Toată lumea își dă cu părerea

Lipsa bunului simț, lipsa onoarei și lipsa educației elementare, îi face pe unii dintre noi să se considere buricul pământului și să creadă că dețin adevărul absolut. În mod normal, fiecare dintre noi este ceea ce este doar prin faptele și niciodată prin vorbele lui.

Există mai multe modalități de a ne da cu părerea.

Prima modalitate de a ne da cu părerea este aceea că ne trezim vorbind, de parcă noi știm problema despre care se vorbește încă de când eram în burtica mamei. În realitate, noi am auzit de acea problemă acum două minute și fără a ni se cere părerea, ne simțim datori să ne-o exprimăm, deși nu o avem, dar suntem în stare să însăilăm vorbe goale, care din când în când mai conțin și cuvântul cheie esențial al discuției. Este adevărat că nimeni nu ne ascultă sau cei care ne ascultă ne adresează cuvinte grele din care reiese disprețul de care ne bucurăm din partea lor, dar caracterul nostru deficitar nu se simte deloc lezat în amorul propriu și noi doar spunem că am punctat, că suntem prezenți acolo unde toată lumea este curioasă să afle soluții. Dacă au fost furnizate 99 de soluții și noi nu am livrat niciuna, nimeni nu va lua în considerare că acest lucru s-a întâmplat și fiind făcută o evaluare la grămadă, rezultă că ceea ce am spus, mai ales dacă a fost spus fără poticneli, a fost o soluție, deși realitatea este cu totul alta.

A doua modalitate de a ne da cu părerea este aceea prin care folosim de foarte multe ori negația nu pentru a minimaliza ceea ce este luat în discuție și pentru a găsi tot felul de hibe acelui lucru. Faptul că spunem că nu este bine ceea ce s-a realizat, că soluțiile luate în discuție nu sunt bune, nu miră pe nimeni, deși lumea așteaptă cu sufletul la gură să audă soluția mai bună,. soluția salvatoare, care nu va veni în vecii-vecilor de la cel care doar înșiră propoziții în care apare cuvântul nu, fără a veni cu o idee, oricât de mică ar fi aceasta. Faptul că lipsește în sală acel moderator care să impună ca fiecare vorbitor să se prezinte, să spună de la ce unitate economică vine și să-și facă o mică prezentare a realizărilor care-l recomandă să intre în discuție, crează premisele nefaste ca orice individ să se ridice în picioare și să spună orice-i trăznește prin cap, dar mai ales să critice, căci a critica este cel mai simplu lucru.

A treia modalitate de a ne da cu părerea este aceea prin care deși habar nu avem despre subiectul în discuție, începem să folosim chestiuni generale care merg la orice, printre care enumer utilizarea de proverbe din latină, recitarea unor versuri care se apropie de contextul în care ne aflăm sau utilizarea unor nume de persoane cu mare notorietate cu care ne-am întâlnit anterior și care și-au exprimat un punct de vedere referitor la o cu totul altă problemă, dar noi facem eforturi notabile pentru a asigura legătura între acel context și situația de față, pentru a nu părea rupți de realitate, ridicoli și neaveniți.

Atât timp cât nu există o diviziune a muncii, nu există proceduri clare pentru a derula o dezbatere, ne vom găsi în situația în care printre noi se vor afla și indivizi care doresc să se remarce, vorbind despre lucruri pe care nu le stăpânesc, dar pentru care doresc să pozeze în specialiști cu mare notorietate. Eu am întâlnit foarte mulți indivizi care vorbesc pentru a se afla în treabă și care chiar încercau să-și dea cu părerea, dar de fiecare dată am avut intervenții brutale, adresându-le rugămintea ca înainte de a critica soluția altuia să spună că au soluție mai bună și s-o prezinte scoțând în evidență avantajele, critica soluției altuia reieșind din avantajele soluției mai bune pe care o prezintă. În 99,99999% din cazuri, oamenii se așezau, căci doar știau să critice, fără a avea soluție. Atât timp cât nu ai soluție mai bună, taci, căci fără acea soluție mai bună, soluția slabă va fi implementată și punct.



(05 septembrie 2023) 

Critica de operă

Nu oricine este în stare să scrie articole despre spectacolele de operă. Am văzut la un teatru de operă niște locuri ocupate de critici care aveau în față partiturile. Ei urmăreau să vadă cum cântă soliștii, dacă respectă partitura. Numai cine știe să citească o partitură va face o cronică bună, căci numai respectivul va cunoaște când solistul a luat-o pe arătură și nu a fost în stare să cânte o anumită notă. Sunt cunoscute situații în care au fost ruinate cariere datorită erorilor de abordare a unor note dificile, pentru care spectatorii plătiseră bilet. La noi aproape că nici nu există critici de spectacole de operă, mă refer la critici autentici, cu greutate, inși care să dea verdicte. Am citit ceva și mi-am dat seama că sunt mai ageamii decât mine, căci întâmplător văzusem spectacolul și dacă eu nu am recunoscut arii celebre și mă refer la opera Faust, nu știu ce a auzit criticul, din moment ce în ziar el a scris la superlativ despre soprană și despre bas.

Acum, mai nou, criticii de operă s-au mutat în televiziuni și prefațează spectacole mari înregistrate cândva sau iau interviuri unor soliști mari care cântă sau unora care au cântat cândva și apoi exemplifică cu fragmente ceva din performanța respectivilor. Mă întristează vorbăria goală a acelor critici, șabloanele și stereotipurile folosite, devenite deja plictisitoare.

Circulă pe Internet o înregistrare a unui spectacol de operă de la ONB, iar o femeie face o prezentare jalnică, enervându-mă nespus de mult, căci nu pune accent pe ceea ce trebuie, ci pe chestii de bucătărie regizorală, care nu interesează pe nimeni. Soluția aleasă e penibilă.

(05 iunie 2023)

Critica șefului și criticarea șefului

Pe vremuri era un decalog al șefului și acest decalog arăta cât de privilegiată este poziția șefului în comparație cu poziția supușilor lui numiți și pluime în limbaj popular.
Șeful are voie să critice, căci de aceea este el șef și printre multele lui privilegii este și acela de a critica, adică de a spune cu voce tare orice despre pluime, spunând că nu o face cu răutate, ci cu blândețea unui părinte față de copiii lui șturlubatici. 

Pe vremuri am avut și eu un șef tembel, care făcea numai glume nesărate, dar pe care exact când nu se aștepta i le-am întors de se mira și el că i se întâmplă asemenea grozăvii. I-am transmis că eu nici nu uit și nici nu iert, iar dacă va mai primi și alte surprize, să știe că tot timpul vor mai veni și altele căci niciodată nu voi considera că m-am achitat de datorie.

Ceea ce trebuie să spun este că acela care se încumetă să-și critice șeful, va avea nu surprize, nu revelații, ci consecințe dintre cele mai dure, căci șeful, deși spune că nu este ranchiunos, că primește cu zâmbetul pe buze critica, nu numai că nu o primește, dar caută ca pe toate căile s-o reprime.

Am cunoscut un șef care a fost criticat de unul din pluime. Șeful nu a reacționat. A pus pe unul dintre sclavii lui să-l lovească nimicitor, drept în moalele capului pe făptaș, adică pe cel ce și-a criticat șeful. Rezultatul a fost devastator pentru critic, iar șeful a scăpat basma curată, căci nu el a fost cel care a plătit, adică s-a răzbunat pe critic, ci un sclav a făcut-o fără să clipească, așteptând o anume răsplată de la șef. Sclavul trebuia să știe că șeful nu are niciodată vreo obligație față de vreunul dintre supușii lui, deci șeful a și uitat că sclavul și-a îndeplinit misiunea, căci pentru șef, sclavul nu era decât un pârț tras în miezul zilei pentru a puncta că nu trece cu vederea pe cel ce ridică ochii din pământ și prinde curaj pentru a glăsui și nu laude, imne, ci critici argumentate, tunătoare, cu efect pe lungă durată.

(05 iunie 2023)

Critica de film

Acum când televiziunile au canale specializate pentru filme, nu critica de film mai prezintă interes, ci o descriere a filmului, a actorilor care joacă în film și a succesului filmului în lumea cinematografiei dar și în lumea financiară, căci una este să-ți pierzi timpul la un film chinuit care nu și-a scos investiția și cu totul altfel stau lucrurile cu un film care te ține cu sufletul la gură pentru cât de bine este construită acțiunea și cât de bine joacă actorii.

În vremurile comuniste, critica de film juca un rol fantastic de puternic în educarea maselor. Îmi aduc aminte de un articol de critică, absolut nefavorabilă în cotodoanul partidului comunist, Scânteia a bătrână, cum i se zicea, în care filmul Și caii se împușcă, nu-i așa? în care jucau Jane FONDA și Michael SARRAZIN, dar care film nu avea mesaj, așa cum cerea educația comunistă a maselor, căci acolo nu era deloc vorba despre niște țărani care participau la întrecerea socialistă, ci era vorba de un concurs de dans, iar sfârșitul nu a fost deloc plin de optimism, exact cum cerea arta cu mesaj, educativă, care să te facă să te scoli numai un zâmbet a doua zi pentru a merge la muncă și a-ți face norma pentru propășirea scumpei patrii, ori filmul avea un final tragic, care nu avea nicio legătură cu educația comunistă.

De aceea, cronica l-a făcut praf și trebuie să ne și imaginăm chinurile groaznice prin care a trecut regizorul Sydney POLLACK atunci când a dat căutare pe GOOGLE și a găsit articolul. Cred că s-a zvârcolit bietul de el, iar Jane FONDA și Michael SARRAZIN au rămas muți și și-au dat palme căci nu au pus umărul la educarea comunistă a tinerilor de pe plaiurile mioritice.

Femeia care a scris acel articol era o slugă a partidului și chiar dacă articolul ei era mult prea mare, nu cred că bucata de hârtie a fost folosită altcumva decât agățată într-un cui de la o latrină dintr-o gară de provincie unde muștele bâzâiau nestingherite, fără să fie deranjate de mirosurile împuțite.

(05 iunie 2023)

Critica de teatru

Pe vremuri, când prea era presă și ziarele erau citite, existau critici de teatru, știuți de frică atât de dramaturgi, cât și de actori. Ei erau invitați la premiere sau veneau inopinat. Unii critici de teatru erau profesioniști. Citiseră textul piesei care se monta. Citiseră despre montări ale piesei făcute în alte teatre și chiar văzuseră înregistrări cu spectacole realizate anterior. Dacă era montată o piesă pentru care exista și un film, din profesionalism, criticii respectivi văzuseră și filmul.

Criticul de teatru care scria pentru un ziar, era obligat ca în puține rânduri să lămurească lucrurile și să-l determine pe cititorul ziarului să meargă la teatru pentru a vedea spectacolul sau din contră, să rămână acasă, căci spectacolul nu merită să fie văzut. 

În vremurile comuniste, critica de teatru avea mesaj. Dacă era ordin ca un anumit spectacol să fie demolat, criticul punea umărul, demola montarea și găsea el câteva argumente cu care să-l îmbrobodească pe cititorul ziarului, ca acesta să accepte că nu merită să meargă la spectacolul care între timp a și fost scos din repertoriul teatrului. Să ne amintim de spectacolul cu piesa Revizorul în montarea lui Liviu CIULEI de la Teatrul BULANDRA.

Eu nu am avut niciodată în criticii de teatru dâmbovițeni pentru că erau doar culturnici, care nu se remarcaseră prin lucrări publicate în edituri mari și care-și târau zilele pentru un dumicat de pâine prin redacțiile unor ziare și ar fi scris despre orice, doar să fie și ei luați în considerare cât de cât. Ei erau predictibili, căci citeam pe sărite ceea ce scriau și știam deja totul că mergeam cu gândul cu câteva rânduri înaintea lor, ei înșiși fiind repetitivi din lipsa lecturilor profunde și a superficialității ca indivizi.

(05 iunie 2023)

Critica neconstructivă

Am văzut multe persoane cu plăcerea de a critica. La ei totul:
- pute,
- este greșit,
- e inutil,
- trebuie eliminat,
- nu merită atenție,
- are altă soluție.
Indiferent care este subiectul în discuție, deși respectivii critici nu au calificarea necesară, sunt în stare să vorbească cel puțin 30 de minute și să anuleze tot ceea ce este în discuție, folosind argumente interesante, general valabile sau întrebări la care ei așteaptă răspunsuri. Este ca în zicerea aceea populară că dacă un nebun aruncă un pietroi în lac, trebuie o mie de savanți să-l scoată de acolo.

Mie nu-mi trebuie decât un minut pentru a-l identifica pe cel care face critică neconstructivă. De regulă, înainte de a începe discuțiile eu am următorul discurs:

- Sunt de acord cu tot ceea ce spuneți, dar cu o condiție. La o soluție pe care o criticați și aveți argumente că nu este bună, veniți cu o soluție mai bună, argumentând tot atât de viguros că soluția propusă este mai bună. Dacă nu faceți acest lucru, nu mă interesează critica voastră, căci noi oricum va trebui să folosim acea soluție, așa cum este ea, iar cei ce nu sunt în stare să dea o soluție mai bună, să tacă!

Spun aceste lucruri, căci am întâlnit indivizi plini de ei care au zis că dețin soluții de 1.000 de ori mai bune decât soluția în discuție, dar în final, când au fost puși să facă ei rezolvare în paralel cu soluția lor cea genială, s-a dovedit că nu au fost în stare de nimic și s-au făcut de râs.

(05 iunie 2023)