Oameni fără onoare

Rar mi s-a dat să văd să văd oameni fără nicio urmă de onoare, așa cum am văzut ieri 22 martie 2017 când televiziunile de la noi au transmis discursurile penibile ale unor inși veniți într-un grup masiv de la București să sedea în stambă în comisia LIBE a Parlamentului European. Am pretenția că am văzut multe la viața mea, dar am văzut atât lucruri bune, cât și lucruri rele sau chiar foarte rele. Nu m-a mirat să aud ce am auzit  ieri din gurile unor persoane despre care și ultima brumă de respect s-a risipit dintr-o dată, vertiginos și ireversibil. Eu am o teorie: dacă vreau să fiu respectat undeva, nu trebuie să-mi bârfesc țara, poporul și istoria noastră. Ori de câte ori am avut ocazia am verificat teoria și am văzut că este așa cum am presupus. Am vorbit întotdeauna despre măreția poporului meu, despre frumusețea istoriei noastre milenare, încărcată de fapte de vitelie și despre minunățiile care fac din țara mea cel mai frumos loc de pe pământ. Cu puținul meu, am reușit să-i plimb pe unii dintre străini la Peleș, la Sighișoara, la Văratec, la Bran sau la Curtea de Argeș. I-am văzut cum s-au minunat și nu le venea să creadă că aici sunt atâtea lucruri extraordinare. Ori de câte ori am plecat pe la alte universități am avut cu mine fie un album, fie o icoană pe sticlă, fie un vas de Horezu, fie un ștergar cusut de mână. Am dus și cartea aceea Eterna și fascinanta Românie, care a uimit pe foerte mulți dintre președinții de universitate cărora le-am înmânat câte un exemplar, cadou de la mine.

N-am să înțeleg pe unii care se consideră buni români că fac tot ce le stă în putință să se pună de-a curmezișul binelui patriei lor. Să se considere unul bun român, patriot și în loc să spună că patria lui merită tot ceea ce este cel mai bun pe acest pământ, merge și-și aruncă patria la periferie, deja este de neînțeles.

Ceea ce am văzut ieri m-a dezamăgit cumplit. Aici, dacă vrem, spunem orice. Aici dacă vrem, facem orice. Suntem acasă și acasă suntem liberi să ne manifestăm. Când însă ieșin din casă, pentru a ne iubi alții, trebuie să arătăm că merităm să fim iubiți. Ca să ne respecte alții, trebuie să arătăm că ne respectăm mai întâi noi între noi. 

(23 martie 2017)

Sub cuvânt de onoare. Care onoare?

Era prin anul 2006 și se pregătea conferința de francofonie de la București. dar se pregăteau și legile de învățământ, că în viziunea de atunci trebuia să fie două legi, una pentru învățământul preuniversitar și alta pentru învățământul universitar. Eu la legea pentru învățământul universitar mă voi referi. A venit o doamnă distinsă la mine și:

- mi-a zis să citesc cele câteva zeci de pagini pe care mi le-a adus;

- să particip la sala de ședințe la ora 13 că vin încă două persoane;

- să-mi pregătesc un punct de vedere deoarece eu veneam din învățământul universitar.

Mi-am pierdut câteva ore să execut ceea ce mi se ceruse. Textul de propunere de lege pentru învățământul universitar era lung, stufos și se intrau în niște detalii căci mă și miram că acolo nu scrie și ce fel de hârtie igienica trebuie folosiytă în closete și nu se spune ca ministerul trebuie să eleboreze procedurile de ștergere la, după, folosind trei pătrățele de hârtie, cel mult, lucru contorizat electronic, în vederea căruia se alocă încă 6% din PIB tot așa cum nu se alocă învățământului în general. 

Am citit.

Mi-am notat cîte ceva.

Am coborât la ora 13.

S-a prezentat materialul.

Eram trei.

S-a discutat.

Am propus ca prepaartorul care va intra în învățământul universitar să fie și laureat al premiului Nobel, pentru că avea restricții cu mult mai dure decât la promovarea pe profesor universitar. Era evident o ironie. În final, s-a hotărât ca materialul să rămână secret li numai săptămâna următoare să fie făcut public, având o forma mai completă. Totul a fost hotărât sub cuvânt de onoare. Vinerea era o sedința la dacultatea de Drept cu Conferința de francofonie. La întoarcere, din plictis am cumpărat un ziar Adevărul. Stupoare! Pe prima pagină era textul discutat de noi. Am sunat pe unul din cei trei. Omul era șocat. Dacă nu el, dacă nu eu, atunci rămânea al treilea, un secretar de stat. A fost , întrebat la telefon despre chestie. Răspunsul a fost dezarmant:

- Odata și odată tot trebuia făcut public..

Și totuși, fiecare își dăduse cuvântul de onoare. De atunci îmi pun întrebările: onoare? care onoare? Viața a arătat că toată ptoblema cu onoarea este undeva pe alte meleaguri, mai precis în Olanda sau în America.

Cam așa stau lucrurile. Sau cam așa au stat lucrurile. Am văzut cum pentru o acadea indivizi din spitale transmit diagnostice către presă și tot felul de chestii pe surse, cum se zice. Aiurea, rău de tot. Unde onoare nu e, mocirleală e.

(20 aprilie 2016)