De ce nu citește lumea poezie?

Poezia este ceva frumos sau ar trebui să fie ceva frumos, dacă cel ce o scrie, adică poetul, este un om cu har și reușește să realizeze construcții care să ne impresioneze. Lumea nu mai citește poezii pentru că:

- nu are timp de așa ceva,

- Internetul i-a acaparat pe tineri,

- manelele sunt dominante,

- librăriile s-au împuținat,

- cărțile sunt scumpe,

- la școală se memorează rezumate dictate,

- nu mai impresionează pe nimeni.

Frumusețea poeziilor există și cine are timp și răbdare să zăbovească asupra unei cărți de poezie modernă va fi plăcut impresionat de ceea ce găsește în filele cărții, numai că aceasta presupune o altfel de abordare a problemelor cotidiene în sensul că trebuie alocate minute bune dacă nu chiar ore bune, cititului, ca activitate în sine, aducătoare de beneficii pentru suflet și pentru minte și doar atât, ceea ce în societatea modernă nu este suficient. Cartea electronică este un paleativ, care nu se substituie cărții tipărite, iar cititorul de pe tabletă în metrou sau în tramvai este total diferit de cititorul care stă în fotoliu și pe măsură ce citește, meditează asupra mesajului textului pe care l-a parcurs.

Poezia nu se citește nici în metrou, nici în tramvai, nici la comandă pentru a face pe plac profesorului care a identificat mituri, metafore sau alte construcții, crezând că el a pătruns în creuzetul creației și stăpânește gândurile poetului, ceea ce este fals, din punctul meu de vedere.

Pentru următoarele 3- 0 50 de ani, poezia nu are șanse mari să-și reia locul pe care l-a avut în secolul alXIX-lea și începutul de secol al XX-lea, pentru că timpul are acum cu totul alte valențe pentru destinatarul ei. Peste ani și ani, când omul modern va simți lipsa elementelor primordiale, se va apropia de poezie și va decoda noile înțelesuri, iar partea cea mai frumoasă a vieții din acel moment va începe, fără constrângerile din rezumatele stupide care trebuie să le recite elevii la examene acum pentru a promova, chiar dacă ei de pe poziția de ărestatori, nu înțeleg nicim, așa cum tot nimic nu înțeleg nici evaluatorii.


(18 septembrie 2023)

Minciunile unor critici literari

Când copiii mei susțineau examenele de treaptă am avut obligația să-i ascult recitând rezumatele acelea tembele făcute de profesorii meditatori și mi-am dat seama că totul este bazat pe minciuni sfruntate. Unii dintre autorii acelor rezumate spuneau despre autorii unor bucăți literare niște lucruri, de parcă ei ar fi stat de vorbă cu autorii și autorii s-ar fi destăinuit lor, cu ceea ce vroiau să spună în acele bucăți literare. 

În opinia mea, era civilizat și deontologic să se spună ceva precum: se pare autorul popular ar fi vrut să transmită prin versurile cutare și cutare, ideea cutare sau eu cred pe vaza experiențelor personale, că versurile cutare și cutare, transmit cutare și cutare idee. Fără să se fi stat de vorbă cu Ion BARBU sau cu Nichita STĂNESCU, autorii acelor rezumate inepte, conchideau că versurile respectivilor poeți transmiteau mesajul specificat de ei, ceea ce trebuia să fie precedat de cuvinte care să exprime că este vorba de o ipoteză a autorilor rezumatelor, un gând al lor, o interpretare, iar ca lucrurile să fie și mai frumoase, din decență acei autori ar fi trebuit să lase deschisă ușa altor interpretări noi, pe care chiar elevii ar fi fost îndreptățiți să le ofere ca noi premise de studiu ale operelor în discuție.

Este indecent ca fără să se fi discutat cu autorii să li se pună în gură traduceri ale operelor lor, ca și cum opera nu este suficientă pentru cititor, ci este nevoie de încă vreo câteva zeci de pagini care să decodifice ceea ce tot autorul ar fi scris inițial. Întrucât nu există interviuri ale lui Ion BARBU sau ale lui Nichita STĂNESCU cu critici literari prin care poeții să răspundă întrebărilor și să traducă ceea ce au vrut să spună prin cutare sau cutare strofă, este decent ca oricine scrie și vrea să decodifice, mai înainte de a emite orice judecată sau traducere sau explicație, să se folosească o introducere precum în opinia mea, versurile cutare și cutare înseamnă cutare și cutare lucru. Așa ar fi normal, moral și deontologic. Altfel, este vorba de un fals grosolan, nejustificat, o imixtiune criminală în opera unui artist.

(22 aprilie 2023)

Ei au timbru în circulație

Se știe că marilor personalități ale culturii, sportului și tehnicii din România, în semn de recunoaștere a valorii lor, li se tipăresc timbre. Este lun lucru fabulor, care se alătură constituirii aleii stelelor, similară aleilor de la Cannes și de la Hallywood. Am identificat timbre pentru mari sportivi, mari actori și a altor oameni importanți.

Unii dintre oamenii de cultură, din sport și din lumea științifică au avut șansa să-și vadă timbrul, dar pentru mulți dintre ei timbrul a fost tipărit după ce au trecut în neființă.

(13 martie 2021)

Micimea de pe Dâmbovița

Una dintre caracteristicile care ne definesc este micimea. Ea a născut zicerea: să moară capra vecinului! Un spirit mare nu avea cum să născocească o asemenea grozăvie. De-a lungul timpului am asistat la fapte care au concretizat micimea în formele ei cele mai diverse, dar și mai concrete.

Deși nu avem autostrăzi, nu acceptăm să le construiască chiezii, căci nu vin ei să ne învețe pe noi. Deși un tinerel a câțtigat acum câțiva ani marele premiu la Festivalul filmului de la Cannes, la aeroport îl aștepta vestea că este acuzat de plagiat. Și marele Ion Luca CARAGIALE a fost acuzat de plagiatul piesei Năpasta, dar ceva mai târziu s-a dovedit că nu a fost adevărat. Acum sunt critici care scriu destul de defavorabil despre marele poet Mihail EMINESCU. 

Deși au fost oameni valoroși trăitori pe meleagurile noastre, care meritau premiul NOBEL în domeniul lor de activitate, dacă cineva le-ar fi pomenit numele, ar fi sărit ca arși 1.000 de inși care să-i conteste meritele, spunând că ei sunt cu mult mai buni.

Micimea de pe Dâmbovița este boală grea care nu se vindecă așa ușor. Trebuie mai întâi să scăpăm de sărăcie și apoi trebuie să învățăm să ierarhizăm valorile, văzându-ne lungul nasului și să gândim înainte de a scoate pe gură prostii și răutăți mâloase, sulfuroase și prăduitoare în cascadă.

Nu voi uita ce li s-a întâmplat lui Lucian BLAGA sau lui Tudor ARGHEZI sau lui Nicolae PAULESCU sau lui Ștefam ODOBLEJA sau lui Nichita STĂNESCU.
Să ne reamintim emisiunea aceea stupidă 10 pentru România, care este exemplu clar de cum se răstoarnă ierarhia valorilor autentice prin manipularea făcută de moderatori și realizatori.

(18 mai 2018)

Oamenii providențiali

Prin om providențial înșeleg pe acela care aduce în plan istoric acel element de noutate care reușește să împingă lucrurile atât de departe încât întreaga colectivitate înregistrează un salt spectaculos extraordinar. Omul providențial se află într-un anumit domeniu de activitate și statistic vorbind acesta apare rar și are o ciclicitate care se estimează cu destul de multă acuratețe. Înseamnă că toți cei care au neșansa să trăiască în interiorul unui ciclu, trebuie să se consoleze că nu sunt căntemporani cu omul providențial din domeniul lor de interes.

În plan politic, omul providențial apare o dată la 500 de ani. Dacă ținem seama că Ștefan cel mare a domnit între 1457 și 1504 și că mareșalul Ion Antonescu a devenit șef al statului prin 1940, rezultă acea ciclicitate descurajantă, care duce spre ideia că omul politic providențial va apare undeva după anul 2450. Nu înseamnă că în acest timp  proiectele de țară nu trebuie abordate, însă neavând un om providențial, acestea nu vor fi nici speciale și riscurile de a fi duse la bun sfârșit sunt destul de mari.

În plan literar o mare figură artistică apare cam la 150 de ani. Așa, că dacă Nichita Stănescu a realizat marea sa operă în deceniul al VIII-lea al secolului trecut, să stăm liniștiți că o altă voce puternică în peisajul poeziei românești va irumpe undeva după anul 2130.

Și în sculptură cam la 200 de ani o dată apare un mare talent, ceea ce ne duce cu gândul că 2230 va apare cineva pe aici care să zică un ceva special așa cum a făcut-o marele Brâncuși.

Și în muzică, după marele Enescu tot cam prin  2100 să ne așteptăm să ascultăm ceva de talia lui Oedip sau ceva care să fie pe undeva ca frumusețe cum sunt Rapsodiile enesciene.
O structurate în învîțământul universitar vine undeva 150 de ani. Dacă Faciltatea de Cibernetică a fost înființată în 1967, undeva în jurul lui 2120 va mai fi vorba de o oarece chestie de aceeași anvergură.

Oameni de știință care să facă ceva absolut remarcabil apar cam la o sută de ani. C.I. Parhon a produs endocrinologia prin 1940, ceea ce ne duce cu gândul că prin 2040 ar fi o șansă ca un român să descopere ceva ca lumea științifică să rămână cu gura căscată ca la dentist.

Următorii nu sunt oameni providențiali:

• Administratorii de cimitire șmecheri apar cam la 20 de ani.
• Hoții notorii apar cam la 15 ani.
• Politicienii mediocrii apar zi de zi.
• Criminalii apar lună de lună.
• Proștii apar secundă de secundă.

Mi-a plăcut cum George Călinescu încheie carte adespre viața lui Eminescu arătând că va mai cuge multă apă pe Dunăre până să se mai nască un al doilea mare poet. Tot așa este și în cazul oamenilor providențiali, numai că aici este vorba de apa care trebuie să curgă pe Dâmbovița.

(21 mai 2016)