Banii sunt o convenție unanim acceptată

Banii sunt și ei o convenție acceptată de toată lumea, din moment ce mintea omenească nu are capacitatea de a găsi alte modalități de a face diferența dintre valoarea muncii pe care o depun oamenii și valoarea de întrebuințare a produselor și serviciilor care ies în procesul muncii.

Negocierea trebuie s-o vedem ca un proces prin care se comensurează din aproape în aproape într-un mod agregat atât valoarea muncii depuse, cât și valoarea de întrebuințare a produsului sau serviciului. Negocierea duce la un rezultat acceptat al măsurării simultane a valorii muncii depuse și a valorii de întrebuințare, iar prețul este expresia acceptării de către ambele părți a procesului agregat de măsurare. De aceea există și explicația că doi negociatori ajung la un rezultat asupra aceluiași produs sau serviciu la un moment dat, iar totul se schimbă în următoarea clipă. În ceea ce privește fluxurile bănești, oamenii sunt înconjurați numai și numai de convenții.

Este o convenție stabilirea cheii de repartizare a cheltuielilor generale ale întreprinderii pe secțiile de producție. Este o convenție stabilirea chiriei pentru un spațiu. Toate aceste convenții sunt acceptate de părți, iar rezultatul se exprimă prin bani, care sunt și ei niște convenții.

Există teoria conform căreia masa monetară este adtă de totalitatea bunurilor și serviciilor. Însăși masa monetară este o convenție, din moment ce nimeni nu știe care este masa bunurilor și serviciilor la fiecare moment. Dacă masa bunurilor și serviciilor se estimează și masa maonetară se estimează. Dacă masa bunurilor și serviciilor se stabilește exact la 1 ianuarie ora 00:00, tot la acel moment se stabilește masa monetară. Oricărei variații în masa bunurilor și serviciilor, automat trebuie să-i corespundă variații în masa monetară, ceea ce nu se întâmplă, căci ar fi extrem de imprecis și obositor, de aceea se acceptă convenția că banii în circulație ar reprezenta ceea ce există ca bunuri și servicii potențiale și noi dormim liniștiți doar că credem că există egalitatea între masa monetară și masa bunurilor și serviciilor, deși ne mințim frumos.


(16 martie 2025)

Ne văicărim ca niște țațe fără minte

Când aud pe câte unii și pe câte alții că străinii ne fură pădurile, că străinii ne-au luat fabricile, că străinii ne jecmănesc așa cum făceau tâlharii la drumul mare acum trei sute de ani, mi se face o lehamite de gradul 8 pe scara RICHTER și îmi vine s-o iau la goană.

Străinii nu ne iau nimic. Străinii nu fură nimic. Noi suntem cei care le oferit totul pe tavă și pe principiul că cine țipă mai tare este și crezut, noi urlăm la piață și la gară tot felul de măscări la adresa străinilor care au luat și aia, au luat și cealaltă, de ne-au lăsat cu c-r-l gol în drum, de zicem că nu am avut noroc la naștere și am pornit în căutarea cu disperare a norocului.

Am văzut cu ochii mei ceva despre negocierea de a face pe meleagurile dâmbovițene o bancă și un parc tehnologic. Toți cei care veniseră aici cu banul adevărat, au avut parte de spectacole de-a dreptul dizgrațioase. Cei puși să negocieze, nicio clipă nu se gândeau ca ceea ce ar câștiga statul, ci la ceea ce ei trebuie să câștige și în funcție de câștigul propriu, ofereau și soluția.

Mai întâi li s-a sugerat investitorilor organizarea de excursii exotice a unor grupuri de funcționari mioritici. Apoi au urmat nenumărate sesiuni de discuții finalizate cu mese îmbelșugate, stropite cu vinuri de soi și alte băuturi scumpe aduse de departe. Au urmat atențiile sugerate, care ar fi pe placul celor în pixul cărora ar sta semnăturile de înființare a băncii, respectiv, a parcului tehnologic. Sumele care se scurgeau pe chestii ce nu se concretizau în nimic, au depășit 100.000 $,  apoi 200.000$ și când a depășit 500.000$ fără a se obține vreu progres, ci numai amânări, investitorii s-au retras. Cu un alt prilej, un alt așa-zis investitor a cumpărat pe mai nimic un obiectiv, fost de producție emblematic, doar pentru că dispunea de stocuri de neferoase inimaginabil de profitabile, pentru că cel ce a pus umărul primise ceva substanțial de la așa-zisul investitor, care era trimisul cuiva, ce știa că din acele stocuri își va recupera nun investiția, ci ceea ce oferise celor ce semnaseră tranzacția, căci bunurile nu erau aduse de la ei de acasă, ci erau ale statului sau cum s-a exprimat unu nene, ale nimănui.

Numai așa se explică faptul că pentru doi arginți, unii și-ar fi vândut pe nimic și pe mămicuța lor, nu numai hale, utilaje și mai ales terenuri, doar-doar ceea ce băgau în buzunarele lor le satisfăcea lăcomia nestăvilită. Nu are nimeni curajul de a despica firul în patru pentru a vedea cum s-au făcut așa-zisele mari privatizări, din moment ce nimeni nu a avut curajul să publice listele turnătorilor de la securitatea ceaușistă și listele celor care au devalizat BANCOREX.

Q.E.D.

Restul e doar poveste de adormit copiii, căci și mâine dacă ar mai fi ceva de vânzare, tot așa s-ar proceda, ca și dățile trecute, căci oamenii fără onoare pun interesul lor deasupra interesului național. Punct.

(07 ianuarie 2023)

Filatelia românească în comunism (IV)

Listele de prețuri merită să fie studiate. Ele apar în magazinele de specialitate și conțin:
- numărul seriei de timbre,
- anul apariției timbrelor,
- o mică descriere a fiecărui timbru,
- valoarea nominală,
- tirajul, 
- valoarea actuală a timbrului neobliterat,
- valoarea actuală a timbrului obliterat.

Eu am cumpărat câte un catalog filatelic al mărcilor postale românești, ori de câte ori am am trecut pe la un magazin de specialitate și am găsit astfel de catalog. Având mai multe cataloage, am reușit să fac niște analize comparate să văd cum evoluează prețurile în funcție de tematică, de tip de timbru și de tiraj. Am observat că ritmul de creștere al prețurilor este mai mare pentru colițe și pentru timbrele care conțin erori, Acum mulți ani, chiar aveam niște modele cu coeficienți estimați pentru a prognoza prețurile. Dacă nu am mai insistat, a fost consecința faptului că nu aveam eu timbre atât de multe și de valoroase încât să merite efortul de a aprofunda problema. Prețurile la timbrele cu tiraj  foarte mare cresc cu mult mai lent decât în cazul colițelor nedantelate, tipărite în tiraj mic. Prețul de catalog este una, iar prețul de piață e alta și prețul la care se face tranzacția e cu totul altceva. Am văzut multe situații în care prețul de vânzare efectiv a fost absolut diferit de prețul de listă și de prețul pieții. Nu e nebun cine cere, e nebun cel care plătește prețul pe timbru și cum filateliștii colecționari nu sunt nebuni, ei vor plăti de regulă sub prețul de catalog și sub prețul pieții, căci cel care vinde timbre este un colecționar aflat într-o situație specială și el e obligat de viață să vândă. Numai colecționarii care au timp de stat și de așteptat clienți au șansa ca la negociere să obțină un preț decent, dar în niciun caz un preț care reflectă o dinamică economică, ci o evaluare subiectivă a cumpărătorului în principal și un rezultat al negocierii dure cu posesorul de timbre.

Studiile mi-au dovedit că filatelia este o investiție bună și educativă în același timp, dar caracterul perisabil al timbrelor limitează foarte mult elanul oricărui colecționar în general și al meu în special.


(13 iunie 2022)