Revoluția culturală

Revoluția culturală specifică acestui secol sau mai exact, acestui deceniu, nu are nimic comun nici cu revoluția culturală a lui  Mao ZEDONG din mai 1965, nici cu  revoluția culturală a lui Nicolae CEAUȘESCU din iulie 1971.

Revoluția culturală de acum are la bază transformările de ordin cantitativ din cultura fiecărui popor generate de acumulările venite din exterior prin intermediul rețelelor de socializare și ale aplicațiilor online universal valabile, în elemente calitative, asimilate natural de fiecare cultură, până la nivelul de saturație specific fiecărui individ.

Revoluția culturală de azi nu este voința unui individ care-și propune crearea omului nou ca bază a societății, pentru a fi exploatat după principiile unui partid sau ale unei ideologii artificial creată și împusă prin dominare cu forța. Ea este un mod de exstență natural, care se produce din aproape în aproape, continuu, lent, progresiv și mai ales, benevol, căci fiecare individ ia din fluxurile de informații exact numai ceea ce i se potrivește lui, în ideea de a se dezvolta în raport cu obiectivele pe care și le definește.

Revoluția culturală actuală are ca obiectiv definirea fiecărui individ pentru traversarea vremurilor în raport cu posibilitățile și idealurile sale, urmărindu-se maximizarea nivelului acestuia de satisfacție după ce a realizat acumularea și distribuirea de resurse. Față de revoluțiile culturale anterioare în care cetățenii erau priviți ca niște turme disciplinate, uniformizate, acum revoluția culturală îl vede pe cetățean ca pe un individ, care se aliniază doar după criteriul maximizării gradului său de satisfacție în utilizarea de resurse disponibile, ceea ce corespunde unității în diversitate, revoluția culturală fiind în acest caz singurul motor de generare a fericirii individuale, fără constrângeri.

Să ne imaginăm niște pietre de diferite dimensiuni și dorința de a realiza temelia unei  case. Un meșter priceput va ști să aleagă petrele după formă și mărimi astfel încât să realizeze temelia cu cât mai puțin material de consolidare. Tot așa și în cazul unei mari diversități de cetățeni. Fiecare își găsește locul și rostul în societate tocmai datorită marii diversități a cererii din piața forței de muncă și a și mai marii diversități a ofertei de specialiști neocupați la un moment dat. Imperfecțiunile planificării centralizate rigide a comuniștilor i se opune acțiunea naturală a legii cererii naturale și ofertei benevole de pe piața muncii, căci nimănui societatea nu are dreptul de a-i confisca idealurile.



(09 martie 2025)

O cronică de film bolșevică

 Prin anul 1971, într-un cinematograf jegos de pe 6 Martie, București, am văzut filmul Și caii se împușcă. Nu-i așa? în care jucau Jane FONDA de 32 de ani când s-a turnat filmul în 1969 și pe  Michael SARRAZIN de 29 ani. Filmul a fost excepțional pentru că nuvela din care s-a inspirat, scrisă Horace Stanley McCOY, de era excepțională. Filmul avea o hibă comparativ cu tot ceea ce văzusem eu până atunci, mai ales la filmele românești, extrem de schematice și proaste, dar cu final optimist și predictibil. Filmul acesta are un final tragic, neașteptat: eroina principală moare și nu oricum, ci împușcată.

Nu a trecut mult timp și în oficiosul p.c.r., SCÂNTEIA pe pagina de cultură am citit o cronică acidă a filmului. Era o femelă, Natalia S. plătită de comuniști să facă educație sociaslistă prin film. Autoarea nu povestea filmul, dar îi găsea toate hibele ideologice, căci numai în capitalismul aflat în putrefacție, o tânără sfârșește astfel, din moment ce nu există desigur, un propagandist, care s-o lumineze. Individa făcea o așa-zisă analiză, că-ți venea să vomiți la fiecare rând pe care-l citești. Eu am un defect: mă supun unui masochism gradual, pentru a vedea până unde sunt în stare să rezist și de aceea am reușit să citesc acea mizerie de articol, destul de întins pe pagina de ziar.

Eu am cunoscut oameni care în acele vremuri negre ale culturii românești, știau să se poziționeze corect. Ei știau cum să pună problema. Prezentau poziția partidului în legătură cu o problemă. Spuneau cuvinte măgulitoare la adresa politici partidului. Veneau cu analiza mai departe, prezentând exemplificări din așa-zisele opere literare sau cinematografice românești și se vedea de departe că e o făcătură totul. După aceea se mergea la opera anunțată în titlul Era făcută o prezentare din care autorul articolului se vedea că stăpânește problema. Mergea la detalii și înțelegeai exact despre ce este vorba. El nu critica, ci analiza. Arăta care erau motoarele care generau acțiunea și care erau elementele ce impuneau o anumită atitudine a eroilor. El prezenta finalul și arăta cauzele care l-au generat, fără a spune nici că e bine, nici că e rău.

La final spunea cine erau actorii care jucau în film, ce alte filme făcuseră ei și dacă luaseră oarece premii. Eu apreciam astfel de articole, care chiar dacă la finalul finalurilor, ei reveneau la documentele de partid, să zicem la tezele din 6 iulie 1971, extrem de restrictive și proslăveau educația comunistă, te lăsau pe tine ca om cu creierul la el să vezi exact cum stau lucrurile, să judeci, fără să fii manipulat.

(05 iunie 2022)