul de la noi care face exact aceeași muncă, arată exact ceea ce spun eu, căci salariile se plătesc în aceeași țară, adică în țara X.

(08n februarie 2018)

Salariul și calificarea personalului

Înainte de 1989 se ținea cât de cât legătura dintre calificare și salariu. Acum, din dorința de a oferi salarii cât mai mici, firmele de stat dar și cele private se fac că nu mai țin seama de diplome academice de studii și chipurile, nu mai iau în considerare decât ceea ce știe să facă persoana. În acest fel, chestia cu calificarea certificată cumva trece pe planul al V-lea. Oamenii sunt puși să lucreze după proceduri unde nu trebuie:

- experiență,

- expertiză, 

- diplome,

ci trebuie doar:

- rutină,

- disciplină,

- atenție, 

- autoevaluare,

- ritm,

- randament.

Legea salarizării identifică prea puține niveluri de studii, diferențele fiind făcute la calificații cu studii superioare, acel S din anexe și la cele câteva poziții de studii generale sau liceale, nefiind luate parcă în considerare calificările date de școli profesionale, școli postliceale sau prin certificări internaționale, chiar. Este adevărat că se lasă tot felul de marje celor din zona managementului să facă diferențieri între muncile de diferite niveluri de calitate, dar salarizarea nu include prin lege sâmburele calității cumva. Se produce o diluare a atribuțiilor privind calitatea muncii prin tot felul de acte normative, încât executantul, dar și managerul nu știu nimic clar despre ceea ce înseamnă calitate și cum trebuie ea manageriată prin salariu, ca mod unic de diferențiere a angajaților. Păcat, s-a pierdut o ocazie de a introduce diferențieri de calitatea a muncii prin grila de coeficienți, deși acolo este luat în calcul singurul criteriu, acela al vechimii, insuficient pentru a împinge dezvoltarea societății. Dacă se introduceau trei niveluri de calitate concretizate prin trei procente de reducere a duratelor de la vechime și era ceva! Așa a fost lăsată calitatea muncii pe planul al V-lea și rezultatele se văd cu ochiul liber, adică este nasol.
Salariul trebuie să reflecte  calificarea personalului, iar calificarea este cea care dă calitate muncii. Orice altă abordare duce spre demobilizarea forței de muncă și spre generalizarea celor care privesc cu suficiență cariera lor, orientând-o spre abordări minimaliste. Noroc cu auditările care impun ca în companii să fie personal calificat, iar calificările trebuie dovedite cu acte valabile. Altfel, nu s-ar aloca nici la stat bani pentru perfecționare, pentru creșterea calificării, căci în firmele private asemenea fonduri nu prea există. Cei mai mulți dintre executanți se certifică pe banii lor. Acum că sunt la ananghie, companiile încearcă să atragă forță de muncă promițând plata cursurilor de calificare, fără a avea prea mult succes, din moment ce nu umblă substanțial la nivelul salariului.

(08 februarie 2018)

Salariul și perfecționarea continuă

Legea salarizării nu diferențiază oamenii după criterii enunțate clar. Ar fi trebuit să fie acolo scris ceva de obligativitatea ca salariatul să participe la cursuri de perfecționare. Un asemenea drept se produce  la cinci ani, prin concurs transparent. Ar fi trebuit să rezulte că unul cu un curs de perfecționare serios făcut are 5% mai mult la salariu față de unul care nu are respectivul curs. Cine nu participă la un curs în 3 cicluri consecutive are salariul diminuat cu 5%. Ideia de perfecționare este necesară, căci numai un om ptreocupat de creșterea calificării lui va aduce un spor la locul său de muncă.

Mulți invocă faptul că nu sunt bani. Bani pentru perfecționare sunt, dar trebuie identificați, planificați. 

Și faptul că un salariat contribuie la perfecționarea continuă a colegilor lui sau a celor ce sunt ucenici sau vin pentru stagii de practică, trebuie luat în considerare când se acordă salariul. dacă un salariu este bătut în cuie, este clar că omul nu va vrea nimic, ci doar să treacă timpul pe lângă el și el pe lângă timp. Cine vrea calitate și eficiență trebuie să de depărteze de ideia autodidacticismului ieftin și să accepte ideia de cursuri serioase și certificări care să ateste obținerea unui nou stadiu de calificare.

(07 februarie 2018)