Rămasă din comunismul vulgar teza conform căreia învățământul nu este nici industrie și nici agricultură unde se produc bunuri pentru a i se da cât de cât atenție, sistemul educațional este o cenușărească lăsată de izbeliște. Culmea, în legea învățământului este un articol cum că 6% din PIB trebuie să se aloce învățământului obligatoriu, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, repet, pentru că învățământul nu este nu a fost și nici nu știu dacă vreodată va fi aici pe meleagurile carpato-danubiano-pontice ha prioritate de luat în seamă.
În primitivismul lor obscen, politicienii și nu numai ei nu fac legătura dintre calitatea învățământului, calitatea forței de muncă și dezvoltarea țării. căci fără forță de muncă având înaltă calificare dată un învățământ performant nu există nici producție industrială și nici agricultură dezvoltată.
Îmi amintesc o ministreasă de pe vremea lui Ceaușescu, destul de sărăcuță cu înzestrarea de la etajul superior, chiar dacă venea din buricul târgului nr. 6, a zis că ea și fără săștie vreo limbă străină tot a ajuns ministreasă și prefesoară universitară.
Subfinanțarea sistemului educațional se manifestă prin:
- salarii mai mult decât mizerabile pentru toate categoriile de personal care lucrează în siste, ceea ce determină migrarea celor mai buni absolvenți spre ramuri unde salariile sunt decente, chiar dacă acolo fac munci cu mult mai puțin calificate în raport cu disciplinele studiate în facultate;
- creșterea alarmantă a numărului de suplinitori, fără a exista vreo soluție de ameliorare a stadiului la care s-a ajuns, cu efecte dintre cele mai nefericite asupra nivelului de instruire a elevilor și studenților, căci suplinitorii sunt generatori de instabilitate în sistem și mai ales de dezinteres pentru creșterea propriei calificări, din moment ce soarta lor se hotărăște undeva cu câteva săptămâni înaintea începerii anului școlar, situația lor fiind an de an incertă;
- starea deplorabilă a spațiilor de învățământ care de zeci de ani nu sunt reabilitate, an de an înregistrându-se situații dintre cele mai speciale de căderi ale tavanelor, dărâmarea de ziduri sau accidente dintre cele mai nefericite în care victime sunt unii dintre elevi;
- nivelul scăzut al investițiilor în noi școli mai ales la sate unde datorită stării unor clădiri vechi de zeci de ani fdetermină primăriile să arondeze elevii la alte școli, obligându-i să facă transporturi spre alte localități zi de zi, cu efecte nedorite asupra stării de sănătate a elevilor;
- lipsa de programe coerente de elaborare și tipărire a manualelor cu cerințe minimale strict legate de capacitatea elevilor de a asimila cunoștințe și mai ales de a căra ghiozdanul zi de zi la școzlă cu tot felul de materiale pe care profesorii sau învățătorii le consideră esențiale în raport cu unele criterii financiare sau de memorare, disproporționate în raport cu menirea sistemului;
- lipsa unei strategii căci subfinanțarea atrage după sine lipsa de interes a tuturor decidenților asupra definirii de obiective pe termen lung, chiar mai mare de 20 de ani, mergându-se pe principiul cârpelilor de pe o zi pe alta, în sensul de a repara ceea ce s-a rupt într-o parte și așteptând să apară fisuri în alte părți pentru a fi drese prin improvizații;
- instabilitatea pe care o dă așteptările care sunt cu mult mai mari decât ceea ce se oferă în realitate în condițiile declașerii unor situații de criză care se lasă cu schimbări de miniștrii, cu măsuri drastice și pompieristice de închidere de licee fără promovabilitate la bac sau cu măsuri deloc severe în cazul unor dascăli violenți cu elevii sau imorali cu elevele;
- proliferarea unei mici corupții genetralizate care acoperă toate zonele sistemului educațional, de la licitații, până la derularea proceselor de instruire și de examinare, fără a exclude ceea ce se dezvoltă pe laterala și în afara școlii ca succesiune de activități care chipurile au menirea creșterii nivelului de pregătire extrașcolară a elevilor prin activități contra cost niumite emfatic și meditații.
Dacă sistemul educațional ar fi privit ca o prioritate reală, prin înțelegrea cu exactitate nu ca fabrică de diplome și titluri academice, ci ca producător de forță de muncă cu calificare și în diversitatea la nivelurile cerute de societate, ca singura cale de a asigura progresul societății pe termen mediu și lung, problema subfinanțării ar dispărea cu siguranță și atunci, pe baza unei strategii coerente s-ar rezolva marile probleme ale acestui sistem, dintre care calitatea personalului prin salarizare și baza materială prin investiții, sunt punctele de start fără de care totul este vorbărie de dragul vorbelor aruncate de unii și de alții mai ales în campanii electorale sau la 15 septembrie când se deschde anul școlar și mărimile fac turul școlilor că dă bine la imagine. Apropo, ne mai aducem aminte cum un personaj jucător dealtfel, care se lăuda că este și bine informat și care spunea ca pe o concluzie finală și fatalistă unui filosof că școala românească scoate tâmpiți? Ce trist! Cu certitudine respectivul făcuse școlile prin Anglia sau prin America sau prin Republica Botswana, pe bani plătiți în moneda statelor respective, pentru a se considera produsul altor sisteme educaționale.
Numai când ne vom desprinde de bolșevismul primitiv care domină încă gândireea intelectualilor așa-ziși rasați și orientați spre subdezvoltarea țării, se va trece la stadiul acela în care finanțarea reală se va produce spre sănătate și spre educație, numai acolo unde societatea trebuie să investească și nu să asiste prin suplinirea noncontributivității cetățenilor apți să-și poarte singuri de grijă.
(28 decembrie 2017)
No comments:
Post a Comment