Un fraier zice că motorul economiei este consumul

Cine crede că motorul economiei este consumul face o mare eroare. Motorul economiei este producția de mijloace de producție, producția de software pentru industrie, producția de bunuri nealimentare, producția de bunuri alimentare și producția agricolă. Producția este creatoare de plusvaloare. Serviciile sunt pe locul al II-lea. Daxcă o economie are 60% producție, 30% servicii și 10% altele este în stare să se susțină.

Faptul că orientarea a fost spre consum, ca motor ale economiei, a adus țara noastră la situația dezastruoasă de a avea datorie externă de 60% din PIB și tendința este de a crește datoria externă, dacă nu va fi schimbată strategia ca producția să devină prioritară, iar consumul să fie consecința firească, pentru a nu produce de dragul producției și să se producă pe stoc, adică generare de ineficiență.

Acum, mai mault ca oricând, trebuie create și implementate modele cibernetice de dezvoltare economică sănătoasă și utilizarea obligatorie de către decidenți, căci altfel vom cădea cu toții în cap.


(06 mai 2026)

Cum se finanțează cercetarea științifică fundamentală? (II)

 Cercetarea științifică fundamentală nu este ceva folcloric, unde autorul popular se trezește cântând o doină sau un cântec de jale. Cercetarea științifică fundam,entală se face acolo unde sunt adevărate școli de cercetători, unde există lideri, adică personalități recunoscute pentru rezultatele lor. O școală presupune un domeniu, presupune rezultate importante obținute anterior, recunoscute în lumea științifică, pentru acre există preocupări pentru aplicații concrete în industrie. 

Să ne amintim de principiul COANDĂ și de uscătoarele de păr care sunt pe piață și care funcționează pe acest principiu, așa cum tot pe același principiu se face eliminarea igrasiei de la casele cu temelie de cărămidă, construite la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Cercetarea științifică fundamentală necesită eforturi considerabile și mai ales fonduri considerabile, căci numele mari din știință  se apropie de un centru de cercetare științifică fundamentală pentru sume greu de suportat de cei care stau cu mâna întinsă la bugetul de stat pentru a obține salarii minime pe economie sau salarii care sunt înscrise în grile create cu zgârcenie.

Există teme de cercetare științifică fundamentală care sunt bine definite și despre care la congresele științifice importante se vorbește explicit. Echipe de cercetători nu au altceva de făcut decât să se pună pe treabă, ceea ce înseamnă:

- realizarea unei documentări pentru definirea problemei,

- studierea stadiului cercetării pentru a se vedea unde s-a ajuns,

- identificarea noilor abordări,

- găsirea de soluții,

- ierarhizarea soluțiilor în funcție de criterii de validare,

- selectarea unui număr restrâns de soluții,

- rafinarea celor mai bune două-trei soluții,

- aprofundarea unei soluții acceptată ca fiind cea mai bună,

- analiza comparată a soluției originale cu alte soluții existente,

- diseminarea rezultatelor cercetării fundamentale,

- dirijarea rezultatelor spre zone de cercetare de dezvoltare.

Îmi aduc aminte de o tanti care spunea că face o cercetare privind realizarea unui sistem de operare de prelucrare paralelă și este în stadiul de diseminare a rezultatelor. Când am intrat în detalii, am aflat că echipa sa era formată din ea însăși, drept care am tras concluzia că tanti nu făcea cercetare științifică fundamentală, ci doar făcea niște exerciții bizare de apelare a unor macrodefiniții care simulau prelucrarea paralelă, căci nu dispunea cum era și firesc, de un transputer.

Îmi place la nebunie cum niște inși se laudă că au făcut doctorate cun niște laureațin ai premiului NOBEL, uitând să ne spună ce cercetări au făcut ei după ce mau susținut doctoratul, ca să justifice că chiar s-a realizat un transfer de notorietate de la conducătorul științific spre proaspătul doctor în științe și contribuțiile respectivului se regăsesc pe la tot felul de beneficiari din industrie. Dacă după susținerea tezei, proaspătul doctor coordonat de un laureat de premiul NOBEL, nu a mai produs nimic în următorii 10 ani, doctoratul său nu a fost decât o frecție la un picior de lemn, în niciun caz premisa pentru a coordona o echipă care să realizeze cercetări fundamentale de răsunet.

(13 septembrie 2025)

Cum se finanțează cercetarea științifică fundamentală? (I)

Nu mă apuc eu acum și aici să discut despre cercetarea științifică fundamentală, căci este un siubiect sensibil, din moment ce toată lumea dorește să deruleze cicluri de cercetare științifică fundamentală, căci acolo nu se normează nimic și mai ales pentru faptul că nimeni nu acceptă că este o persoană oarecare, ci sunt foarte mulți care se cred genii, bântuiți de idei originale, care merită și mai ales, trebuie să fie finanțate copios, căci rezultatele vor fi de-a dreptul spectaculoase și vor rezolva probleme după care lumea aleargă cu gura căscată de zeci, sute sau mii de ani să le rezolve.

Un mod de finanțare a activității de cercetare științifică este acela de a derula un program de finanțare de către guvern, care miroase în proporție de 80% cu a arunca banii pe fereastră, căci dacă nu sunt impuse criterii riguroase de selecție a proiectelor care vor fi finanțate, riscurile de a termina ciclul de cercetare fără vreo soluție sunt îngrozitor de mari.

În opinia mea, există cercetători științifici serioși, bine documentați, cu articole publicate, care au pe birourile lor probleme specifice cercetării fundamentale, la care lucrează și care au rezolvări în proporție de 80% cel puțin, dar le trebuie fonduri pentru a testa soluțiile originale și pentru a realiza prototipul. În acest caz, acordarea finanțării nu înseamnă bani aruncați pe fereastră, căci riscurile de a nu obține rezultate specifice cercetării fundamentale, sunt minime, în comparație cu situațiile în care cel care solicită finanțare nu are clară problema de care se va ocupa, bâjbâie chiar și în etapa de documentare și este lipsit de experiența și mai ales de talentul pe care le presupun cercetările fundamentale, care înseamnă descoperirea de principii, de teorii, de metode care  revoluționează un domeniu al științei sau tehnicii.

În opinia mea, cel care solicită fonduri pentru o cercetare fundamentală, trebuie să facă dovada că le merită, căci acele fonduri nu sunt dirijate spre o gaură neagră de unde nu se va vedea niciodată vreun rezultat, iar pentru aceasta nu trebuie niciun fler, ci doar o analiză atentă a activității solicitantului de fonduri, legată de vârstă, de cercetările anterioare, de rezultatele concrete obținute și verificate, de modul în care a făcut diseminarea și de implementările soluțiilor originale. Citările nu sunt suficiente, căci se știe cum se obțin în mod artificial citările.

Ar fi bine să se analizeze modul nefericit în care au fost alocate fondurile pentru cercetare în UE din moment ce la pandemie Europa nu a fost în stare să ofere un vaccin pentru COVID 19 de ultimă generație, căci vaccinul oferit era ceva din comuna primitivă...

(13 septembrie 2025)

Autofinanțarea cercetării științifice (III)

Să presupunem că echipa de cercetători științifici dintr-un departament al unei facultăți s-a specializat pe un domeniu și are capacitatea de a derula proiecte de cercetare științifică pentru industrie. A fost studiată piața și există argumente solide pentru a se constitui într-un pentru de cercetare. Echipa va elabora un proiect și va aplica pentru a obține finanțare pentru a înființa centrul de cercetare științifică. Să presupunem că se obține finanțare nerambursabilă pe durată de 3 ani și se înființează centrul de cercetare științifică.
Să presupunem că acest centru încheie contracte și soluționează contra cost, prin activități de cercetare științifică probleme noi ale unor unități de producție din industrie. Să presupunem că acest centru obține profit, prin activitățile de cercetare științifică pe bază de contract. După cei 3 ani cât timp a obținut finanțarea prin concursul de proiecte, centrul de cercetare are maturitatea de a derula cicluri de cercetare științifică susținute financiar prin contractele de finanțare cu unități de producție din industrie pe acre le are. Trebuie să ne imaginăm că industria are unități de producție puternice care au interes să plătească activitate de cercetare științifică pe bază de contract, pentru că ele au probleme noi de rezolvat, au activități care generează profit, căci nu din pierderi se plătește cercetare științifică. Autofinanțarea cercetării este în concluzie modalitatea prin care activitatea de cercetare științifică se derulează folosind banii încasați din munca de cercetare, nu din bani care nu au nicio legătură directă cu soluțiile originale obținute din procesul de cercetare științifică.

(13 septembrie 2025)

Autofinanțarea cercetării științifice (II)

În articolul publicat de mine în 12 septembrie 2025 am arătat cum o echipă de cercetători științifici dintr-un departament al unei facultăți, care sunt de fapt cadre didactice care-și câștigă salariul din cursurile predate studenților, dezvoltă cicluri de cercetare științifică pe bază de contract pentru industrie, să rezolve probleme de producție, încasează bani și obțin și profit acei cercetători. Dacă fac acest lucru cu succes și de la toate contractele lor încasează profit suficient de consistent pentru a dezvolta cicluri de dezvoltare finanțate din acele profituri, abia atunci în departament se va spune că cercetarea științifică se autofinanțează. Dacă proiectele autofinanțate dau soluții care se implementează în industrie și se încasează profit, autofinanțarea cercetării a fost o activitate de succes și sunt create premisele pentru noi cicluri de cercetare științifică. Echipa de cercetători trebuie să aibă flerul de a intui probleme  din industrie și soluțiile originale pe care le obține să fie imediat implementare contra cost și să aducă profit atât echipei de cercetători care a vândut soluția originală, cât și societății indstriale care o implementează. Doar așa se vorbește de autofinanțarea cercetării științifice. Orice altă abordare este orice numai autofinanțare, nu.

(13 septembrie 2025)

Direcția greșită

Toată lumea vorbește despre:
- deficitul bugetar,
- datoria publică,
vărsând lacrimi de crocodil căci generațiile viitoare vor plăti, fără ca cineva să se întrebe de unde vor avea bani generațiile viitoare să achite dobânzile și împrumuturile făcute din 1990 încoace de politicienii durdulii, lacomi și inconștienți care s-au perindat fie la Cotroceni, fie la Palatul Victoriei sau la Casa Poporului.

Ca să achiți datoria externă, trebuie să ai bani. Ca să ai bani, trebuie să exporți marfă pe care străinii o cumpără și o plătesc, iar tu reduci importurile, ca să-ți rămână câți mai mulți bani în țară. Exact așa a făcut Nicolae CEAUȘESCU până în 1988 timp de 10 ani ca să plătească datoria externă. Ne-a lăsat flămâni. Ne-a ținut în frig. N-ea ținut în întuneric. Vindea tot ce era de vândut, mâncare, mobilă, covoare, mașini, electronice, țiței, grâne și plătea din datorie. iar în anul când a anunțat că a achitat datoria, n-au mai trecut multe luni, a venit Revoluția din 1989 și noua putere a uitat de tot și de toate și a început dezmățul de acum avem o datorie externă care depășește 50% din PIB și sunt foarte slabe speranțe să avem produse care să ne ajute s-o plătim vreodată, căci în afară de cereale și bogății ale subsolului și păduri nu avem nimic a scoate la vânzare căci din showuri tv, modelling, fotbal, concerte, manele, scandaluri, muzică, teatru, filme, bolduri, ghivece de flori, nu se scot bani. Direcția este greșită și dacă nu se va trece la reindustrializare și la producție competitivă bună și pentru export, echilibrarea balanței de plăți nu se va produce, căci doar o balanță de plăți excedentară permite returnarea împrumuturilor, plata dobânzilor și deci și implicit, scăderea datoriei externe. Până ula-alta, direcția în care mergem este greșită și drumul spre sclavie politică este deja unul bun de mers.


(23 august 2025)

B2B sau B is B?

Circulă în economia digitală B2B adică Business to Business prin care se înțelege că într-o afacere câștigă toată lumea din moment ce este vorba de doi parteneri care investesc și B is B, adică Business is Business, în care profitul este al celui ce investește, din moment ce partenerul de afaceri fie este executant, fie este beneficiar al rezultatelor concrete obținute din investiție.

Orice afacere merge dacă partenerii se înțeleg, definesc reguli și le respectă. Fiecare păartener vine cu ceva, Un partener vine cu capitalul, altul vine cu pământul, cu forța de muncă, cu clădiri, cu utilaje. Afacerea merge dacă încep acțiunile de producție, de prestare a serviciilor sau tranzacțiile financiare. Cel ce investește bani își asumă riscurile și profiturile sunt cu atât mai mari cu cât riscurile sunt mai mari. Nimeni nu investește pentru a avea certitudinea că pierde banii. Cu cât riscurile sunt mai mari, cu atât investitorul vrea să-și recupereze mai rapid investiția. Beneficiarul investiției acceptă că este caracterizat prin riscuri și trebuie să accepte costul capitalului, prin nivelul profitului pe care îl câștigă investitorul. Fără investitor, cel ce dispune de terenuri, imobile, echipamente, forță de muncă, are la dispoziție creditul, pentru a declanșa acțiunile specifice derulării unei afaceri. Creditul presupune dobânzi care trebuie plătite băncii și de aceea pentru dezvoltarea unei afaceri este mult mai înțeleaptă atragerea de capital și venirea investitorilor, acceptând condițiile care se stabilesc între cei doi parteneri. Așa că dacă au fost definite și acceptate condițiile, regulile nu se schimbă în timpul jocului. Am cunoscut un nene care avea o casă imensă, pe care a închiriat-o unui producător de încălțăminte. Afacerea cu producția de încălțăminte mergea bine și proprietarului casei i-a venit ideea de amări chiria, drept care producătorul și-a mutat locația, lăsându-l pe nenea cel lacom cu ochii-n soare. Așa este și cu investitorul, care are sensibilităși extrem de crescute și orice adiere de vând îl face să strănute și să-și ia bagajele și să migreze cu capital cu tot. Să nu uităm că una este să-ți muți locația de producător și cu totul altfel stau lucrurile cu fluxurile financiare, care înseamnă doar schimburi de mesaje între bănci și nimic altceva.

Întrebările cu externalizarea profiturilor unor mari companii multinaționale din spațiul mioritic reprezintă doar o marotă, din moment ce după zeci de ani, nu a apărut un lanț de supermarketuri cu capital 100% românesc, din moment ce după 1990 nu s-a construit măcar un spital semnificativ și din moment ce în ultimii 30 de ani nu s-a construit o uzină românească cu peste 3.000 de muncitori. Capitalul străin investit aici este ca aerul și n-ar trebui să strâmbăm prea mult din nas cât timp ne chiorăie mațele de foame.


(19 mai 2025)

ХОЗРАСЧЕТ, adică AUTOFINANȚARE pe românește. '

Păstrând vechile tradiții din a privi peste gard la vecini, crezând că de acolo vine lumina, în contabilitatea din anii '60 se folosea conceptul de hozrasciot, preluat din literatura sovietică, adică ХОЗРАСЧЕТ, deși exista termenul de autofinanțare, în condițiile în care partidul era cel care dădea la întreprinderi bani, dădea cetățenilor case, dar ideea de autofinanțare era prevăzută prin plan ca modalitate de a asigura reluarea ciclurilor de producție, prin utilizarea eficiență a fondurilor și prin stoparea risipei. Pe mine m-a siderat să văd că în cărțile de contabilitate după care învățam în studenție se vorbea despre Luca PACIOLO ca părinte al contabilității și despre ХОЗРАСЧЕТ, chestii care în mintea mea se băteau cap în cap, căci dacă Luca PACIOLO era tăticul contabilității, ХОЗРАСЧЕТ avea deja împământenită autofinanțarea și nu se mai justifica decât ca act de slugărnicie, pentru a evidenția supunerea față de contabilitatea comunistă, cu rădăcini în planificarea bolșevică rigidă, dogmatică și bizară.


(05 aprilie, 2025)

Specializările în vremea studenției mele

Pe vremea studenției mele totul era planificat. Se planifica numărul de studenți din anul întâi la fiecare specializare. La terminarea facultății, absolvenții erau repartizați. Nu rămânea niciun absolvent în afara producției. Pe vremea mea nu exista noțiunea de șomaj și nu existau nici șomeri.

Dacă Institutul de Teatru I. L. CARAGIALE avea o clasă cu 15 actori, la terminarea facultății, toți cei 15 absolvenți aveau locuri de actori în teatrele din țară. Dacă Facultatea de Drept de la Universitatea București avea 70 de absolvenți, toți cei 70 de absolvenți erau repartizați în producție, înțelegând prin producție poziții de juriști în întreprinderi, lucrători în tribunale sau la procuratură. Toți care învățau dreptul profesau în domeniul dreptului.

Pe vremea mea, nevoia socială de specialiști era problema Comitetului de Stat al Planificării - CSP și acesta făcea estimările pe care le includea în planurile cincinale. Defalcările din fiecare an conduceau la stabilirea numărului de locuri:

- la admitere la fiecare specializare,

- la repartizarea în producție,

- în căminele studențești,

- la cantinele studențești,

- volumul cheltuielile cu învățământul superior.

Fetișizarea planificării făcea ca să apară unele diferențe, nu foarte mari, între ceea ce era planificat și ceea ce se producea în realitate. Îmi amintesc că într-un an au fost formulate niște subiecte mai grele și unele erau chiar greșite la un examen de admitere și pentru a se ocupa locurile au fost majorate cu un punct toate notele, iar cei cu medii de 9 și peste 9 s-au trezit prin acea majorare că au intrat la facultate cu media 10.

Este adevărat că planificarea reducea la zero opțiunea personală a proaspătului absolvent de liceu, care se vederea înregimentat în formula dorită de stat și urma o specializare unde avea șansă de reușită la examenul de admitere și nu profesia care l-ar fi pasionat, dar avea locul de muncă asigurat după terminarea facultății. Nu spun că era bine atunci, dar nu cred că este confortabil pentru cineva să facă o anumită facultate și după absolvire să nu găsească job pe profesia pentru care și-a tocit trei ani coatele pe băncile facultății și încă trei ani de masterat și să fie ospătar într-un restaurant sau să fie curier pentru o firmă de transport alimente de la restaurante sau să lucreze într-un fast food, meserii care nu necesită diplomă universitară.



(05 mai 2023)

Groaza de fibrele sintetice

Când au apărut fibrele sintetice, imediat s-a manifestat  groaza de fibrele sintetice. Producătorii de fibre naturale din bumbac, in și cânepă au avut mari neliniști, crezând că ceea ce produceau ei devenea nenecesar. Ipotezele lor de lucru erau false pentru că firele și fibrele sintetice nu aveau și n-or să aibă niciodată proprietățile pe care le au firele și fibrele naturale din bumbac, in și cânepă.

A fost o temă falsă pentru că:

- firele și fibrele naturale acopereau doar 15% din necesar,

- firele și fibrele sintetice au utilizări limitate,

- naturalul nu va fi înlocuit 100% de sintetic.

realitatea a dovedit că nici apariția firelor și fibrelor sintetice nu a soluționat problema vestimentației la scară mondială, ci doar a ameliorat-o. Lumea, cu abordările ei superficiale, naște false probleme, generează isterii și fundamentează decizii eronate, dar viața prin modul în care decurg lucrurile, vine și face corecțiile necesare, punând lucrurile pe făgașul lor normal, natural și firesc.

Acum există plantații de bumbac, de in și de cânepă și nu se reușește acoperirea necesarului de materii prime, cum există și fabrici care produc fire și fibre sintetice, în cantitățile strict reglate de piață. Proverbul că e loc sub soare pentru toată lumea se adeverește și în acest caz. 

Partea proastă este legată de faptul că omenirea nu a învățat nimic din alarmele false care au fost trase cu diferite prilejuri și se manifestă de fiecare dată instinctiv, cu accente primitive. Norocul nostru că tot această lume are capacitatea de a se calma rapid și de a uita că a avut reacții necontrolate, proaste, primitive, vecine cu isteria și o face să privească numai înainte căci a privi în urmă ar trebui să se rușineze.

(09 aprilie 2023)

Combaterea inflației

Nicio intervenție fie ea de catifea, fie ea cu barda, a statului, nu combate inflația, ci o adâncește. Numai piața este aceea care cu mijloacele ei brutale, neiertătoare, dar eficiente, este aceea care reglează cererea și oferta și implicit, diminuează inflația.
Inflație este atunci când în piață sunt mulți bani și puține produse și servicii, dar și cei ce dețin produsele își permit luxul să jongleze cu produsele, crescându-le prețurile, pentru ca în acest fel, cu puțina lor minte, să creadă că pun semnul de egalitate între masa produselor și masa banilor. Nimic mai fals.
Singura cale de combatere a inflației este creșterea volumului producției și serviciilor, dar nu a oricărei producții, ci doar a producției de calitate înaltă, fără ca prețurile s-o ia din nou razna. Este vorba de un sacrificiu al producătorilor pentru a-și răscumpăra greșelile lăcomiei prin penitența muncii cu plată redusă, ca pentru un tip să se reașeze lucrurile pe făgașul normal, al inflației sun 2%, ca să aibă de unde crește din nou când năravurile vechi vor reînvia și prostele obiceiuri ale lăcomiei și nemuncii își vor face de cap.
Combaterea inflației nu o face statul, nu o fac băncile, nu o face nicio baghetă magică. O face numai comportamentul producătorilor și prestatorilor de servicii care vor trebui să acopere deficitul de produse și de servicii creat prin tipărirea aiurea a banilor din anii precedenți sau a golurilor lăsate de nemunca și suficiența care au dus la creșterea profiturilor fără o bază reală în creșterea producției  și volumului serviciilor de calitate.

Combaterea inflației se face natural, empiric și haotic, căci nimeni nu are nici puterea și nici ideile necesare pentru a impune măsuri energice pe care poporul să le respecte. Dacă ar fi existat un astfel de cadru, inflația și crizele economice ar fi fost combătute din fașă și lumea nu s-ar mai fi confruntat cu dramele pe care inflația le generează în societate.

Unii cred că pentru a fi bine trebuie mai întâi să fie rău, de parcă ar exista alternative. oamenii acționează independent și numai din întâmplare se crează curente care duc deciziile lor spre o direcție unică și doar atunci se văd efectele, dar pentru aceasta trebuie să le ajungă cuțitul la or la foarte mulți dintre membri societății. Numai când inflația atinge cote dramatice, se schimbă comportamentul oamenilor și cotele relelor care au generat-o încep să scadă, căci oamenii nu mai au încotro. Ei își schimbă comportamentul la consum, își modifică ritmul cheltuielilor și conștientizează că trebuie să pună mâna pe muncă fără a încerca să mai păcălească pe nimeni, căci piața muncii are deficit de locuri de muncă și cel ce a găsit un job trage cu dinții de el să nu-l scape.

Combaterea inflației se face prin calitate și muncă, acestea fiind singurele care echilibrează balanța dintre masa banilor și masa produselor și serviciilor din piață. Restul e poveste de adormit copiii.

(08 ianuarie 2023)

Fabrica

Când eram student în anul al III-lea, profesorul meu Constantin PINTILE, la disciplina de management, mi-a spus că fabrica este:
- o structură de producție,
- înzestrată cu linii de producție,
- orientată spre a realiza produse,
- definită printr-o tehnologie,
- cea care urmărește calitatea produselor,
- caracterizată prin productivitate constantă,
- cea care are muncitori calificați,
- o costrucție profitabilă,
- conducă de un director sau de un patron.
Ne așteptăm să întâlnim fabrici de salam, fabrici de încălțăminte, fabrici de mobilă, fabrici de confecții, fabrici de jucării, fabrici de ceasuri, fabrici de creioane, fabrici de filtre automobil, fabrici de hârtie, fabrici de zahăr, fabrici de produse lactate, fabrici de pâine, fabrici de ciorapi, fabrici de vopsele și multe alte tipuri de fabrici. Produsele lor se disting prin etichete, prin ambalaj, prin calitate și prin preț. Îmi aduc aminte că urmăream pantofi de la fabrica CLUJANA. Ceream pantofi Clujana, spuneam numărul, verificam cutia, plăteam și plecam. Erau excepționali. Era fabrica BRAICONF de cămăși bărbătești. Mergeam în magazin, spuneam numărul, alegeam modelul, plăteam, purtam și totul era perfect. Era fabrica FLARO din Sibiu. Mergeam. Cumpăram stiloul după culoare. Îl foloseam de mă plictiseam. Era bun, foarte bun chiar. Se spunea că marca fabricii făcea toți banii. Acum lucrurile stau altfel. Reclama face toți banii, chiar dacă produsele lasă de dorit din punct de vedere al calității și valorii de întrebuințare.

(02 decembrie 2021)

COVID 19 și producția

Situația excepțională în care se află societatea românească impune măsuri, de asemenea, excepționale. Ieri 18 martie uzinele Dacia și Ford au anunțat trimiterea angajaților în șomaj tehnic. Un salariat de la Mioveni zicea că măsura este generată de limitarea răspândirii coronavirusului, căci există materii prime, piese și subansamble, dar oamenii trebuie protejeați.

Fiind măsuri excepționale, televiziunile s-au năpustit transformând această informație în știre de senzație, cu insistențe manipulatoare, arătând secții goale, garduri dezolante și construcții cenușii.

Guvernul a anunțat o serie de măsuri economice, fapt important. UE a anunțat și ea unele detalii de urmat, astfel încât economia să meargă, chiar dacă este această criză determinată de COVID 19.

La televiziuni văd indivizi ciudați care se perindă, se văicăresc și vin cu soluții lipsite de realism, căci ei fac parte din cohorta celor care nici măcar un closet nu au condus la viața lor să vadă ce înseamnă management concret și economie reală. Dau și ei din gură și vin cu scenarii dintre cele mai bizare, dar toți în final cer ca soluție sasalvatoare ca guvernul să dea bani de la buget ca să salveze ce e de salvat.

Nu este de mirare că lucrurile stau așa, căci mediul privat, în mintea acestor analiști,  este obișnuit să stea cu mâna întinsă la banul public, fie că are contracte cu statul în mod direct, fie, că a beneficiat de facilități acordate salariaților bugetari și indirect banii nemunciți s-a dus spre buzunarele lor.

Statul nu este un sac fără fund, care pune banii în drum și fiecare vine și ia cât vrea și face ce vrea cu ei,  căci nu așa trebuie perceput statul, mai ales statul român care în niciun caz nu se compară nici cu Germania, nici cu USA și cu atât mai puțin cu China, ca dimensiune a bugetului și a structurii cheltuielilor, dar și din punctul de vedere al alocării de resurse în cazuri de excepție, căci una e să ai 90 de milioane sau 330 de milioane sau 1,5 miliarde de locuitori și cu totul altfel stau problemele la 22 de milioane de suflete, cu peste 4 milioane plecate peste graniță să-și facă o viață mai bună.

Fabricile produc, agricultorii muncesc. Înseamnă că în România se produce. Numai televiziunile jalnice cu ochelarii lor de cal văd o realitate deformată, doar-doar reclamele vor aduce mălaiul căci gură-cască îi urmăresc și acceptă submediocritatea emisiunilor lor. Magazinele au marfă, prețurile sunt la locul lor. Înseamnă că guvernul lucrează, veghează și ia decizii, adică în Ro este viață și tonus.

(19 martie 2020)

Sistemul ca substitut al neputinței

Acum, pentru orice se găsește o explicație în politică. Sistemul apare ca mâna nevăzută, puterea ocultă care face și desface totul în țară.

Înainte, toate nenorocirile comunismului erau datorită securității sau comunismului înșuși. Faptul că poeții și prozatorii nu publicau, se datora cenzurii comuniste. De 27 de ani nu mai este nicio cenzură și nu-mi amintesc să se fi publicat ceva de maximă importanță pentru literatura română. Nici oamenii de știință nu-și publicau producțiile datorită birocrației comuniste. Uită că după 1989 nu mai există opreliști de niciun fel și nu văd podopere științifice de sorginte mioritică nici la Dunod-Paris, nici la Springer Verlag - Berlin și nici la Prentice-Hall. Eu știu doar atât: nu am avut ce publica pe cât mi s-a permis să public fără nicio problemă oriunde am vrut s-o fac atunci când am avut ce. Nici schimburile cu occidentul nu le-am avut interzise, căci mă laud că în 1987 avea deja un dulap de materiale primite din USA, Canada, Franța, Germania și Marea Britanie cu articole, reviste și studii primite de la autori din marile universități de acolo. Nu m-a întrebat nimeni nimic. Ba mai mult, m-au admirat șefii mei, fie-le țărâna ușoară!

M-a intrigat azi că Jiji, cel care bate câmpii cât cuprinde se vaită că nu mai continuă cu dezvăluirea legată de modul în care a fost întors porcesul unui șef de partid. Ceea ce se știe, este că membrii completului de 5 trăiesc 4 dintre ei și aceștia vor cere dovezi, iar Jiji nu le are. E mai bine pentru el să facă acum pe misteriosul, pe insul căruia sistemul îi pune pumnul în gură.

Dacî în antichitate oamenii căutau explicații ale unor fenomene și le găseau în puterile zeilor, acum că știința a evoluat, astfel de explicații n-ar mai face rating și de aceea este arătat cu degetul un ceva nedefinit, căruia i se zice sistem. În mod normal, sistemul este format din oameni. Datorită faptului că masoneria cea mioritică a fost dusă în derizoriu, că securitatea nu mai există, a fost inventat un nou concept, acela de sistem care este:

- nevăzut;

- prezent peste tot;

- atotputernic;

- malefic;

- necruțător;

- influent;

- distructiv;

- organizat;

- eficient;

- productiv;

- nelimitat.

Acum, stupizenia cu alegerile din 2009 are la bază, bineînțeles, sistemul care a lucrat. Faptul că din 18 milioane de alegători nu au ieșit 90%, faptul că oamenii cu nas subțire au rămas acasă la un vin fiert și nu s-a creat un avantaj de 4 milioane de voturi în favoarea unui candidat, ca să nu se se uite lumea în oglindă și să-și vadă uriciunea și lașitatea, rămâne cu fruntea sus și arată cu degetul spre sistem.

Salariile sunt mizerabile din cauza sistemului.

Productivitatea muncii este groaznic de mică  din cauza sistemului.

Analfabetismul a atins cote alarmante  din cauza sistemului.

Se dau carnete de șoferi pe șpagă  din cauza sistemului.

Nu sunt autostrăzi  din cauza sistemului.

Se delapidează bani europeni  din cauza sistemului.

Tot ceea ce este mai nasol pe lumea aceasta se întâmplă  din cauza sistemului. Există posibilitatea de a identifica și pe hoți și pe puturoși și pe șmecheri, dar este muly mai drăgălaș să privin nu spre cer, ci în camerele de luat vederi din studiourile Tv și să folosim cuvântul sistem. Ni se umple gura și ne curg balele de plăcere orgasmică atunci când rostim acest cuvânt, căci el nu vine din enant, ci eaxct din ceea ce suntm noi, bieți muritori, care în superioritatea noastră știm cine este vinovatul generic.

(07 mai 2017)

Legătura dintre salariu și performanță

Toată lumea vorbește acum de faptul că nu se justifică creșterile de salarii anunțate de PSD de câteva săptămâni, că ar trebui să se facă mai întâi reformă și după aceea să crească salariile. E un non-sens pentru că nimeni nu aleargă la maraton cu burta goală. Evident, după ce vor crește salariile foarte-foarte mult chiar, de la sine apare și problema performanței ca rezultat al unei autoreglări specifice oricărui sistem dinamic, colaborativ și complex.

A condiționa creșterile de salarii de mizerie de creșterea în prealabil a performanței este echivalent cu a pune carul înaintea boilor. Unor oameni cu salarii de mizerie în niciun caz nu li se va cere nimic, pentru că pentru o plată de nimic, nu are nimeni cum să ceară calitate, eficientă și zâmbete când se prestează un serviciu către cetățeni.

Creșterea salariului de la un nivel foarte-foarte mic la un nivel foarte-foarte mare are ca efect creșterea confortului fiecărui salariat simultan cu creșterea autoexigenței. dacă un om este îmbrăcat cu niște haine noi, el își schimbă comportamentul din om umil, în om mai drept, cu o lumină de speranță în ochi, gata să se gândească cu încredere spre viitor. dacă însă unui om zdrențuros, murdar i se cere să lucreze la computer, chiar dacă în vremurile lui bune a mai făcut acest lucru, el va fi dezarmat, dezamăgit și trist și resorturile lui interne îi vor frâna și cele mai mici puteri care le are. cam așa stă treaba cu ceea ce se întâmplă acum. Mai întâi trebuie să crească drastic salariile și după aceea, calitatea și performanța vin de la sine. Nu e nevoie de niciun bici.

(24 aprilie 2017)

Dublarea productivității muncii

Acum e mare vânzoleală cu creșterile salariale și apar tot felul de nemulțumiți, de parcă ar fi vremea tocmelilor. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Unii, aici mă refer la opoziție unde se gândește la nivel macroeconomic la nivel de lună, ceea ce este absolut aberant. Incultura își spune cu violență cuvântiul. Prognozele sunt așa, niște chestii orientative, care dau o imagine, ghidează sau evidențiază niște tendințe. Ele sunt exact ca și când se dă cu zarul, care cade pe una din cele 6 feșe cu probalitate p=1/6 dacă zarul este perfect.

Modul îngust în care nenumărați economiști văd salariile și mai ales dintre politicieni, mă sperie îngrozitor. Nimeni nu-și mai amintește că banii sunt o convenție, că ei măsoară cu aproximație valoarea muncii, deci valoarea serviciilor și obiectelor, fără a fi așa cum s-ar măsura la cântarul bijutierului. În comunismul lui Marx se zicea ceva despre corelația dintre cantitatea de produse și salariu, iar Ceaușescu vorbea mult despre calitate. Gluma aceea cu produsele care trebuie să fie calitativ peste medie încă este la fel de stânjenitoare ca atunci când a fost zisă. Media se știe că este undeva în interiorul intervalului și nu în afara lui.

Dar să luăm lucrurile cătinel, cătinel. Economiști suficient de înguști la minte vorbesc că mai întîi trebuie să crească productivitatea și apoi să crească salariile, uitând că există și cazurile producției pe stoc, ceea ce este o calamitate. În opinia mea trebuie:

- să crească productivitatea;- să crească volumul de vânzări cu încasări;

- să crească salariile.

Dacă productivitatea muncii W, se calculează după formula din dreapta, unde:

n- număr tipuri produse;

fi- volum produse de tip i;

li- număr de muncitori la tipul i de produs;

vi - valoarea unui produs de tip i,

se obține nivelul productivității

Pentru a crește productivitatea există două căi mari și late. Prima constă în a realiza aceleași produse cu mai puțini muncitori și a doua este de a menține numărul de muncitori, dar să crească numărul de produse care se realizează pe aceeași unitate de timp. Managementul bun permite ambele modalități dar nu pe termen lung.

Economiștii noștri ar trebui să știe ceva mai multă matematică și mai ales ar trebui să știe că un rol esențial îl joacă creșterea calității. Dacă relația de dinainte include coeficienții qi ai creșterii calității, ideia creșterii productivității este realizabilă rapid prin creșterea calității produselor. Dacă se vor alege materii prime de foarte bună calitate, dacă operațiile de prelucrare vor fi realizate mult mai îngrijit, cu siguranță că va crește calitatea și produsele de calitate superioară au un alt preț. S-a notat cu n tipurile de produse. Dacă acolo produsele de calitate inferioară ocupă o pondere fk, iar cele de calitate superioară ocupă ponderea fk+1, dacă va crește calitatea, cu siguranță că ponderea rebuturilor scade și crește ponderea produselor de calitate înaltă, deci crește productivitatea.

Acum boborul stă cu gura căscată că le crește salariile ff mult medicilor. Salturile calitative obținute în actul medical conduce în mod natural la o astfel de consecință. Acum medicii lucrează cu alte aparate, cele computerizate, finețea măsurătorilor este cu mult mai mare, medicația este calitativ superioară. Deci la o creștere accelerată a calității actului medical, creșterea salariilor este ceva natural, căci productivitatea medicilor cred că a crescut de multe ori, în timp ce salariile lor au stat pe loc. Sunt nenumărați indicatori de calitate pentru a diferenția dinamica muncii în toate categoriile profesionale, iar medicii beneficiază de foarte multe înregistrări statistice care permit calculul productivității muncii lor cu foarte mare acuratețe. Eu i-aș sfătui pe statisticieni să nu facă acest pas, pentru că s-ar crea bazele ca această actegorie socio-profesională să declanșeze procese prin care să ceară despăgubiri de nesuportat pentru economie, eu estimând aceste despăgubiri cu mult mai mari decât cele de la retrocedări.

(09 aprilie, 2017)

Productivitățile muncii

Productivitatea muncii se calculează așa cum fiecăruia îi bubuie în cap sau cum fiecăruia îi cade mai bine, adică îl avantajează. Dacă se produce un nu știu ce și:

- în stoc se află produse finite de 10.000lei;

- la clienți se află produse neîncasate de 5000lei;

- clienții au plătit și s-au încasat 20.000 lei;

- au fost întroduse în producție matrii prime de 45.000lei;

valoarea producției VP va fiVP=10.000+5.000+20.000+45.000=80.000lei

Dacă în fabrică lucrează 150 persoane NP, productivitatea muncii WM este

WM=VP/NP=80.000lei/150 muncitori =  533,3lei/muncitor.

In realitate trebuie calculată productuivitatea pentru cei 100 de muncitori care chiar stau si lucrează efectiv, iar degeaba se produce sau se fac artificii cu introducerea de materii prime cărora nu li se face nimic, doar că fie categorisite ca producție neterminată. De aceea productivitatea muncii ia în considerare ceea ce s-a produs și s-a vândut și s-a âncasat, adică WM=20.000/100=200lei/muncitor.

De aici trebuie pornit. Altfel este poveste. Pentru creșterea de salarii de la acest indicator, așa cum l-am dat trebuie pornit. 

Deci, productivitatea muncii este raportul dintre valoarea producției recunoscute de societate prin cuumpărare și plată, respectiv, numărul de muncitori efectivi din secțiile de producție. Suprapopularea companiilor cu tot felul de specii de meserii care nu participă efectiv la producție sau includerea de produse pe stoc sau în diferite stadii, arată de fapt o gogoașă umflată aiurea și fără rost. Productivitățile muncii? Pardon! Productuivitatea reală a muncii

(28 ianuarie 2017)