De ce vrea lumea să facă doctorate în știință?

Am stat și m-am gândit cum să dau un răspuns cât mai corect la întrebarea de ce vrea lumea să facă doctorate în știință și am găsit o serie de răspunsuri, pe care le enumer aici, în continuare. 
Lumea vrea să facă doctorate în știință, pentru că:
- doctoratul este condiție de admitere într-o meserie, ca de exemoplu, asistent universitar,
- promovarea pe funcțiile de lector, conferențiar și profesor universitar cer doctorat,
- dacă ai doctoratul primești un procent în plus la salariu,
- doctoratul este echivalat automat cu gradul unu din  învățământ,
- în cercetarea științifică acesta este dovada trecerii unui prag superior al activității,
- unii doresc să aprofundeze un domeniu și să obțină titlul de doctor pentru ei,
- titlul de doctor în știință într-un CV dă bine,
- li s-a oferit oportunitatea de a face ceva fără mare efort și nu vor s-o rateze,
- o diplomă în plus, fie ea și de doctor, dacă se poate, nu strică la o adică,
- cei care nu au simțul ridicolului, cred că a fi doctor în știință este o banalitate.
La viața mea am întâlnit tot felul de personaje, care mai de care mai doctor în ceva, dar foarte puține persoane care au titlul de doctor pe care le-am întâlnit chiar au folosit rezultatele din tezele lor de doctoral la locul lor de muncă, pentru a dovedi că n-au pierdut timpul degeaba în stagiile lor doctorale.

(20 februarie 2025)

Hoții de content

Hoții de content sunt cei care prin comenzile copy și paste transferă conținut digital de aiurea la ei pe bloguri, pe poșta electronică sau în fișiere, după care zic că este creația lor.

Față de cei care copiau de pe manuscrise în Evul Mediu, hoții de content de acum depun cu mult mai puțin efort acum și solicită recunoașterea de merite, de titluri, dar mai ales sporuri în plan financiar pentru munca lor de creație.

La un moment dat mi-am pus problema cum hoții de content nu se jenează deloc pentru ceea ce fac. Explicația este simplă: nu le-a spus nimeni că ceea ce fac se numește furt, iar ei sunt doar niște hoți stupizi dacă se cred că niciodată nimeni nu-i va prinde. Îmi aduc aminte că pe vremea în care eram elev, la disciplina Literatura română, am învățat despre un individ CAION care l-a acuzat pe Ion Luca CARAGIALE de plagiat, am învățat despre cum a fost târât marele dramaturg într-un proces, dar în final CAION a pierdut procesul. Atunci am înțeles că plagiatul este mare rușine.

În studenție, profesorul meu Dragoș VAIDA mi-a dat manuscrisul său să-l citesc și să văd ce concepte de acolo se folosesc în lucrarea mea de diplomă intitulată Rutine interpretative și rutine compilative. M-am simțit foarte mândru că profesorul a avut încredere în mine. Nici nu se punea problema în vremurile acelea de plagiat și nici de a mi se atrage atenția să nu plagiez. Citisem destul de multă literatură și știam să aleg grâul de neghină.

Acum plagiatul este un sport, pentru că oamenilor nu li se explică nimic despre:

- ce este plagiatul,

- ce înseamnă soluție originală,

- ce înseamnă inspirație,

- câtă muncă ascunde conținutul original,

- riscurile de a fi prins ca plagiator.

Sunt sigur că dacă oamenilor li s-ar explica exact cum stau lucrurile și legile ar fi mai clare, mai ales să se spună că este pedepsit atât plagiatorul, cât și cel care a patronat plagiatul și să de dea și niște exemple edificatoare, care să descurajeze pe cei ce exersează furtul intelectual.

Hoții de content sunt oameni ca toți oamenii, iar content-ul este o marfă ca toate mărfurile. S-a zis mult timp că hoții de cărți sunt hoți deosebiți, numai că hoții de cărți sunt tot hoți hoți, ca hoții de cârnați, ca hoții de buzunare, ca hoții din locuințe, nici mai nuni, nici mai răi, dar sunt scursurile societății. Cu un conducător de doctorat exigent, care știe literatura, care-l cunoaște pe doctorand, sunt sigur că niciun doctorand nu ar fi hoț de content. Numai că lucrurile nu stau deloc așa și doctorandul întinde pelteaua, încearcă marea cu degetul și dacă ține, ține, adică el introduce în teza lui content care nu-i aparține, fără să-l citeze pe adevăratul autor și devine în acest fel infractor, iar conducătorul științific devine complice.


(20 iulie 2023)

Violul și plagiatul

Am cunoscut o doamnă profesoară de matematică și într-o discuție mi-a zis:
- Domnule IVAN, noi machedonii avem un proverb: dacă într-o oală cu ciorbă pui o lingură de c-c-t, totul c-c-t se numește. 
Mi-a rămas întipărit acest proverb machedomesc pe care-l consider deosebit de important, pentru tot ce mi-am propus să fac în viață și m-am străduit să nu greșesc picurând c-c-t în oala de ciorbă pe care o pregăteam zilnic în facultate sau oriunde mergeam să muncesc.

Sunt oameni care nici nu au o serie de noțiuni elementare.

Unii nu au noțiunea de a învăța, pentru că în viața lor nu au fost puși să învețe niciodată nimic. Eram la un examen de bacalaureat și le-am solicitat candidaților ca la examenul oral de limba și literatura română să exemplifice acolo unde este necesar cu versuri pe care ei să le recite. După examen, un elev, mi-a zis că a fost prima dată în viața lui când a fost pus în situația să învețe și el ceva. Nimeni nu-i ceruse să învețe nimic pentru că tăticul lui era primar în comună de nenumărate mandate și toată lumea avea nevoie de semnătura primarului.

Alții nu au noțiunea muncii de cercetare științifică pentru că lor nu li s-a explicat niciodată ce înseamnă să faci cercetare științifică. Dacă ei au văzut că pentru a scrie un referat sau un articol se face copy-paste, ei sunt convinși că munca de cercetare științifică înseamnă pur și simplu de a face copy-paste și atât. Sunt sigur că dacă ei ar fi văzut că munca de cercetare științifică înseamnă să înveți carte, să iei note mari, să citești literatură de specialitate, să primești o problemă nouă și să dai soluția ta, originală, pe care nu ai mai întâlnit-o niciunde la acea problemă, și dacă cei lângă care și-au făcut ucenicia munceau din greu și erau exigenți cu ei înșiși și cu cei din jurul lor, cu siguranță, nu s-ar fi ajuns ca să treacă asemeni gâștei prin apă prin școală și să emită pretenții la obținerea prin copy-paste a titlurilor academice.

Este de-a dreptul erezie să ceri cuiva să aibă onoare, când în constituția noastră acest cuvânt lipsește, iar oamenii fără onoare sunt cei mai frecventați în toate mediile, datorită pozițiilor pe care ei le ocupă și de unde motivează că în politică să nu spui niciodată, niciodată.

Văd acum tehnica de a cuantifica ponderea elementelor plagiate dintr-o lucrare științifică, deși niciun indicator nu este perfect. Dacă se analizează o lucrare are Ț cuvinte și prin analiza a tot felul de lucrări se găsește că fraze întregi din literatura accesată pe Internet se regăsesc R cuvinte, preluate prin  prin copy-paste în lucrarea supusă analizei, indicatorul:

 I = (R/Ț)*100

ne dă cât la sută din lucrare este plagiat din alte materiale aflate pe Internet. așa cum un violator nu are cum să-și justifice abuzul spunând:

- Am violat-o doar un pic, onorată instanță!,

tot așa și plagiatorul care este un hoț de produse de natură intelectuală, nu are cum să spună că a furat doar un pic. Există doar două posibilități la om și anume, a furat și e hoț, respectiv, nu a furat și este om cinstit. Nu se specifică niciunde pe lumea aceasta că dacă furi puțin nu ești hoț. Ai furat un bloc, ești hoț. Ai furat un ac, ești hoț. Este exact ca în proverbul machedonesc. Ce s-ar întâmpla dacă un criminal ar zice despre victima lui că a omorât-o puțin, nici nu vreau să mă gândesc. Pornind de la proverbul machedonesc, în clipa în care indicatorul I definit mai sus este nenul, indiferent de nivelul lui, rezultă că avem în față o lucrare plagiată și punct. Evidențele nu trebuie să ajungă în sala de judecată în cazul oamenilor de onoare, căci aceștia, când sunt prinși cu musca pe căciulă, ies din decor, pentru că onoarea nu le dă voie să privească pe semenii lor în ochi, cât privește despre sfidare nici nu are cum să fie vorba.

(11 ianuarie 2023) 

Linia roșie de netrecut, firul roșu conducător

Acum, ca și în vremurile comuniste:
- se vorbește o limbă de lemn,
- se folosesc scheme simplificate, 
- se definesc sloganuri stupide,
- se reacționează emoțional.
Am observat că Marcel CIOLACU a folosit conceptul de linie roșie legat de rezolvarea problemei energiei, linie pe care dacă o trecea PNL-ul, coaliția s-ar fi destrămat. Politicienii dâmbovițeni în fățărnicia lor, nu-și dau seama că unii fără alții n-ar rămâne la putere și ar fi la fel de șomeri ca fostul premier și n-ar mai suge la vaca numită banii-de-la-buget.
Comuniștii aveau și ei sintagma firul roșu conducător și denumeau așa ceva un obiectiv, o regulă ce trebuia respectată sau o activitate care musai trebuia dusă la bun sfârșit. Este bine că oamenii arată determinare, dar simplificarea nu duce la nimic bun, din moment ce nu apar modele, ipoteze de lucru și mai ales variante dintre care să fie aleasă una, folosind un criteriu de eficiență unanim acceptat.


(17 noiembrie 2022)

1000 de oameni care m-au dezamăgit: Mircea MIHALACHE

Mircea MIHALACHE este acum un bărbat de 57 de ani.
Mircea MIHALACHE este inginer agronom, absolvent al  Universității de Științe Agronomice si Medicina Veterinara din Bucuresti, promoția 1997.
Mircea MIHALACHE este doctor în științe agricole din anul 2003.
Mircea MIHALACHE a fost preparator între anii 1998 - 2000.
Mircea MIHALACHE a fost asistent universitar în intervalul 2000 -2003.
Mircea MIHALACHE a fost șef de lucrări în intervalul 2003 - 2007.
Mircea MIHALACHE a fost conferențiar universitar în intervalul 2007 - 2015.
Mircea MIHALACHE este profesor universitar din anul 2015.
Mircea MIHALACHE este autor a numeroase articole și cărți de specialitate publicate fie în reviste de specialitate, fie în edituri prestigioase.
Mircea MIHALACHE m-a dezamăgit că nu are apariții publice sau nu are articole de presă în care să prezinte eforturile pe care le face el pentru a combate plagiatul din lumea academică în general și de la tezele de doctorat, în special.
Mircea MIHALACHE m-a dezamăgit că nu are poziții publice față de cazurile de notorietate de plagiat ale tezelor de doctorat.
Mircea MIHALACHE m-a dezamăgit că nu a clarificat rolul pe care îl are el în rafinarea procedurilor ca tezele de doctorat care intră la verificare să nu treacă dacă există nu suspiciuni de plagiat, ci dacă sunt plagiate, fără ca intervalul de analiză să crească foarte mult, adică nepermis de mult.
Mircea MIHALACHE m-a dezamăgit că nu a luptat pentru deplasarea responsabilității plagiatului în universitățile unde au fost susținute tezele de doctorat, astfel încât să apară și cazuri de retragere a calității de conducător de doctorat dar și a calității de organizator a studiilor doctorale, în cazul în care plagiatul este deja o maladie.
Mircea MIHALACHE m-a dezamăgit că nu are poziții publice tranșante legate de plagiatori, căci el are înălțimea morală să aibă astfel de poziții prin cine este el ca om de știință. Cine are curiozitatea să intre pe Internet să vadă lista lui de lucrări științifice și locul unde sunt publicate.

(10 octombrie 2022)

Sorin CÎMPEANU a demisionat. Cine urmează?

Emilia ȘERCAN este jurnalista care cu o tenacitate de invidiat a scos și scoate la iveală năravuri bizare din lumea academică și științifică, mai ales în cazul unor persoane care au devenit persoane publice și care prin metode, altele decât cele normale și morale, se luptă să devină personalități importante pentru viața economico-socială a României.

Să nu creadă cineva că Emilia ȘERCAN este ieșită din spuma mării și că ceea ce face este ceva care vine din interiorul sufletului său, din dorința de a purifica mediul academic din spațiul mioritic.

Emilia ȘERCAN este absolventă a facultății de Comunicare de la Universitatea Lucian BLAGA din Sibiu, promoția 2003, la 26 de ani, ca la 36 de ani să devină doctor în științele comunicării la Universitatea București. Din start trebuie să spun că Sorin CÎMPEANU este albsolvent al Facultății de Îmbunătățiri Funciare și Ingineria Mediului din cadrul Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, are doctorat din 2000 obținută la aceeași universitate unde a și devenit inginer în 1991. Nu are nicio legătură specializarea lui Sorin CÎMPLEANU cu specializarea în comunicare a Emiliei ȘERCAN, ceea ce induce ideea că aici este vorba de un plagiat servit. Să mă explic. Din interiorul USAMV a fost trimis un material, anonim zic eu, către cine trebuie, cu toate detaliile legate de similitudinile din teza de doctorat și din alte materiale publicate de către Sorin CÎMPEANU. Lumea trebuie să știe că în mediul academic există mâncătorie, invidie și ură cât cuprinde și nenumărați indivizi care stau pe margine și vânează greșelile altora, iar la momentul oportun știu să lovească eficient, mai ales dacă cei în cauză le-au creat contextul propice prin neregulile în care s-au încadrat pentru a evolua altfel decât prin muncă cinstită. Cum 99,99% dintre români sunt fie poeți, fie șmecheri, probabilitatea de a-i găsi în ofsaid nu este un eveniment probabil, ci o certitudine. Deci, în opinia mea jurnalista Emilia ȘERCAN nu are niciun merit special în a descoperi plagiate, căci dacă ea are în față 1000 de borcane numai cu mâncare împuțită, nu reprezintă niciun act de eroism să spui că ai luat capacul unui borcan la întâmplare și mâncarea pute. Cel mult, meritul Emiliei ȘERCAN este acela de a stabili a ce pute conținutul borcanului și să dea detalii care să ne mute nasul numai citind detaliile pe care ea le pune în text, cu precizia doctorului în științele comunicării.

Acum Emilia ȘERCAN este specialistă în descoperirea de plagiate și are un șir lung de teze de doctorat pe care ea le consideră ca fiind plagiate. În mod normal, organismele abilitate ar trebui să-i dea dreptate și justiția ar trebui să consfințească furturile intelectuale, iar consecințele naturale ar trebui să curgă firesc, natural și creștinește.

Sorin CÎMPEANU nu este o victimă a Emiliei ȘERCAN, ci suportă consecințele propriilor opțiuni.

Sorin CÎMPLEANU a demisionat.

Întrebarea firească este: cine urmează?

(30 septembrie 2022) 

Dezbăratul de năravul plagiatului

 Lumea plagiază din simplul fapt că nu știe ce este plagiatul și că plagiatul se pedepsește. Nu se știe ce este plagiatul pentru că nu se vrea să se știe. Nu se pedepsește pentru că la români se trec cu vederea micile furtișaguri, iar plagiatul nu intră în categoria marilor hoții. Acolo unde cuvântul onoare lipsește din constituție, nu ai ce să ceri oamenilor fără onoare, iar a le cere oamenilor fără onoare să nu plagieze este ca și cum ai lătra a pagubă în pustiu, unde nu te aude nimeni.

Nu este greu ca lumea să se dezbare de plagiat. 

Mai întâi să vedem ce se plagiază.

Se plagiază teze de doctorat.

Se plagiază articole din reviste științifice.

Se plagiază poezii.

Se plagiază lucrări literare de proză.

Se plagiază scenarii de film.

Se plagiază lucrări de grafică și de pictură.

Plagiatul este total, când plagiatorul preia întreaga lucrare și schimbă doar numele autorului, punându-și numele său. Plagiatul  parțial, se produce când cel ce plagiază folosește doar fragmente din lucrarea originală.

Dezbărarea de năravul plagiatului este simplă. Trebuie măsuri eficiente.

Dacă a fost dovedită ca plagiată o teză de doctorat, așa-zisul autor, conducătorul așa-zis științific și referenții care au dat calificativ de bine, foarte bine sau cum laudae sunt pedepsiți automat cu 5 ani de pușcărie cu executare, fără a exista căi de atac, plagiatul fiind considerat asemeni unei crime împotriva umanității, sunt mai mult ca sigur că toți cei implicați în afaceri tenebroase de plagiat vor dispărea în doi timpi și trei mișcări.

Așa cum se procedează acum, când plagiatorii zburdă veseli și nestresați, știind că nu li se întâmplă nimic, iar consecințele sunt doar niște glumițe sinistre, evident, plagiatul va prolifera și metodele de plagiere se vor rafina și mai mult, plagiatorii căpătând acel curaj al debutantului în banditism, încât vor crede că cel care a realizat lucrarea originală este vinovatul în toată afacerea că a anticipat ceva ce ar fi vrut să facă plagiatorii și găsind totul gata făcut, a fost preluat căci era dreptul lor, iar autorul lucrării originale nu are altceva decât să-și poarte vina că a făcut ceva înaintea plagiatorilor. Dacă lucrarea originală nu ar fi existat, nici ispita plagiatului n-ar fi existat, deci hoțul culege avantajele, iar păgubitul e cu o mie de păcate.


(28 septembrie 2022)

Demitizarea plagiatului

Aflăm zi de zi câte ceva despre persoane publice că au fost dovedite ca fiind plagiatoare în ceea ce privește elaborarea tezelor de doctorat. Plagiatul este un fenomen cu mult mai larg și persoanele care plagiază sunt de fapt persoane care fură. Ca și la criminali, după părerea mea, nu există criminali mai mici și criminali mai mari. Nimciun criminal nu are cum să spună:
- L-am omorât un pic.
Nici un plagiator nu are cum să spună:
- Am plagiat un pic.
Machedonii au un proverb: dacă într-o oală pui o lingură de c-c-t, totul c-c-t se numește. Este cel mai inteligent proverb care mi-a fost dat să-l aud în viața mea, până acum la 75 de ani.
Și în cazul plagiatului, dacă într-o lucrare echivalentul oalei de ciorbă s-a plagiat exact echivalentul unei linguri de ciorbă, lucrarea plagiată se cheamă și punct.

Dar să demitizăm un pic cum e cu plagiatul și cine sunt plagiatorii, căci din cauză că presa umblă după senzațional, aceasta prezintă pe plagiatori ca fiind niște personaje interesante, ceea ce duce la ideea de eroism, de anvergură, de interesant, de special, dar în realitate, plagiatorii sunt doar niște hoți:

- banali,

- proști,

- leneși,

- netalentați,

- orgolioși,

- ariviști,

- băgăreți,

- invidioși,

- impersonali,

- impreciși,

- creduli,

- superficiali,

- nemunciți,

- neîndemănatici.

DEX definește plagiatul.
Legislația definește plagiatul.

Trebuie intrat în bucătăria plagiatorului.

Plagiatorul este individul care-și propune ca obiectiv să realizeze un articol, o teză de doctorat, un studiu, un roman, un scenariu de film. Deci, plagiatorul este individul care vrea să se prezinte cu 5 pagini scrise sau zu 10 pagini scrise sau cu 30 de pagini scrise sau cu 150 de pagini scrise sau cu 300 de pagini scrise și să se bată cu cărămida în piept că sunt rezultatul muncii lui, când de fapt sunt furate prin plagiat.

Plagiatul 100% constă în acțiunea prin care plagiatorul, adică hoțul, ia o lucrarea, indiferent de numărul de pagini o transcrie integral, fără nicio modificare și schimbă doar numele autorilor care au produs originalul, cu numele său.

Un individ X, a luat o teză de doctorat elaborată cândva de Y, coordonată de cineva numit Z. A plagiat-o 100% și a prezentat-o în ședință publică. Întâmplarea a făcut ca să fie numit în comisia de evaluare U. Numai că U și-a dat seama că acum câțiva ani a evaluat o teză asemănătoare. El ținea în bibliotecă tezele evaluate. A comparat teza elaborată de X și teza elaborată de Y și a văzut că:

- aveau același titlu,- același număr de pagini,

- aceleași capitole,

- aceeași bibliografie,

- aceleași anexe.

A trecut la compararea conținutului și rezultatul a fost că teza lui X este un plagiat 100% al tezei lui Y. Ceea ce era bizar se lega de faptul că și X și Y aveau coordonator pe profesorul Z. Profesorul U a avut o misiune extrem de delicată, dar și-a făcut datoria când a citit referatul de evaluare în timpul ședinței publice, după ce X prezentase teza, conducătorul Z îl lăudase frenetic, lucrul pe care îl mai făcuseră și alți membri ai comisiei de evaluare, dar și specialiști din domeniu, care trimiseseră aprecieri.

Așa se plagiază articole. Așa se plagiază studii. Așa se plagiază cărți. Doar se înlocuiește numele autorilor cu numele hoțului-plagiator.

Plagiatul parțial este acela în care cel ce scrie un articol sau un studiu sau o teză de doctorat sau o carte, găsesc în literatura de specialitate definiri de probleme și soluții la acestea, au senzația că materialele originale au circulație restrânsă, copiază acele aspecte interseante cu credința că nu vor fi niciodată descoperiți, le integrează în articolele lor, în studiile lor sau în tezele lor de doctorat sau în cărțile lor, care fără aceste părți furate ar fi:

- neinteresante, 

- banale,

- comune,

- cunoscute,

- slabe,

- nemuncite,

- însăilate,

- neargumentate,

- nevaloroase.

Acest plagiat se poartă teribil de mult, căci pseudo-autorii mizează pe lipsa de interes a celor care  sunt specialiști, care cunosc domeniul și care citindu-le producțiile ar depista cu ușurință furtul. Ei cred că trec neobservați în marea de materiale care se produc și că vor beneficia de recunoașterea celor care nu știu de unde ei au furat.

Plagiatul 4% este un plagiat aparte și trebuie văzut cum se obține acest 4%. Să zicem că dispunem de un software anti-plagiat. Să zicem că am stabilit regula că numim atom de plagiat un text format din cinci fraze consecutive identice cu texte deja existente. Să zicem că o lucrare are Ț atomi. Să zicem că produsul software anti-plagiat a identificat K atomi de plagiat prin baleierea lucrării și compararea cu ceea ce se găsește în format digital pe Internet și a găsit K atomi de plagiat. Se calculează indicatorul P = (K/Ț)*100 și uneori se obține 4% și plagiatorul scapă. Sunt și alți indicatori cu care se calculează acel 4%. Ideea este ca autorul produsului software, în documentația elaborată să descrie formula de calcul.

Rezultă cu claritate că plagiatul nu există fără plagiatori. Rezultă și mai clar că plagiatorii, ca orice hoți, au carențe grave de caracter și lumea științifică, dar și lumea artistică, trebuie să se debaraseze de ei și să fie neiertătoare, așa cum suntem noi care identificăm că ni s-a servit ciorba în care a fost pusă în oală de către bucătar o lingură de c-c-t.

(25 iunie 2022)