Unanimitatea oropsitului

Oropsiții nu sunt în niciun caz niște persoane vesele, optimiste, cu planuri pe termen lung, pentru că viața le-a servit niște lecții dure. Ei se consideră oropsiți ai sorții, dar de cele mai multe ori cei din jur îi consideră oropsiți.

Dicționarul DEX online arată:

OROPSÍT, -Ă, oropsiți, -te, adj. (Adesea substantivat) Asuprit, prigonit, urgisit; chinuit. ♦ Sărman; prăpădit, nenorocit; (despre copii) fără familie, părăsit. ♦ Lăsat la voia întâmplării, neîngrijit; uitat, părăsit. [Var.: (reg.) horopsít, -ă adj.] – V. oropsi. 

Omul prigonit este de regulă perceput ca fără apărare, nedreptățit și tocmai calitățile lui de opozant al zilei îl apropie de votanți.

Omul este chinuit de cei din jur și lumea vede cu ochiul liber ce i se întâmplă.  Durerea pe care omul o simte, nu se  uită niciodată. Toți cei din jur se încruntă și suferă alături de cel oropsit. Tocmai simpatia care se naște în jurul omului oropsit, face ca toți care vin la vot să ofere votul lor acestuia. Oropsitul primește simpatia tuturor, chiar și a celor care îl chinuie, celor care fac tot ce sunt în stare să creeze imaginea cu care respectivul oropsit iese în public.

Unanimitatea oropsitului nu este obținută din mila pe care o arată lumea, votanții, acestuia. Totul se decantează rapid și duce clar spre simpatia spre concretizată prin votul care dezvoltă vertiginos unanimitatea. Ea este darul pe care populația îi oferă celui care își duce cu demnitate statutul de om chinuit. Urgisirea îmbracă forme clare, însoțită de presiuni, de privațiuni, de restricții acces la lucruri foarte simple, uzuale, aspect care schimbă și mai mult poziția omului oropsit. Lumea simte ce i se întâmplă oropsitului, se repliază și toate deciziile se îndreaptă spre acordarea votului pentru acesta. 

(19 iulie 2016)

Unanimitatea învinsului

Am văzut învinși care perseverează în a tot candida când colo, când colo. Nici votul lor nu și-l primesc și obțin ceea ce se numește unanimitatea învinsului, adică ZERO voturi pentru, ZERO votur anumate și TOATE voturile împotrivă. N-am să am niciodată o explicație cât de cât decentâ la așa ceva. Cândva, l-am întrebat pe unul cu o astfel de unanimitate, ins care candidase la funcția de șef de catedră și mi-a argumentat:

• am fost sigur că voi câștiga;
• am dat votul meu lui X că îmi era milă de el să nu ia niciun vot;
• știam că toată lumea mă iubește;
• grupul care m-a propus mi-a garantat victorie zdrobitoare.

Învinșii sunt de regulă oameni care se uită în oglindă și se văd frumoși, deștepți, înconjurați de admiratori și mai ales purtând deasupra țestelor aura învingătorului. La prima înfrângere, crezi că a fost o întâmplare. Al a doua înfrângere merită să crezi că unii au ceva cu tine. La a treia înfrângere, cu siguranță înseamnă că obiectivul urmărit este defect și trebuie regândită toată schema. Sunt specialiști foarte buni care nu iau voturi că nu știu să comunice. Ei au lumea lor și:

• nu știu să spună bancuri;
• nu știu să se facă plăcuți;
• nu participă la chefuri;
• nu-și perie șefii;
• nu pupă pe toată lumea;
• nu dau mâna cu tot vulgul.

Astfel de oameni nu acumulează voturi, dar nici unanimități din acestea imposibile nu obțin. Cel ce ia unanimitatea învinsului are el un ce de care trebuie să se ocupe, de este respin fără drept de tăgadă de toată lumea. Am văzut pe unul ales confortabil care primul lucru făcut a fost să ia o măsură din care au pierdut toți cei care l-au ales, fără ca măsura să fi fost necesară. După patru ani, urnele au înregistrat unanimitatea aceasta nasoal. El lipsise prevăzând dezastrul și n-a vrut să trăiască clipele de umilință pe care singur și lea fundamentat în patru ani de șefie. Unanimitatea învinsului este acea stare care și-o crează toți cei care fac ca toți dracii, se cred zmei și apoi vin cu miloaga la cei de care și-au bătut joc.

(19 iulie 2016)

Unanimitatea noului venit

Noul venit este cel care nu a avut timp să facă gafe în colectivitate. dacă s-a purtat frumos, dacă arată un pic de pricepere și știe să tacă atunci când trebuyie, va câștiga încrederea celor din jur. Am văzut o astfel de abordare, căci între un om vechi ale cărui limite sunt cunoscute, șansele ca noul venit sunt 50% să reușească în ceea ce are de făcut după alegeri. În schimb, la cel cunoscut, știindu-i-se ticurile, încetinelile și mai ales carențele, evaluarea de a face lucruri bune este sun 25% și atunci este votat noul venit.

Am văzut când noul venit a fost impus prin vot, propagându-se ideia că el are calități speciale, ceea ce a prins chiar și la nehotărâții care ar fi anulat voturile. Eu am văzut cum un tip care lucrase la o ambasadă a reveit într-o catedră și total necunoscut fiind, a girat pentru el fostul șef, care pleca mai sus, iar unanimitatea i-a surprins și pe cei mai optimiști care știau că fostul șef avea și el ghimpii lui.

(18 iulie 2016)

Unanimitatea umilitului

Cel umilit nu este pierdut dacă își dă seama de valoarea lui și apreciază corect poziția oamenilor simpli care se prezintă la vot. Mircea Diaconu a fost umilit de partidul său și deși merita, nu a avut loc pe liste pentru europarlamentare. S-a judecat și a luptat. Justiția i-a dat lui dreptate. Populația a înțeles că el se luptă cu un sistem corupt care nu face altceva decât să-l umilească. Pe acest considerent Mircea Diaconu a reușit să strângă semnăturile. A mers prin țară cu un ARO 10 si poporul l-a ales cu 6,81%, ceea ce pentru un independent este ceva colosal. Era unanimitatea sa, a celui care a învins un sistem nenorocit, unde nevestele de șefi de partide s-au ales europarlamentare să le fie bine, ca să nu le fie rău, cum zicea cândva Hagi.

(18 iulie 2018)

Unanimitatea necunoscutului

Toate colectivitățile dau necunoscuților o șansă. Spun asta pentru că și eu am trecut prin așa ceva în două rânduri. Am fost întrodus în două colectivități absolut necunoscut. Am fost prezentat simplu, cu cuvinte civilizate, fără chestii bombastice și spre surptiza mea am obținut prima dată 120 de voturi pentru din 120 și a doua oară 326 voturi pentru din 326. Nu-mi venea să cred dar așa era. Necunoscutul obține unanimitate dacă votanții îl percepe ca fiind unul de-al lor.

Necunoscutul trebuie să aibă totuți o carte de vizită. Să fie necunoscut în raport cu emisiunile televizate, cu ziarele. Să fi:

• învățat și el carte suficientă;
• lucrat ca meseriaș recunoscut;
• fost văzut alergând, ca un necunoscut însă;
• fost văzut măturând în fața blocului cu alți vecini;
• fost văzut făcând un act de vitejie dar după care să se fi pierdut în mulțime.

Cartea de vizită a necunoscutului să fie suficient de bogată, dar să nu includă:

• miciuni;
• vizibilitate în mass-media;
• fapte rele;
• beții;
• bătăi;
• adultere;
• amantlâcuri;
• can-canuri;
• obscenități;
• fapte reprobabile.

Un necunoscut curat, scos din cutie, pentru care votanții își crează rapid o impresie favorabilă va primi acea unanimitate neașteptată, dar dulce și reconfortantă.

(18 iulie 2016)

Unanimitatea dictatorului

Dictatorii întotdeauna șiau dorit:

• să fie primii;
• să aibe copiii geniali;
• să fie cei mai buni vânători;
• să obțină cele mai bune performanțe în sport;
• să fie considerați cei mai talentați.

Ei își doresc să participe la alegeri și să dovedească tuturor că poporul îi iubește și nu oricum, ci necondiționat. Adică ei obțin unanimități zdrobitoare la urnele de vot. Realitatea este că numărarea voturilor nu o face orice comisie, ci o comisie formată din ofițeri dinservicii secrete. Numai ei citesc înjurăturile de pe buletine. Numai ei văd ocările adresate dictatorului, care nici pe departe nu este cel mai iubit. Dar ziarele arată că respectivul a avut 100% voturi pentru şi la voturi împotrivă şi la voturi anulate apar două linii. Iubire maximă, nu glumă. Şi ca demonstraţia să fie clară, s-a văyut cum un popor s-a debarasat în 22 Decembrie 1989 de cel pe care Congrecul al XIV-lea îl alesese cu unanimitate de voturi, după ce întregul popor se zice că ar fi zis da, deși nu zisese nimeni așa ceva. Numai urechilor lui li se transmisese prin trepăduși că s-ar fi zis ce s-a zis, fără să zică.

Toți dictatorii își doresc unanimități, le au și după aceea se șterg la fund cu ele, pentru că ei le consideră doar un moft, ceva care li se cuvine și atât.

(18 iulie 2016)