Să vorbim și despre Romeo, un pic

William Shakespeare, marele Will nu mai este atât de mare pe lângă versificatorii Adi Copilul Minune, Adi de la Vîlcea, Minodora, Florin Salam, Guță, Edy Talent, Ionuț Cercel, Babi Minune, Bogdan Artisti, Casanova, Copilu de Aur, Danezu, Lorenna, Mădălina, care ne umplu zilele și străzile din boxele mașinilor de lux. Dar nu despre acest lucru aș vrea să scriu, ci despre necesitatea ca oamenii să înțeleagă care este momentul lor de:

- start;

- glorie;

- crepulscul;

- apus;

- cădere;

- penibilitate.

Pentru aceasta voi exemplifica cu un tânăr de 25 de ani pe care regizolul îl cheamă să-i ofere rolul lui Romeo din piesa Romeo și Julieta de Shakespeare. Tânărul acceptă. Învață rolul, este sprinten, are niște mici stângăcii dar urcă pe scara de sfoară în balconul Julietei și OK.

După 10 ani de jucat, actorul are acum 35 de ani, s-a împlinit un pic, este tot sprinten, acum este sigur pe el, urcă pe scara dee frânghie, dar își simte greutatea un piculeț. Știe când să se oprească din tirade să primească aplauzele.

După alți 10 ani, el actorul de 45 de ani, joacă tot Romeo. Are burtică și funduleț. Gușulița îi curge destul de accentuat. Se machiază să nu i se vadă cearcănele. Acum urcă pe scară dar face opriri dese. Își trage sufletul, dar rolul curge. Lumea este în delir, că el știe când să apese pe pedala dramatismului, chair să smulgă lacrimi.

Mai trec 15 ani și la 60 de ani, actorul se încăpățânează să fie tot Romeo. Dja burta se scurge oribil peste curea, scara de sfoară este înlocuită cu una de lemn, care dă în balcon aiurea de nefiresc. El gâfâie la monoloagele mai lungi. Nu mai are mobilitate. Lumea murmură.

Când face 65 de ani, la 40 de ani de când joacă rolul, la 2.000 de reprezentații, diavolul îl împinge să ceară scara de sfoară. Încearcă să urce, prea sigur pe el fiind, cade și-și fracturează piciorul drept. Urlând de durere contină să joace. Chestia că Julietele s-au tot schimbat și inocenta din balcon, de numai 30 de ani este dezamăgită, căci acela era de fapt momentul ei. Romeo, iese pe targă, iar publicul plătitor nu are compasiune, căci acesta nu era cel de acum 40 de ani, să înțeleagă ce înseamnă longevitate pe un rol.

Morala: în viață este bine să ai capacitatea să-ți dai seama când esti penibil, pentru a ieși din scenă cu               demnitate.

(29 ianuarie 2017)

Déus ex máchina și

În dramaturgie mai ales, când autorul este într-o situație fără ieșire în ceea ce privește lupta dintre personaje, pentru a avea finalul dorit, inventează de regulă o femeie eroină care face și drege în așa fel încât totul să se termine, cam prea simplu, cam prea frumos, dar cu siguranța pe placul tuturor. Acel personaj este de departe introdus forțat în joc dar toată lumea îl acceptă și se cănsolează.
În managementul politic, acest déus ex máchina, ar avea corespondent în candidatul surpriză, la care nu se așteaptă nimeni, la care nu s-a gândit nimeni, dar care își desfășura activitatea sub nasul tuturor.
În colectivitățile mici dacă este vorba de existența unui mare maestru care face și desface totul, a-l identifica pe personajul surpriză nu este un lucru nici dificil, nici spectaculor și nici bazat pe o teorie sofisticată.
Se ia fiecare membru al colectivității.
Se analizează câteva caracteristici ale fiecăruia.

Se construieste o submulțime a celor fără notorietate.
Se extrag din acesta submulțime cei cotați foarte bine din punct de vedere profesional.
Submulțimea restrânsă este analizată după criteriul potențialului.
Se ierarhizează persoanele după acest criteriu.
Se adaugă și criteriul vulnerabilităților.
Se mai extrag cei care nu sunt vulnerabili.
Dintre toți membri colectivității rămân doi, cel mult trei care îndeplinesc cerințele de a fi déus ex máchina în spectacolul unor alegeri. Riscurile se calculează cu destul de mare precizie, știindu-se care este comportamentul celor care dau voturile lor unor necunoscuți. dacă cel pus pe listă este total necunoscut, dar are o carte de vizită foarte bună, ca déus ex máchina va obține la urne unanimitatea.
Acel personaj strică toate jocurile de culise, pentru că și în politică asemeni dramaturgiei aparițiile și insistențele unor personaje care supără, au o singură soluție de a fi stopate și anume crearea personajului salvator, care rezolvă instantaneu orice problemă.
Am cunoscut niște situații în care doar simplul citeriu al anonimității combinat cu o prezentare scurtă a performanței de exceptie a unui candidat a funcționat de minune, respectivul obținând unanimiteatea, ca șansă oferită unei persoane neuzată moral.
Acum lucrurile sunt foarte clare, pentru că există personajul și este singurul. Toată lumea îl știe, mai sunt încă zile până dramaturgul îl va defini din condei. marele dramaturg, cineva de talia lui William Shakespeare, dar în computer science, îl are în pix.
(4 martie 2016)