Dictatura străzii

În 11 decembrie 2016 au avut loc alegerile parlamentare în România și din cei 18.403.044 de cetățeni cu drept de vot, s-au prezentat la urne 7.261.300, adică 39,46%. Rezultatul votului a fost:

Pentru Partidul Social Democrat au votat 3.204.864 cetățeni, adică 44,14%.

Pentru Partidul Național Liberal au votat 1.412.377, adică 19,45%

Pentru Uniunea Salvați România au votat 625.154, adică 8,61%

Pentru Uniunea Democrată a Maghiarilor din România au votat 435.969, adică 6,18%

Pentru Alianța Liberalilor și Democraților au votat 396.386, adică 5.46%

Partidul Mișcarea Populară au votat 376.891, adică 5,19%.

După redistribuire PSD și ALDE au majoritatea în Parlament.

În februarie trecut, la nici două luni de la alegeri s-a pornit un val de demonstrații împotriva guvernanților, ajungându-se la 300.000 de demostranți în toată țara, ceea ce a reprezentat sub 8,20% din câți votaseră cu PSD + ALDE, deci o minoritate.

Acum la un an și o lună de la alegeri, în 20 ianuarie 2018, circa la 30.000 de protestatari au ieșit în Piața Universității și au manifestat pașnic pentru apărarea democrației și pentru independența justișiei la noi în țară. Ei au reprezentat 0,82% din numărul votanților puterii din alegerile care au avut loc în 11 decembrie 2018. Dreptul de a protesta este garantat prin Constituție și faptul că protestul s-a desfășurat conform legii, a fost fără incidente și protestatarii au scandat lozincile propuse, este lucrul cel mai important, aspect ce marchează un nivel superior de civism și un stadiu al democrației, ridicat. Unii au vorbit despre dictatura străzii, ceea ce mi se pare nepotrivit, căci nu s-a mers și nu s-a intrat în clădirea guvernului, nu s-a mers și nu s-a intrat în clădirea CCR, nu s-au produs violențe, nu au fost molestați politicieni și nu s-a pus niciun moment în pericol ordinea de drept din țară. Aș zice că așa-zișii jurnaliști, unii dintre ei manipulatori, alții ignoranți, ar face foarte bine să nu confunde relatările lor despre mișcările de stradă cu gogomăniile pe care le debitează când vorbesc despre starea vremii având ca fundal imagini de arhivă, care au drept scop să bage aitrea. 

(21 decembrie 2018)

Decapitările în Revoluția Franceză

Am citit câte ceva despre istoria Franței și am fost surprins să văd că Revoluția Franceză care s-a încheiat în toamna anului 1789, s-a caracterizat prin decapitări.

Guvernatorul Bastiliei  de Launay, a fost decapitat pe 14 iulie  1789.

Regele Ludovic al XVI-lea, a fost decapitat pe 21 ianuarie 1793.
Fiica, ginerele și nepoții regelui au fost ghilotinati pe 21 ianuarie 1793.
Regina Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena,  a fost decapitată în anul 1793.

Maximilien François Marie Isidore de Robespierre, a fost decapitat pe 28 iulie 1794.
Antoine Laurent de Lavoisier a fost decapitat la data de 8 mai 1794.
Georges Jacques Danton,  a fost decapitat la data de 5 aprilie 1794.
Charles Armand Tuffin  a fost decapitat pe 30 ianuarie 1793.
Marchizul de la Rouerie   a fost decapitat pe 30 ianuarie 1793.
Charlotte Corday, asasina lui Jean-Paul Marat a fost ghilotinată în 1793.
Numărul celor decapitați la Revoluția Franceză este cu mult mai mare, căci au avut loc nenumărate abuzuri, iar istoria a trecut la și altele acele tragedii, născute numai și numai din setea de sânge și de distracție a unor conducători cărora puterea le luase mințile.
Decapitările în Revoluția Franceză sunt descrise în multe cărți de istorie fie care se întind me multe volume, fie că sunt ceva mai scurte și mai literare.ste ciclul romanelor Regii blestemati de Maurice Druon, deși se referă la o altă perioadă, arată tentative nereușite de restartare.

Unii scriitori sau istorici cred că așa procedând, s-a atins obiectivul cu care acea revoluție a început, ceea mi se pare cam exagerat, din moment ce dansul pe ruinele unei cazarme-pușcărie a fost numai unul dintre momente, nu cel care a definit mersul și esența Revoluției Franceze. Despre multe revoluții s-a zis ba că au început într-un fel și s-au încheiat altfel, ba că au fost deturnate, ba că au fost șterpelite. Cert este că revoluția aceasta și-a devorat proprii copii și așa merge și vorba.
Pe străzile Bucureștiului în iarna anului 1989 se striga: moarte intelectualilor, tot așa cum Caffinhals a spus în 1794 răspicat:Revoluția nu are nevoie de învățați!  Trecuseră numai 200 de ani, dar viziunea era aceeași.

(03 februarie 2017)