Criza manualelor din educație

Criza manualelor din învățământul preuniversitar este deosebit de profundă. Ea vizează:
- modul de definire a fluxurilor de realizare a manualelor,
- conținutul manualelor,
- apariția și distribuirea manualelor,
- autorii de manuale, 
- sistemul de stimulare al realizării manualelor,
- atmosfera editorială,

- legătura cu procesele de digitalizare.

Așa cum stau lucrurile acum, pentru a depăși modul greșit în care se asigură fluxurile de concepere, producție și distribuire a manualelor se impune resetarea întregului sistem. Va trebui să se pornească de la:

- obiectivele urmărite prin publicarea de manuale,

- curricula pe baza cărora se concep manualele,

- sistemul de selecție a echipelor de autori,

- modul de evaluarea a manualelor,

- asigurarea concordanței dintre manual și cerințele de performanțe ale profesorilor.

Acum, realizarea de manuale este considerată un business pentru toată lumea, căci banii de la stat sunt bani siguri și nu prea au legătură cu calitatea, ci cu relația dintre autori și cei care protejează grupurile de interese din sistem, mai ales acolo unde este vorba de gratuitatea manualelor. Se vorbește de corupție, dar nu se vorbește de căile prin care corupția din sistemul de educație se reduce la zero și aici este vorba de asigurarea unui sistem de transparență a tuturor etapelor din procesele de realizare a manualelor și de stimulentele, respectiv, sancțiunile ce se aplică, pentru a regla întregul mod de abordare a problemelor.




(20 august 2025)

Naționalizarea la români

Românii, ca orice popor au exercițiul naționalizării. Nu vor vorbi de privatizare ca proces, nu vor vorbi de naționalizare ca proces, dar vor vorbi despre privatizare ca afacere și despre naționalizare, tot ca afacere. Românii au privatizat după 1990 cam tot ce era de privatizat. Unii s-au îmbogățit cumpărând pe bani puțini active, pe care le-au dezmembrat și le-au vândut la bucată, obținând profituri bune pentru terenuri bine poziționate, pentru echipamente vândute ca fier vechi, pentru materii prime aflate în stocuri, mai ales, dacă era vorba de metale neferoase, precum cabluri sau bare cupru.

Se zice că românul s-a născut poet. Zicerea trebuie ușor corectată. Românul s-a născut să-și fure căciula singur, căci atunci când consideră că privatizează, este în stare să se vândă la kilogram, ca după aceea să țipe ca din gură de șarpe că au venit străinii și i-au furat bogățiile. Niciun străin n-a furat nimic. Străinul a cumpărat doar, la un preț de nimic, pentru că vânzătorul a vrut mita pentru sine, nu prețul corect pentru poporul lui.  Așa s-au privatizat petrolul, telefonia, oțelăriile, fabricile de confecții, comerțul exterior, dar și multe altele. Acum unii vor naționalizarea unor entități, cu justă despăgubire, căci vor ei să intre în posesia poporului bogățiile.

În spațiul mioritic naționalizarea, ca și privatizarea nu sunt procese obiective, ci sunt doar surse de îmbogățire pentru unii și în niciun caz modalități de a eficientiza domenii de activitate. Să nu uităm privați care au obținut trecerea în proprietatea statului a unor obiective absolut ineficiente, că au avut relațiile care le-au permis să obțină prețuri bune pentru a introduce găuri negre în economie.


(19 mai 2025)

Industrializarea, dezindustrializarea și reindustrializarea României

Industrializarea României a fost un proces de lungă durată, dar a fost accelerat de către comuniști, care după 1950 au realizat în planurile lor cincinale, numeroare fabrici, uzine, combinate, astfel încât fiecare oraș din țară avea o platformă a sa industrială.

Copilăria, adolescența și tinerețea mea, au fost marcate de inaugurarea în orașul Pitești a numeroase unități industriale din care amintesc:

Fabrica de tanin, cea mai mare din sud-estul Europei,

Fabrica de Automobile Dacia,

Fabrica de elemente din cauciuc de la Găvana

Fabrica de bere de la Bascov,

Combinatul Petrochimic Pitești,

Întreprinderea de tabliere Pitești,

Întreprinderea integrată de fire și stofă Pitești,

Întreprinderea textila Găvana.

Industrializarea din România comunistă a însemnat un efort colosal al poporului, căci peste 30% din venitul național era dirijat spre investiții, care se concretizau în achiziționarea de utilaje și în realizarea de construcții industriale pentru fabrici, combinate, uzine și nu există niciun colț din această țară care să nu fi cunoscut un având enorm în dezvoltarea industrială. Au avut loc mutații profunde, căci mulți oameni de la sate au plecat spre orașe pentru a lucra în industrie, iar calificarea forței de muncă în exercitarea de meserii, a fost o preocupare profundă pentru creșterea calității produselor realizate în noile centre industriale atât din orașele mai mari, cât și din orașele mai mici, unde industria era la început. Eu privesc industrializarea ca un mod de a gândi evoluția țării mele. Dacă a fost bine sau dacă a fost rău, las pe alții să concluzioneze, dar eu știu că în acele vremuri s-au produs schimbări majore în modul de trai al populației, cu efecte profunde la nivelul familiei și, respectiv, la nivelul fiecărui individ.

După 1989, nefericitul de Petre ROMAN, în micimea lui de individ absolut superficial, a emanat teoria conform căreia industria românească era o grămadă de fiare vechi. Procesul de privatizare declanșat de noua putere instalată dup 22 Decembrie 1989, a însemnat startul în dezindustrializarea României, proces caracterizat prin:

- vânzarea ca fiare vechi a liniilor tehnologice din fabrici,

- părăsirea clădirilor și abandonarea mobilierelor,

- concedierea personalului calificat în numele concurenței,

- acapararea acțiunilor și utilizarea terenurilor în alte scopuri,

- schimbarea destinației clădirilor existente prin reamenajare,

- trecerea tuturor elementelor spre scopuri cu profituri facile.

Dezindustrializarea a create peisaje dezolante în orașe, cu clădiri abandonate, transformate în paragini, față de care poporul a dat dovadă de un vandalism greu de explicat, căci toate erau rezultatul privațiunilor poporului, de-a lungul a multor zeci de ani, în care în numele dezvoltării multilaterale a economiei socialiste, s-au făcut sacrificii în cascadă, din ce în ce mai mari, mai apăsătoare și fără finalitate la oameni.

Se vorbește de reindustrializare, dar ceea ce se întâmplă este departe de a fi un proces coerent. Acum este vorba de niște inițiative timide ale unor întreprinzători răzleți și entuziaști care doresc să producă tractoare, automobile pe hidrogen, mături ecologice sau dildo-uri fie pentru dame, fie pentru domni, ca să dau o notă optimistă procesului în sine.

Marii investitori nu au venit și nici nu vor veni într-o țară cu stabilitate politică redusă, unde partidele nu gândesc pentru interesul național în cadrul unei strategii pe termen lung. Reindustralizarea ar presupune ca în fiecare an să fie investiți peste 500 de miliarde de euro în fabrici unde roboții și inteligența artificială să producă tot felul de chestii de la locomotive, tramvaie, ceasuri, calculatoare, microprocesoare, panouri solare, la alte și alte produse, iar noi să ne umflăm în pene că pe creioane, pixuri, farfurii, prezervative, chiloți, cutii cu medicamente, batoane de ciocolată, scrie cu litere de o șchioapă MADE IN ROMANIA și să umblăm cu gura căscată, nostalgici fiind după chinezismele de altădată, cum s-ar spune.



(07 noiembrie 2024) 

Mediul privat și managementul lui

Mediul privat este un concept ce include tot ceea ce este companie a unor entități altele decât statul. O frizerie a liui nenea Gică face parte din mediul privat. O cofetărie a lui tanti Ana face parte din mediulm privat. Chioșcul de la colț al lui nenea Petrică și ef face parte din mediul privat. Dacă cineva are un atelier de croitorie cu firmă la vedere și are și autorizație de funcționare, face parte din mediul privat. Chiar și micile făbricuțe care produc brânzeturi, scaune, bănci, șuruburi, sticle, borcane sau grilaje de fier forjar pentru locurile de veci, toate fac parte din mediul privat. Frumos ar fi să vorbim de fabrici de automobile, de fabrici de centrale termice de apartament, ale unor patroni și pe care să le integrez tot în mediul privat. Dacă ne gândim la firme de construcții, adică la dezvoltatori imobiliari sau la firme de software, desigur, dacă sunt entități serioase și nu puse pe prăduială, evident, le includ în componența mediului privat.

Chestia cu managementul din mediul privat este deja o mare problemă. Există management după ureche și există management științific. Nu am informații despre numărul patronilor de firme private care au făcut studii de management științific, dar ceea ce văd eu cu ochiul liber, îmi crează senzația că lucrurile sunt destul de departe de a fi bazate pe decizii ale unor persoane care au studii de specialitate.

Managementul la vedere în ziua de azi arată:

- empirism,

- risipă,

- dezorganizare,

- necorelare,

- ermetism,

- delăsare,

- indisciplină.

Dacă se vorbește de management, ar trebui să vedem că lucrurile merg șnul, că programul începe la o oră decență, adică undeva la ora 07:00 sau hai să zicem la ora 08:00 dar nu la 09:30. Dacă vorbim de management, ar trebui să vorbim de proceduri clare și frizerul n-ar mai trebui să refolosească un șervet plin de păr de la tunsul precedent, căci nu este nici igienic și nici estetic, în costul aberant pe care-l percepe pentru un tuns civilizat.

În opinia mea, managementul din mediul privat trebuie să fie caracterizat prin control de calitate și tot ceea ce iese dintr-o entitate privată, fie produs, fie servici, trebuie să fie de înaltă calitate, căci numai așa clienții vor reveni și vor duce vorba mai departe, iar afacerea va prospera. Non-calitatea este dușmanul afacerilor și cel ce nu asigură calitate are drum liber și sigur spre faliment, că nu are management.

(17 noiembrie 2023)

Ne văicărim ca niște țațe fără minte

Când aud pe câte unii și pe câte alții că străinii ne fură pădurile, că străinii ne-au luat fabricile, că străinii ne jecmănesc așa cum făceau tâlharii la drumul mare acum trei sute de ani, mi se face o lehamite de gradul 8 pe scara RICHTER și îmi vine s-o iau la goană.

Străinii nu ne iau nimic. Străinii nu fură nimic. Noi suntem cei care le oferit totul pe tavă și pe principiul că cine țipă mai tare este și crezut, noi urlăm la piață și la gară tot felul de măscări la adresa străinilor care au luat și aia, au luat și cealaltă, de ne-au lăsat cu c-r-l gol în drum, de zicem că nu am avut noroc la naștere și am pornit în căutarea cu disperare a norocului.

Am văzut cu ochii mei ceva despre negocierea de a face pe meleagurile dâmbovițene o bancă și un parc tehnologic. Toți cei care veniseră aici cu banul adevărat, au avut parte de spectacole de-a dreptul dizgrațioase. Cei puși să negocieze, nicio clipă nu se gândeau ca ceea ce ar câștiga statul, ci la ceea ce ei trebuie să câștige și în funcție de câștigul propriu, ofereau și soluția.

Mai întâi li s-a sugerat investitorilor organizarea de excursii exotice a unor grupuri de funcționari mioritici. Apoi au urmat nenumărate sesiuni de discuții finalizate cu mese îmbelșugate, stropite cu vinuri de soi și alte băuturi scumpe aduse de departe. Au urmat atențiile sugerate, care ar fi pe placul celor în pixul cărora ar sta semnăturile de înființare a băncii, respectiv, a parcului tehnologic. Sumele care se scurgeau pe chestii ce nu se concretizau în nimic, au depășit 100.000 $,  apoi 200.000$ și când a depășit 500.000$ fără a se obține vreu progres, ci numai amânări, investitorii s-au retras. Cu un alt prilej, un alt așa-zis investitor a cumpărat pe mai nimic un obiectiv, fost de producție emblematic, doar pentru că dispunea de stocuri de neferoase inimaginabil de profitabile, pentru că cel ce a pus umărul primise ceva substanțial de la așa-zisul investitor, care era trimisul cuiva, ce știa că din acele stocuri își va recupera nun investiția, ci ceea ce oferise celor ce semnaseră tranzacția, căci bunurile nu erau aduse de la ei de acasă, ci erau ale statului sau cum s-a exprimat unu nene, ale nimănui.

Numai așa se explică faptul că pentru doi arginți, unii și-ar fi vândut pe nimic și pe mămicuța lor, nu numai hale, utilaje și mai ales terenuri, doar-doar ceea ce băgau în buzunarele lor le satisfăcea lăcomia nestăvilită. Nu are nimeni curajul de a despica firul în patru pentru a vedea cum s-au făcut așa-zisele mari privatizări, din moment ce nimeni nu a avut curajul să publice listele turnătorilor de la securitatea ceaușistă și listele celor care au devalizat BANCOREX.

Q.E.D.

Restul e doar poveste de adormit copiii, căci și mâine dacă ar mai fi ceva de vânzare, tot așa s-ar proceda, ca și dățile trecute, căci oamenii fără onoare pun interesul lor deasupra interesului național. Punct.

(07 ianuarie 2023)

Cum se mai fură în România

Există nenumărate modalități de a se fura banii în România. Deși se tot propagă ideia că așa și pe dincolo, statul se dovedește a fi unul dintre cei mai mari hoți. Se zice că statul fură legal, de parcă nu tot furt se cheamă. Și furatul de cărți din librării se zice că este furt nobil. În final tot furt se cheamă.

Statul bagă mâna în buzunarele cetățeanului prin taxe și impozite, dar și prin schimbări ale unor condiții în care alocă niște resurse cetățeanului, condiții pe care le schimbă așa cum le bubuie mintea unor guvernenți mediocrii.

Statul bagă mâinile în punga privatului prin tot felul de taxe, amenzi și impozite, sugrumându-l mai ales cu parandărătul care trebuie dat de privat funcționarilor corupți din instituțiile statului, pentru a obține un contract, o autorizație, un produs sau acces la acel produs.

Privații bagă mâna în buzunarul cetățeanului prin necorelarea dintre cantitatea și calitatea produselor și serviciilor oferite. Căci furt se cheamă prețul aberant într-un magazin pentru un produs care în magazinul vecin este cu 20% mai ieftin, deși acolo unde este mai scump, nu i se pune nici măcar o funduliță. Concurența nu funcționează câtuși de puțin. Ei preferă să arunce produsele expirate în loc să le vândă la un preț mai mic cu o zi sau două înainte de a se ajunge la termenul de expirare.

Privații bagă mâna în punga statului, neplătind TVA, lucrând cu muncitori la negru și neraportând profit pentru a nu plăti impozit pe profit.

Cetățenii bagă mâna în punga statului cu tot felul de declarații false care să le permită accesul la tot felul de facilități pe care statul le oferă celor aflați în dificultate. În acest fel, oameni sănătoși tun se garnisesc în acte false cu tot felul de certificate și obțin sprijin de la stat fără să-l merite și fără să-l muncească în vreun fel. Mulți se declară cu venituri zero pentru a avea acces la cei 200 de euro pentru un calculator. Mulți se declară cu handicap grav deși sunt sănătoși pentru a avea indemnizație.

Cetățenii bagă mâna în buzunarul privaților prin achiziționarea de bunuri, după care dispar și privatul nu mai recuperează nimic. Sunt situații în care privații vând pe datorie și ajung în faliment că nu-și mai recuperează banii de la rău platnici.

Se observă că toți fură de la toți și apoi se vaită că lucrurile merg prost, că viața e grea și că nu se progresează. Și cei mai inocenți fură și ei câte ceva, căci bogăția în exces nu se face doar din salariu legal și din profitul legal încasate cu acte în regulă. Trebuie să mai fie acolo, un oarece furtișag, cât de mic, ca să ne simtem bine, vorba cântecului.

(09 martie 2018)

bpt adică, biblioteca pentru toti

Comunismul, așa cum a fost el cu nenumărate racile, a avut și o latură să zicem, progresistă. A eradicat analfabetismul. Democrația de după 1989 a adus analfabetismul la peste 40%, iar subcultura are nișe cote alarmante.

În vremurile cele comuniste exista o editură numită pe scurt bpt, adică biblioteca pentru toși. O carte tipărită de această editură costa invariabil 5 lei, adică sunt un dolar la rata de schimb de atunci, când dolarul costa 6 lei invariabil.

La bpt se publicau marile cărți ale literaturii străine dar și românești, cu tiraje amețitoare, de la 80.000 exemplare în sus. Cine ajungea să fie publicat acolo și mai și trăia îi punea Dumnezeu mâna în cap. Au publicat acolo Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu  și Marin Sorescu, cred. Acolo unde se scria ceva despre bun de tipar și data, apărea și tirajul cărții și era amețitor, Cartea Preria a lui Fenimore Cooper a apărut în două volume, fiecare de 170.110 exemplare. Incredibil, nu?

Nu mai ştiu dacă această editură mai există. Sub pretextul apariţiei internetului şi lipsei de interes pentru cititul cărţilor tipărite, hienele apărute după 1989 au distrus cam tot şi trebuie yis că nici editurile nu au scăpat tefere.

S-a ajuns exact acolo unde s-a dorit, adică nicăieri. Este trist să vezi cum se închid librăriile. Este și mai trist să vezi o puzderie de edituri mărunte care apar pe la târguri de carte dar care nu au forță. S-a ajuns să se tipărească lucrări de literatură numai în câteva zeci de exemplare. Mai rău este faptul că autorii subvenționați sunt minori și cărțile lor zac necitite în librării sau în magazine unde sunt amestecate printre pachete de ceaiuri, ATV-uri sau flori artificiale și uleiuri de masaj. Voi fi tare curios să văd ziua în care aș da 5 lei să iau o carte mare. Dacă are cineva curiozitatea să facă o listă cu cărțile publicate în bpt înainte de 1989 va vedea că atunci când era calitate nu se vorbea de nicio cenzură. În bpt au apărut numai cărțile mari ale literaturii fără vreo opreliște. Dar se mai și citea. Acum lumea nu citește din cauza sărăciei.

(14 iunie 2016)

E firesc să fie așa...

Lumea l-a acuzt pe Nicolae Ceaușescu de tot felul de fapte, unele mai puțin interesante, altele abominabile, altele mai puțin abominabile.
Eu îl acuz numai pentru faptul că nu a știut să-și aleagă colaboratorii, mulți, chiar groaznic de mulți dintre ei fiind idioți. Lui i-au plăcut acei colaboratori care nu-l contraziceau, care îl lăudau, care se umileau, care intruiau cuvintele care îi gâdilau orgoliul și ei rosteau acele cuvinte, adică într-un cuvânt, îi prefera pe troglodiți.
Să facem un calcul, însă sunt necesare următoarele ipoteze simplificatoare, dar nu simpliste, de start:
- el era președinte;
- el concentrase puterea politică, economică, în știință, în cculturală și la nivel social;
- elaviza tot;
- el dădea soluții la toate problemele la nivel macroeconomic;
- el se îngrijea de fiecare om în parte;
- el lucra in medie 16 ore pe zi continuu, fără pauze, ca un robot perfect;
- zilnic avea în medie,  pe birou  1000 de  probleme de rezolvat;
- problemele nu erau diferite semnificativ ca nivel de complexitate.
Se știe că o ființă umană discriminează 8 entități distincte pe secundă.
Zilnic Nicolae Ceaușescu lucra în medie 57.600 de secunde.
Resursa timp alocată în medie unei probleme în ipotezele date era în medie de 57,6 secunde, adică sub un minut.
Să zicem că primea printre probleme, undeva în septembrie 1989 spre analiză Raportul cu privire la stadiul actual al societăţii socialiste româneşti, la activitatea Comitetului Central în perioada dintre Congresul al XIII-lea şi al XIV-lea, la realizarea programului-directivă de dezvoltare economico-socială în cincinalul al IX-lea şi în perspectiva până în anii 2000-2010, în vederea îndeplinirii neabătute a programului de făurire a societăţii multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, 20 noiembrie 1989, care avea destul de multe pagini. Materialul trebuia;
- citit;
- analizat;
- modificat;
- validat.
Rezultă cu tărie că în cele 57,6 secunde, cu 8 discriminări pe secundă era imposibil ca pentru un material care necesită  peste 5.000 de discriminări, adică 625 de discriminări pe secundă parcurge etapele de citire, analiză, corectare și validare la un nivel acceptat în condițiile în care rezultă că  se alocă de un timp ridicol pe discriminare. În medie o discriminare decentă are 7,5 secunde în medie. La respectivul, în ipotezele date, pentru o discriminare era nevoie de  0,09216 secunde, adică de 80 de ori mai putin decaât zice statistica pentru oameni normali. Să fim serioși!  Geniu, geniu, dar nici chiar așa...
Aceasta este explicația pentru nenumăratele soluții slabe date unor probleme. Deci colaboratorii săi slabi nu aveau cum să dea decât soluții slabe, pe care doar  le valida printre multe probleme, în cele 57,6 secunde per problemă. Cât privește soluțiile proprii date, este clar că nu erau decât produse la normă, pe bandă rulantă, cu automatismele de rigoare. Dacă ipotezele se schimbă crescând problemele de la 1000 la 2000 li scăzând timpul petrecut în birou de la 16 ore la 12 ore, ceea ce se obține devine alarmant. Se va vedea că 25 de ani omul a condus în niște condiții absolut aleatoare, căci și aruncatul zarului la jocul de barbut necesită mult mai mult decăt 28,8 secunde.
Adâncirea unei cercetări pe acest domeniu va da adevărata interpretare la toate soluțiile mediocre din zona privatizării industriei noastre de după 1990.Zicerea ca industria noastră e o grămadă de fier vechi în niciun caz nu era ceva izvorât dintr-o adâncă cugetare care îi dădea pe delături personajului care se dorea erou, dar care cu un ești bun ... a fost debarcat de nu s-a văzut.
Așa s-au petrecut toate. Ca să se ajungă la adevărata cauză a dezastrului este necesară aprofundarea fundamentelor. Orice altă abordare nu va duce nicăieri și se va merge din bâltoacă în bâltoacă până la epuizare.
(10 februarie 2016)