Vocația de pictor

Pictor ești dacă te naști pictor. Vocația de pictor nu se învață. A fi zugrav nu este mare grozăvie, dacă ai fost ucenicul unui pictor. Am văzut copii în fața blocului și dintre ei, unul era mai răsărit, făcea desene pe nisip sau folosind cretă desena pe asfalt. Ceilalți copii erau uimiți de ușurința cu care respectivul desena chipuri, case, vapoare sau păsări. El era talentatul.

Am cunoscut pictori adevărați. Ei au ceva al lor. Este acolo în ei un foc lăuntric. Este ceva care îi mistuie și doar prin culoare se manifestă.

Eu mi-am dorit să cumpăr tablouri, dar nu am avut niciodată banii necesari. La un moment dat am găsit un tablou care mi-a  plăcut. Aveam 2.700 lei și artista, C.I. cerea 2.900 lei. Nu aveam cele două sute de lei și am rămas cu buza umflată. De atunci nu am mai îndrăznit să mă mai gândesc la achiziționarea unui tablou, căci am considerat că nu este de nasul meu. Chiar dacă aș avea munți de bani, tot n-aș mai încerca. O umilință mi-a fost suficientă. 

Am avut ocazia să stau de vorbă cu pictorii Vasile MIHALACHE, Radu DĂRÂNGĂ, Dorin APREUTESEI și m-am convins și mai tare că pictor te naști și ești pictor, nu devii pictor ținând în mână o pensulă pe care o înmoi în vopsele și dai cu ea pe pânză.

(31 mai 2023)

1.000 de oameni care m-au impresionat: Vasile MIHALACHE

 Îi spuneam maestre lui Vasile MIHALACHE, profesorul de desen de la Școala generală 194 din Berceni, pentru că el era i pictor. În vremurile în care șeful meu de catedră mă tortura, singura mea scăpare era să mă refugiez în a face ceva și acel ceva era să pictez. Mi-am cumpărat pensule, tuburi de vopsele în ulei și de magazinele Fondului plastic de pe Lipscani am cumpărat pânzele cu cadru pe aveam să pictez.

De la maestrul am învățat foarte multe. De la el am câteva lucrări foarte frumoase, căci el era așa de generos încât, dacă cineva admira o lucrare a sa i-o dăruia cu mare plăcere.

El făcea și litografii folosind materiale neconvenționale pe care le avea la dispoziție, precum bucăți de linoleum. Era un mare colecționar de opere de artă. Îmi spunea că mergea la Institutul de Arte la expozițiile de sfârșit de facultate și cumpăra cu prețuri excelente tablouri ale absolvenților. Dacă cumpăra zece tablouri și dacă din cei 10 absolvenți, doi deveneau mari pictori, cu cote de piață foarte bune, spunea că este un foarte mare câștig. Vorbea că Sabin BĂLAȘA ar fi dorit să răscumpere o lucrare a sa din studenție și ar fi oferit un preț extraordinar de bun. Maestrul mi-a spus, dar eu nu dispuneam de bani să fac investiții, în plus, la o negociere a unei picturi, cu o pictoriță care cerea 2.800 lei, dar eu aveam 2.700, femeia nu a vrut să cedeze la preț și am plecat cu buza umflată și am conchis că nu e de mine să cumo=păr tablouri că niciodată nu voi avea banii pe care artiștii îi cer.

El a devenit primar al sectorului IV unde stăteam și eu și am devenit pentru o scurtă perioadă consilier de sector și în 14 mai 2004 maestrul mi-a dat o diplomă de excelență, pentru munca mea de consilier.

Vasile MIHALACHE m-a impresionat pentru faptul că după mulți ani de la terminarea Institutului Pedagogic de 3 ani și-a continuat studiile la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, și a obținut diploma de restaurator de opere de artă. O colegă a mea avea un tablou și nu știa cam ce este cu acel tablou. Am mers cu Vasile MIHALACHE și el i-a cerut niște ceapă. A tăiat ceapa și a spălat partea cu semnătura tabloului cu zeamă de ceapă, reușind să vadă că tabloul era într-adevăr al unui mare pictor român. Se vedea că maestrul făcuse studii de restaurator!



(17 ianuarie 2023)

Plecarea maestrului

Acum 48 de ani, toamna, am avut ocazia să cunosc un pictor. În vremurile de demult, mi-a fost dat să am ample discuții despre pictură cu maestrul. 

În primul rând, maestrul era un om de mare cultură.

În al doilea rând, maestrul era un om perseverent.

În al treilea rând, maestrul avea un talent viguros.

În al patrulea rând, maestrul termina ce începea.

În al cincilea rând, maestrul avea gust.

În al șaselea rând, maestrul era om de caracter.

În al șaptelea rând, maestrul era un om generos.

În al optulea rând, maestrul avea verticalitate.

În al noulea rând, maestrul era un siflet mare.

În al zecelea rând, maestrul, era un dascăl adevărat.

M-a impresionat cum acest om deși avea o poziție foarte solidă în școala unde era profesor, a mers să-și continue studiile, pentru a deveni absolvent de studii superioare într-o meserie deloc ușoară, căci cei ce redau viață operelor de artă peste care timpul și-a pus amprenta necruțătoare, nu este deloc laîndemâna oricui. După 1989 maestrul s-a dedicat și muncii pentru obște, până când a devenit primar de sector. El a rămas acelaș om distins, creativ, decis, dedicat binelui celor din jur. Maestrul a luptat toată viața lui pentru a-și vedea visul realizat. Visul său a fost acela ca oamenii din jurul lui să fie un pic mai fericiți de la o zi la alta. Au fost multe zile când la început de an i-am făcut urări de bine. Era un lucru pe care eu nu-l fac des, pentru că cei care merită vorbe calde din partea mea sunt extrem de puțini, știut fiind cât de ranchiunos și de pretențios sunt eu cu cei cu care mă intersectez. Maestrul însă, era cel ce merita cu prisosință vorbe frumoase din partea mea. În vremurile de demult când eu aveam un șef idiot, mă eliberam de stres prin pictură, iar maestrul era unul dintre cei cu care discutam și-i arătam așa, pe cât îmi permiteam, din producțiile mele, pe care el le analiza îngăduitor și cu discreție îmi dădea unele sfaturi și critica pe care o făcea mă motiva și mai mult. maestrul a fost și dirigintele fiului meu și cu nostalgie îmi aduc aminte de discuția de pe Jepii Mari cu elevul care vorbea despre dirigul lui și am fost uimit de cum gândea un puști acum prin 1977.

Acum sunt trist. Acum sunt foarte trist. E greu să accept o realitate dură, mai ales că timpul trece și zicerea: mă Ivanușca, uite cum ne împuținăm, pe care am auzit-o acum 30 de ani, pe zi ce trece devine o realitate ireversibilă și dureroasă. Dormi în pace, maestre!

(25 octombrie 2018)