365 împotriva României: Doru ȚULUȘ ca dimensiune a opulenței

N-aș fi scris nici picat cu ceară despre Doru ȚULUȘ aici dacă accidental, nu aș fi privit interviul acela de la el de acasă, imediat ce a fost revocat de la DNA.

Nici nu m-a interesat ce a zis, ci unde a zis. Mi-am adus aminte de situația în care Adrian NĂSTASE a lăsat prea să-i vadă harababura de ceea ce el numea opere de artă, iar exagerând presa a numit opere de artă valoroasă. Nu mă dădeam eu ăl cunoscător fin de opera de artă, dar acolo nu erau 5 piese mai răsătite. Am văzut eu în apartamente de bloc adevărate opere de artă și gazdele nu făceau praf de niciun fel. Avea el acolo un ANDREESCU. Mă îndoiesc și asta spune totul.

La Doru ȚULUȘ se vedea că nu era prezentă o mână de femeie la la A la Z, adică de la poiectarea acelei hardughii căci casă nu avea cum să fie. Supradimensionarea spațiului arată setea luio Doru ȚULUȘ de a arăta celor care0-incalcă pragul că el este cineva. Mobilele m-au făcut să plând, căci nu am văzut o alcătuire ami bizară ca acolo. Era ca și cum între două picturi de RAFAEL se află tabloul cu țiganca cu luleaua-n gură și cu o țâță revărsându-se parcă în afara tabloului. Nu mi-a plăcut și am avut o stare de disconfort, trebuind să beau zeama de la o lămâie ca să-mi revin, deși nu mâncasem ceva deosebit de greu sau stricat.
El este posibil să fie om bun, dar fără capacitatea de a stăvili elanul unor arhitecți și designeri care au mirosit că clientul lor ale mălai și nici nu spune nu ideilor megalomane și trăsnite. Nu am de unde să știu. Probabil în timp când va rafina el acolo, se va vedea ce fel de om este. Acum iau ce văd. Atât.

În rest, nu mai îmi trebuie nimic să știu despre Doru ȚULUȘ. O poză face cât 10.000 de cuvinte.

(17 octombrie 2018)

Spovedania procurorilor

Ce câtva timp încoace, niște procurori revocați din DNA au intervenții pe la televiziuni. Lumea chiar crede că aceștia vor face dezvăluiri incendiare, care vor declanșea cutremure în sistem, concretizate prin acea demisie la care toți râvnesc, cu sufletul la gură, ca premisă a propriilor lor măriri.

Nu trebuie să-i bănuiesc nici pe reporteri sau pe moderatori de calități ieșite din comun care să le permită dirijarea discuțiilor cu oarece măiestrie pentru a forța obținerea altor răspunsuri decât:

- nici nu confirm, nici nu infirm;

- la această întrebare deontologia profesională nu-mi permite să răspund;

- fiind un dosar în lucru, nu am voie să dau detalii;

- nu comentez;

- detaliile se află depuse la inspecția judiciară;

- dați-mi voie să nu răspund la această întrebare;

- adevărul va ieși la iveală cât de curând;

- am încredere în inspecția juducuară;

- să așteptăm rezultatul pe care îl va oferi inspecția judiciară;

- de acest aspect se ocupă organele abilitate.

Toată lumea crede că atunci când se anunță un dialog cu un procuror vor apărea elemente cât de cât interesante, care să explice evoluțiile din sistem și care să motiveze ascensiunile sau decăderile unora dintre actori. În realitate, acest sistem funcționează după reguli proprii, cu totul altele decât sistemele cibernetice dinamice, ierarhizate, cu reglare normală, întrucât structura lor a fost concepută așa încât aspectele de reglare au o cu totul altă abordare decât cea cunoscută și acceptată în cazul celorlalte subsisteme ce alcătuiesc de regulă un stat, fie democratic, fie dictatorial.

Cine își imaginează că acele apariții la televizor ale procurorilor sunt altceva decât semnale codate oferite celor care trebuie să le primească, se înșeală pentru că:

- lumea lor este o lume specială;

- fiecare are secrete de care toți ceilalți se tem;

- judecățile sunt specifice sistemelor închise;

- între arbitrar, proceduri și reguli nu există granițe;

- păstrarea privilegiilor este apărată strașnic;

- procurorii sunt și ei oameni, cu calități și cu defecte.
Există acolo o lume, o lume a procurorilor, cu problemele lor, cu bucuriile lor, cu durerile lor. Funcționează ca sistem închis, iar celor din afara lor le este imposibil să înțeleagă ce se întâmplă acolo. Ei singuri trebuie să-și rezolve problemele lor, acolo, între ei, iar spectatorii nu au ce afla, căci explicațiile lor nu vor fi înțelese de noi ceilalți orice efort vom face. Acolo este o oală în clocot, iar cei din exterior n-au a-și băga nasul căci aburul este prea fierbinte. Așa că în acest caz, toți vor trebui să-și reprime setea de bârfă, scandal și de sânge, sete pe care doar lumea politică le oferă cu larghețe.

Cei ce  speră că în serile în care procurorii rup tăcerea, chiar fac acest lucru, vor avea o mare dezamăgire. În niciun caz, în fața unui microfon aceștia nu se imaginează sub ăpatrafirul unui preot pentru a-și începe spovedania. Ei de fapt nu spun nimic, ci lasă impresia că sunt deținătorii unor mari adevăruri, a unor secrete teribile șidacă se apucă să deșerte sacul, vor apare lucruri supărătoare. În realitate, respectivii nu dețin nici secrete, nu au nici adevăruri ascunse, ci sunt niște persoane a căror eficiență are un nivel mai scăzut, lucru normal într-o colectivitate, unde există o eficiență medie și obiectiv vorbind, există eficiență maximă, dar și eficiență minimă, media de eficienți fiind undeva în interiorul intervalului definit de celelalte două. Este ceva natural, banal, frontal și cotidian, căci oamenii sunt foarte diferiți. De aceea apar ierarhizări care duc la intrări dar și la ieșiri din sistem. Rămân cei eficienți, pleacă cei cu eficiență scăzută. Așa se întâmplă peste tot. Selecția naturală își spune și în rândul acestei categorii socio-profesionale cuvântul. Simplu.

(19 iulie 2017)