Ce defecte nu trebuie să aibă un cercetător științific?

Un cercetător științific nu trebuie să fie:
- mediocru,
- superficial, 
- grăbit,
- încrezut,
- leneș,
- bârfitor,
- distrat,
- hoț,
- bețiv,
- cartofor,
- mincinos,

- nerealist,

- secretos,

- inconsecvent,

- neisprăvit,

- lăudăros,

- uituc,

- nepunctual,

- atotștiutor,
- indisciplinat.

Când avem în față pe cineva care dorește să facă echipă cu noi, știind că avem finanțare la un proiect de cercetare științifică, știut fiind faptul că un strop de miere atrage mult mai multe muște decât o cană cu fiere, va trebui să avem acele deprinderi care ne permit să-l filmăm instantaneu pentru a depista defectele pe care respectiva persoană le are.

Dacă avem în față un CV al persoanei care este tânără, iar CV-ul are peste trei pagini, deja trebuie să fim circumspecți din mai multe puncte de vedere și anume pentru că persoana:

- nu știe să alcătuiască un CV structurat pentru cercetarea științifică,

- a inclus acolo detalii neconcludente, în raport cu obiectivul urmărit,

- a considerat că un CV e bun în orice situație,

- nu s-a ostenit să evidențieze ce o recomandă pentru cercetarea științifică,

- a evitat să se concentreze pe realizările sale, care oricum nu ocupă trei pagini.

Dacă acel CV este datat cu șase luni în urmă, arată că persoana nu s-a pregătit pentru discuția cu noi, ceea ce nu face un cercetător științific autentic, pentru că un cercetător științific autentic își rafinează CV-ul pentru a scoate în evidență tot ceea ce poate dovedi referitor la pregătirea lui și la realizările lui, care oricum în cel mult două pagini încap fără discuție.


(14 septembrie 2025)

Care sunt calitățile unui cercetător științific?

La viața mea, am cunoscut tot felul de oameni și pe mulți dintre ei i-am văzut în posturi de cercetători științifici, dar și aici am identificat oameni care:
- erau cu adevărat cercetători științifici,
- mimau cercetarea științifică,
- își ziceau cercetători științifici, dar erau simpli funcționari,
- doar ocupau funcții de cercetare științifică, fără a fi de fapt orice altceva, 
- nu au făcut un minut de cercetare științifică la viața lor,
- munceau, dar fără rezultate, căci făceau totul anapoda.

O persoană, ca să fie cercetător științific trebuie:

- să nu se uite la ceas să vadă dacă au trecut cele opt ore de program,

- să facă toate lucrurile temeinic și să nu lase nimic la voia întâmplării,

- să fie exigent cu el însuși, dar și cu cei din jur,

- să aibă capacitatea de a analiza cu obiectivitate soluția originală obținută,

- să știe să separe grâul de neghină, pentru a vedea soluția cea mai bună,

- să dea dovadă de modestie și să impună prin munca sa respectul colegilor,

- să aibă cuvinte de apreciere față de ideile valoroase ale altora,

- să nu-i accepte pe cei care doar știu să nege și să ceară obligatoriu de la ei soluții,

- să dovedească un nivel foarte ridicat de documentare și de cunoaștere a domeniului,

- să aibă puterea de a compara soluția sa cu alte soluții folosind metode recunoscute,

- să nu se creadă buricul pământului,

- să aibă încredere în colaboratori, doar după ce le-a verificat produsele livrate.

Un cercetător științific trebuie să fie:

- dedicat muncii lui,

- foarte calificat în domeniul lui,

- exigent cuu el și cu alții,

- dăruit muncii pe care o face,

- profund în documentare,

- constant în opinii,

- modest în exprimarea opiniilor,

- catalizator în munca de creație a echipei,

- perseverent în derularea etapelor ciclului de cercetare,

- pasionat pentru munca pe care o desfășoară,

- talentat, cu inițiativă creatoare și original.

Nu are cum să fie cercetător științific un plagiator, un om superficial, un diletant, un chibiț, un tip neimplicat, fără inițiativă, un leneș, un om pus pe chiul, unul care nu știe să citească un articol, un om care se ocupă doar de intrigi și unul care știe doar să bârfească pe la colțuri și să mute vorba de colo-colo.

(13 septembrie 2025)

De ce mi-a mers mie bine în viață?

Am pretenția că mie mi-au mers bine toate lucrurile  în viață și explicațiile sunt foarte simple.

În primul rând, m-am purtat civilizat cu oamenii, adică le-am vorbit frumos.

În al doilea rând, nu am fost eu primul care a deschis gura, ci am ascultat ce a spus interlocutorul meu.

În al treilea rând, eu m-am bazat pe faptele oamenilor, nu pe vorbele lor.

În al patrulea rând, pe mine m-au interesat calitățile oamenilor și nu defectele lor.

În al cincilea rând, după ce am cunoscut omul, am luat decizia de a colabora sau nu cu el.
Meseria mea mi-a permis să să stau de vorbă cu foarte mulți oameni și am mers pe ideea că are balta pește, adică am posibilitatea să fac alegerile cele mai bune. De aceea mi-am definit multe filtre de selecție și am lăsat omul să se autodefinească, fără să-l încorsetez eu, iar reacțiile lui la propriile-i decizii au fost acelea care l-au definit, fără ca influențele mele să fie decisive. 

Dacă pe mine m-a interesat să văd că omul este punctual, îl rugam să fixeze diua și ora la care să ne întâlnim pentru a primi soluția la o problemă simplă pe acre i-am dat s-o rezolve. dacă omul era punctual și dacă soluția problemei era exact ceea ce trebuia, continuam dialogul, dacă nu, nu și lucrurile se opreau acolo. După aceea, pentru situațiile în care continua colaborarea, propuneam o altă problemă ceva mai complicată și de asemenea omul stabilea ziua și ora, dar veneam și eu cu ceva modificări. Dacă stabileam o zi și o oră și dacă la momentul convenit primeam soluția, continuam colaborarea și se stabilea că omul este punctual, ceea ce este o mare calitate, atunci când vrei să faci ceva.

Am spus că pe mine mă interesează calitățile omului și nu defectele lui. De aceea, toate filtrele pe care le-am definit și utilizat au fost pentru a scoate în evidență calități, nu defecte. Dacă m-a interesat să văd la un om profunzimea abordării, am solicitat întocmirea unei bibliografii pe o temă impusă. Un om profund este acela care caută cărți, articole, comunicări la sesiuni științifice pe tema respectivă și întocmește o bibliografie suficient de completă, dar mai ales corectă. 

Dacă mă interesează la un om profesionalismul lui, atunci când se definește problema de care el trebuie să se ocupe, analizez întrebările pe acre le pune și caut să văd dacă reușim să avem o problemă corect definită, complet definită, astfel încât el să treacă la rezolvarea ei, fără a mai fi nevoie de noi dialoguri, de noi lămuriri sau de corecții.

Calitățile pe care le-am urmărit la un om sunt: profesionalismul, modestia, eficiența, corectitudinea, punctualitatea, echilibrul, respectul, claritatea, concizia, flexibilitatea, înțelegerea, creativitatea, finitudinea, dar mai sunt și altele despre care nu vorbesc acum.



(19 ianuarie 2025)

Negarea evidenței

Societatea modernă are obsesia discriminărilor, ceea ce seamănă într-un fel cu ascunderea gunoiului sub preș, căci oamenii sunt oameni și prin atitudinea lor arată care sunt marile diferențe dintre vorbe și fapte, iar noi știm cu toții că faptele contează, nu vorbele.

Să fiu mai clar. În societatea modernă, nu este acceptabil să spunem nimic negativ despre însușirile fizice ale unei persoane. 

Dacă un bărbat este gras sau o femeie este grasă, în niciun caz nu este de acceptat să facem comentarii despre faptul că sunt grași. Cel mult, facem referire la persoane supraponderale, fără a nominaliza sau fără a arăta cu degetul spre o anumită persoană.

Dacă un bărbat este urât sau o femeie este urâtă, în niciun caz nu este de acceptat să facem comentarii despre faptul că sunt persoane urâți. Cel mult, facem referire la persoane cu aspect neplăcut, fără a nominaliza sau fără a arăta cu degetul spre o anumită persoană.

Lucrurile stau tot așa în legătură cu apartenența la o etnie sau la o rasă.

Trebuie să spun din start că eu am aflat de existența raselor și etniilor la facultate de la colegii mei, căci la mine în mahala, toți copiii eram o apă și-un pământ la joacă, la învățătură și niciodată nu ne adresam unul altuia altfel decât prin numele mic, folosind chiar diminutive precum Gicuță, Ionuț, Mihăiță, Lenuța, Miorița sau Jenică. Mult mai târziu mi-am dat seama că eu mă jucasem și am avut cea mai frumoasă copilărie cu unguri, evrei, lipoveni, tătari sau rromi. Niciodată n-am să înțeleg relevanța adăugării la numele cuiva a acelor elemente care chipurile ar da o descriere mai completă respectivei persoane, descriere care nu face nicio referire la trăsăturile de caracter ale acesteia, trăsături de care eu trebuie să țin seama atunci când alcătuiesc o echipă cu care pornesc la drum în realizarea activităților unui proiect și unde contează punctualitatea, corectitudinea, eficiența, calificarea, atitudinea, exigența, modestia, experiența, dar și altele și unde doar o carență are rolul de a demola orice proiect, dacă ea există, se manifestă și nu a fost cunoscută.

Societatea modernă este extrem de superficială și ia în discuție ostentativ aspecte pe care le neagă, insistând asupra lor. Atunci când este vorba de o crimă și se specifică etnia criminalului sau rasa acestuia, toți nu uită să spună că se încalcă regulamentul CNA, dar spășiți și făcându-și mea culpa, cei ce discută, comit infracțiunea, doar pentru caracterul spumos al relatării și pentru a da culoare unui text fără valoare, căci crime se întâmplă cu miile și autorii sunt de toate felurile, încât n-ar mai trebui să mire pe nimeni din pe parte vine cel care a făptuit la cald un asasinat.

În opinia mea, orice discuție despre un nene sau despre o tanti, trebuie să pornească de la obiectivul pe care îl urmărim și să definim clar și categoric profilul acelui nene sau a acelei tanti în raport cu obiectivul pe care ni l-am definit. Vreau pe cel mai bun halterofil, nu mă interesează decât câte kilograme ridică cel selectat. Vreau programatorul cel mai bun. Mă uit să vedem ce programe a scris, discut cu el, îi dau o temă de a scrie un program, văd ce a făcut și mă conving că el este cel pe care-l caut pentru ceea ce am eu de făcut. În rest, o mie de ani pace, căci lucrurile neesențiale nu mă ajută pe mine să-mi ating obiectivul.



(05 februarie 2024)

Fii bărbatul care vrei să fii! (III)

 Cunoaște-te cum nu te-a cunoscut nimeni!

Când eri un băiețel de cinci-șase anișori, cu siguranță părinții tăi te-a văzut ca fiind inteligent, năzdrăvan, plin de energie și te-au pus să reciți o poezioară sau să cânți un câtecel învățat la grădiniță ca să se fălească cu tine în fața vecinilor sau a prietenilor și a rudelor. Când ai mai crescut, tot ei au decis la ce liceu să continui studiile și mai apoi gândindu-se la viitorul tău s-au implicat în a te sfătui ce să faci mai departe.

Dacă ai terminat liceul, ai lauat bacalaureatul și ai fost un băiat ascultător și ai mai și învățat carte, ai urmat facultatea și nu orice facultate, ci facultatea la care s-au gândit părinții tăi, care ți-au explicat mii și mii de avantaje în a termina respectiva facultate.

Acum ești bărbatul care ai în față marea decizie, căci vrei să fii bărbatul care vrei tu să fie, nu bărbatul pe care l-au dorit alții să fie, cum vor ei. Pentru a face marele pas, tu trebuie să te cunoști așa cum nu te-a cunoscut nimeni, cu bune și cu rele. Tu trebuie să te auto-evaluezi cu obiectivitate, căci numai dacă faci o astfel de auto-evaluare corectă, vei vedea care sunt calitățile tale adevărate și vei ști încotro să te îndrepți, căci direcția ta depinde de ceea ce vezi tu în tine, nu de ceea ce văd alții la tine, de ceea ce ar crede alții că tu ești în stare să faci, căci dacă tu iei o decizie, această decizie trebuie să ducă spre direcția unde tu ești în stare să faci lucrurile nu bine, ci foarte bine sau să faci lucruri excepționale.

Ceilalți nu te cunosc deloc bine și cu atât mai puțin, nu te cunosc foarte bine. Ei nu au simțit ceea ce ai simțit tu când ai intrat într-o sală de examen. Ei nu au știut ce înseamnă să înveți la o disciplină, nu pentru că îți era dragă sau necesară, ci ai învățat doar pentru a face o bucurie părinților tăi sau pentru a nu-ți strica media, care în mintea părinților tăi era cheia succesului tău la o admitere fie la liceu, fie la facultate. Numai tu îți cunoști cu exactitate valoarea ta, valoare de care nu s-a interesat nimeni, probabil nici tu, căci lumea din jur este dominată de aparențe, de ce zic alții, de cum ne văd alții, de cum discută alții, iar noi suntem doar piese pe o tablă de șah imaginară a societății.

Când ne auto-evaluăm este bine să nu folosim aprecieri subiective și să dăm dovadă de suficiență, pentru a ajunge în final la un rezultat dezastruos, inexact și inutil, doar de dragul de a crede alții despre noi exact ceea ce nici noi nu credem în realitate. O astfel de abordare nu ne ajută prea mult și de aceea este rezonabil să facem pe o hârtie anonimă un tabel cu două coloane. Pe prima coloană vom trece calitățile și pe cealaltă vom trece notele de la 1 la 10. Pentru că  doar noi știm ce este scris acolo, vom fi cinstiți cu noi înșine și vom acorda note cât mai realist posibil, mai ales că vrem să ne cunoaștem cum nimeni altcineva nu ne-a cunoscut.

Eu mă iau pe mine aici și voi pune notele pentru ceea ce eu consider important.

Punctualitatea o consider esențială și am fost punctual, zic eu, de aceea nota mea este 10.

Talentul muzical, în sensul de a cânta cu vocea sau la un instrument, la mine sunt undeva la nota 2.

Modul de a-mi defini obiective și de a le realiza, la mine se ridică la nota 8.

Calitatea de a selecta colaboratorii după criterii practice de verificare este la nota 9.

Modul de a planifica activități și de a mă ține de planificare este la nota 9.

Flexibilitatea în adaptarea programului la noile condiții schimbate subiectiv este 4.

Dimensionarea resurselor pentru derularea unui set de activități ce depind de mine este 10.

Intransigența în situații datorate carențelor celor cu care am relaționat este de nota 9.

Respectarea termenelor impuse de alții este de nota 9.

Lăsarea pe ultima sută de metri a realizării unor sarcini este de nota 5.

Memorarea de date la istorie și la geografie sau a altor dogme este de nota 2.

Găsirea de explicații logice la formule și la diferite teorii este de nota 9.

Prezentarea adevărurilor este de nota 9.

Ideea de a începe un lucru numai după ce am terminat pe precedentul, nota 9.

Ideea de a-mi nota idei despre lucruri pe care să le realizez, fără a le aprofunda, nota 10.

Fiecare are obiectivele lui și cunoașterea trebuie subordonată acestor obiective, căci decizia ce trebuie să fie luată pentru a fi bărbatul care vrei să fii, are la bază exact această cunoaștere, căci decizia luată greșit considerând că ai calități pentru a fi acel bărbat la care tu visezi și ele nu sunt, duce cu certitudine la marele eșec și nimeni nu-și dorește așa ceva. Nimeni nu face analiza în locul tău, nimeni nu decide în locul tău. Este prima dată când ești tu cu tine însuți și iei marea decizie, de a fi bărbatul care vrei să fii, căci bărbatul care ești acum nu te mai mulțumește, ci vrei să fi nu o variantă la ceea ce ești, ci ceva cu totul dferit, adică bărbatul care te definește și care este ceea ce vrei tu să fie cu adevărat și pentru totdeauna.

(30 noiembrie 2023)

Ce mai aberează lumea despre Inteligența Artificială?

Inteligența Artificială - IA este mare subiect de discuție.
Sunt oameni care au citit despre Inteligența Artificială.
Sunt oameni care vorbesc din auzite despre Inteligența Artificială.
Sunt oameni care sunt categorici în legătură cu  Inteligența Artificială deși nu știu nimic despre ea.

Sunt oameni care lucrează curent cu rețele neuronale. 

Sunt oameni care au realizat dispozitive ce lucrează cu elemente de  Inteligență Artificială.

Sunt oameni care au creat instrumente ce încorporează  Inteligență Artificială.

Rezultă clar că așa cum era și firesc, lumea este foarte pestriță, ceea ce mă face să cred că nu s-a schimbat nimic nici în legătură tratarea problemelor legate de Inteligența Artificială  - IA, așa cum nu s-a schimbat nimic în legătură cu vaccinarea anti-COVID sau în legătură cu încălzirea globală, căci superficialitatea nu are limite și nici orgoliile nu au scăzut în manifestarea zgomotoasă.

Cărțile serioase de  Inteligența Artificială  - IA spun clar care sunt limitele pe care aceasta nu are cum să le depășească vreodată, oricât ne-am da noi peste cap, căci nu va exista o lume a  Inteligenței Artificiale  - IA paralelă cu lumea în care omul este pionul principal. Dacă unele componente de  Inteligența Artificială  - IA vor duce la efecte negative, totul se va datora omului care a greșit în structurarea componentelor software cu  Inteligența Artificială  - IA.

Există temeri și este normal să fie așa, căci nu degeaba șefi de stat tremură și fac pipilică în pantalonașii lor de firmă, căci  Inteligența Artificială  - IA dispune acum de toate elementele pentru a scoate în evidență carențe nebănuite, nu că ar face altceva decât operații de prelucrare de rutină a informațiilor deja existente, de care omul nu s-a ocupat pur și simplu că nu s-a ocupat.

Aberațiile cum că roboții îi vor cafti  sau omorî pe oameni sunt aberații datorate faptului că oamenii au dezvoltat componente software cu  Inteligența Artificială  - IA greșit scrise, așa cum face omul de fiecare dată când dezvoltă software și-l lucrează cu picioarele sau cu c-r-l fără să testeze ca lumea. Aberațiile legate de roboți așa-ziși independenți, care vor face năzbâtii, nu sunt chiar aberații din moment ce nu socotim aberații când uităm fierul de călcat în priză, acesta se încinge și declanșează un incendiu așa cum s-a întâmplat chiar azi la Bălile Felix la Hotelul Mureș. Nu trebuie să ai  Inteligența Artificială  - IA ca să se producă o nenorocire. A pune în spinarea  Inteligenței Artificiale  - IA ca ramură a științei de inginerie software imperfecțiunile pe care le introducem în ciclul de dezvoltare a aplicațiilor ce au elemente de  Inteligența Artificială  - IA este specific activității noastre în care arătăm cu degetul în direcția greșită.

(17 august 2023)

Calitățile celor care nu le au deloc

Observ insistența cu care niște nene și niște tanti își construiesc CV-urile în încercarea disperată de a face transfer de notorietate. Se găsesc în CV-uri:
- nume răsunătoare de școli pe lângă care doar au trecut,
- nume de companii celebre unde chipurile au zăbovit,
- nume de personalități sub conducerea cărora au lucrat. 
Eu știu că pe când eram elev în clasa a VIII-a la Limba latină în manual era o lecție despre un tip care se lăuda că e mare dansator în Rodos. Unul din mulțime ia zis:
- Hic Rodos, hic salta!
Tot așa zic și eu celor care vor să arate ceea ce nu sunt și anume, să facă dovada că au calitățile pe care le înșiră în CV-uri. La mine, lucrurile sunt clare. Un nene care n-a fost în stare să ia un examen de treaptă și a ratat două admiteri la facultate, în niciun caz nu se va lumina peste noapte în a deveni marele specialist într-un domeniu, unde n-a dovedit nimic. O tanti care se dă absolventă a unei facultăți din primele 5 ale lumii, nu are ce căuta pe Dâmbovița la pomană, când specializarea dată de facultate îi asigură un salariu de 20.000 lire pe lună. Realitatea este că lumea e împărțită în următoarele categorii:

- muncitorii pricepuți care știu meserie și-și câștigă onest pâinea,

- specialiști adevărați cu școli înalte care au meserii ce le aduc banul adevărat,

- oamenii de afaceri corecți care și-au pus mintea la contribuție și fac ceva profitabil,

- șmecherii care stau după tot felul de învârteli, doar-doar le-o pica și lor ceva,

- politicienii care nu știu altceva decât să dea din gură și să mintă cu nerușinare.

Cei care au un rost în viață au și calități. Sunt serioși, temeinici, perseverenți, perfecționiști, sunt punctuali, au cuvânt, respectă pe cei din fața lor. Cei care nu sunt așa, nu respectă p cel din fața lor, sunt superficiali, mint, nu știu de nici unele, doar se laudă, promit și merg mai departe ca gâsca prin apă. Ei caută cele mai simple mijloace de a câștiga bani mulți și fără muncă, gudurându-se la oame nii puternici ai zilei, în pixul cărora stau aprobările care ocolesc legea.

(12 septembrie 2022)

Bărbații perfecți

Bărbatul perfect este bărbatul fără defecte. Dacă ar fi să enumer defectele unui bărbat lista acestora ar trebui să fie extrem de lungă, pentru că noi vedem mai repede defectele decât calitățile. Un bărbat cu defecte este:
- leneș,
- dezordonat,
- mincinos,
- îmbâcsit,
- murdar,
- bețiv,

- lacom,

- dependent,

- mămos,
- cartofor,

- necioplit,

- inclut,

- needucat,

- analfabet,
- violent,
- pervers,
- gelos,
- instabil,
- împrăștiat,
- uituc,
- delăsător,
- nepriceput,
- predictibil,

- neatent,
- netalentat.
Nu înseamnă că un bărbat care nu are aceste defecte, musai este un bărbat perfect. Fiecare dintre noi definește un profil specific categoriei de femeie perfectă și de bărbat perfect. Sunt luate în considerare o serie de calități pe care obligatoriu trebuie să le aibă persoana ca să fie considerată perfectă și o serie de defecte pe care persoana perfectă nu trebuie să le aibă, pentru a fi considerată de noi o persoană perfectă. Ceea ce este pentru mine o femeie perfectă, pentru altcineva nu este considerată femeie perfectă. Tot așa un bărbat perfect din punctul meu de vedere dacă are anumite calități și nu are anumite defecte, în timp ce pentru altcineva, respectivul în niciun caz nu este bărbat perfect, ci este vai steaua lui.

Din punctul meu ca un bărbat să fie perfect  trebuie:

- să aibă cuvânt, adică dacă a zis ceva, să respecte ceea ce a zis,

- să știe meserie foarte bine, căci sunt interesat să facă treabă bună,

- să aibă idei constructive, soluții și dacă aduce critici să demonstreze că soluția lui e mai bună,

- să-și asume responsabilități și să dovedească concret că face ce zice,

- să lucreze în echipă, iar atitudinea lui să nu genereze conflicte sau tensiuni,

- să prezinte rezultatele muncii lui în forme care să fie integrate direct în produsul finit.

Pentru o femeie, bărbatul perfect este altceva, căci obiectivele acesteia sunt altele decât obiectivele mei, care a trebuit să finalizez proiecte cu termene, iar bărbații ca să fie perfecți trebuiau să respecte criterii specifice muncii din proiectele de informatică. femeile au nevoie de alte calități a un bărbat să fie perfect din punctul lor de vedere, obiectivele lor fiind altele, deși totul se reduce la proiecte.

(13 decembrie 2021)

Defecte ale pozelor făcute la culturiști

Pentru a scrie articolele despre culturiști de la noi dar și din alte țări, am consultat multe materiale, am analizat multe fotografii, am luat legătura cu culturiști și am primit avizul lor pentru ceea ce am pus pe acest blog.

Cândva am vrut să scot și o revistă de culturism, dar deloc comercială, doar cu chestii științifice, căci în mintera mea, culturismul este o știință, deci nimic nu se mai face în afara aplicării unor tehnici și metode științifice pentru a obține performanțe dintre cele mai ridicate.

La fotografiile făcute culturiștilor pe la competiții și nu numai au identificat minusuri precum:

- încadrarea incorectă prin tăierea accidentală a unor părți din corp,

- includerea în fotografie a unor elemente neconcludente în prim plan,

- dispunerea incorectă a luminii cu pierderea de detalii care dau performanța,

- neclaritatea exact a părților care trebuie reliefate prin fotografie,

- prinderea de aspecte neconcludente  în locul pozițiilor obligatorii,

- securizarea prin imprimarea de sigle exact pe părți importante,

- utilizarea de unghiuri care deformează și care reduc calitatea pozei,

- invocarea detaliilor ca justificare a trunchierile, tot se rezolvă prin rezoluție,

- lipsa de proceduri de a face poze în competiții, așa cum sunt la nunți,

- șetrgerea necontrolată a pozelor  din cauze obscure, nu din lipsă de memorie.

Deși acum există aparate de fotografiat extrem de performante în ceea ce privește rezoluți și numărul de cadre care se trag, mulți fotografi lucrează neprofesional, ca și cum ar avea restricțiile de pe vremea aparatelor cu peliculă de celuloid. Capacitatea de stocare permite lejer realizarea a cel puțin 2.000 de fotografii fără a fi schimbat cardul de memorie, ceea ce dau o mare flexibilitate celui care face fotografiile.

Există tendința de a urmări doar scopul comercial, ceea ce este fatal în fotografiile făcute culturiștilor. Cine are creeier face nenumărate fotografii, le prezintă și culturistul sau cei care-l manageriază hotărăsc numărul de fotografii achiziționate, inclusiv a celor pe un CD. Fotograful trebuie să garanteze arhivarea un an cel puțin a fotografiilor pentru situațiile în care culturistul ar dori să mai achiziționeze și altceva.
Defectele  pozelor făcute la culturiști au marele dezavantaj că reproductibilitatea este aproape exclusă, pierzându-se multă informație esențială pentru a veni concret cu dovezi asupra performanței la un moment dat pentru fiecare culturist.

(23 aprilie 2018)

Defectele aplicațiilor web mioritice

Aplicațiile web mioritice sunt pline de defecte pentru că unele sunt:

- neomogene, chiar dacă aparțin aceleiași clase sunt foarte diferite, făcute după ureche,

- empirice întrucât problemele de studiu ale autorilor sunt trecute pe ultimul plan,

- incomplete, neincluzând funcții pe care alte aplicații din aceeași clasă le au,

- incomode din moment ce sunt construite pornind de la zero ca și când așa ceva se face prima dată,

- imprevizibile din cauză cu procesul de testare este parțial, iar erorile înglobate sunt multe,

- neadecvate în ceea ce privește conținutul, atunci când una se anunță și alta se prezintă efectiv,

- primitive, corespunzând unor soluții de acum 20 de ani, din lipsa documentării la zi,

- greoaie întrucât cei ce realizează astfel de aplicații le gândesc cu mintea lor și le fac din prima,

- neactualizate din moment ce dezvoltatorul nu lasă actulizarea la utilizator, dorind să o facă el,

- neperformante atât timp cât soluțiile utilizate de dezvoltator sunt vechi, uzate moral,

- primitive în achizițiile de date prea restrictive și în securizări depășite,

- inaccesibile ca preț, deși există cam aceeași informație free, ceea ce arată lipsa de adaptare,

- volatile din moment ce găzduirea presupune reînnoirea de abonamente, ceea ce unii nu fac,

- neprofesioniste, făcute de mântuială, fără a respecta cele mai elementare reguli ale web-ului,

- neadecvate în ceea ce privește conținutul digital care este preluat fără verificare din surse dubioase,

- false, fiind create în scopul de a pirata informații despre clienți pentru folosire în afara legii,

- mincinoase datorită faptului că rostul lor real este cu totul altul decât cel anunțat,

- enervante întrucât conțin prea multe căi ocolitoare până la ceea ce interesează,

- instabile, atât timp cât de la o perioadă scurtă la alta se fac modificări radicale în interfață,

- neactualizate din varii motive, dar unul esențial este disprețul față de utilizatori care le accesează.

Niciunul dintre aceste defecte nu l-am inventat eu. Pe toate le-am găsit în aplicații mioritice dezvoltate în spațiul mioritic, de autori mioritici, cu instrumente mioritice, pentru utilizatori mioritici, care uneori nu sunt atât de mioritici și se mai și enervează, din moment ce nu au nivelul de satisfacție la care ei se așteaptă.

(07 aprilie 2018)

Porția zilnică de mediocritate

Oriunde mergem, orie facem, întâlnim mediocritatea care a fost cultivată de comuniști și amplificată după 1989. Se zice că orice revoluție scoate la iveală gunoaiele și trebuie să treacă ani și ani până când valorile autentice să fie repuse la locurile și pe pozițiile lor.

Așa cum respirăn, tot așa ne luăm porția de mediocritate prin:

- dialogul cu unii dintre mediocrii notorii de la muncă;

- știrile ca care le primim de la televiziunile invadate de mediocritate;

- produsele produse de firme mediocre din magazinele la fel de mediocre;

- sarcinile  definite într-un mod mediocru și transmise de șefii meciocrii;

- procedurile mediocre definite să ducă la rezultate îmbâcsite;

- presiunea exercitată de un management mediocru și diluat.

În contextul trecerii doar a celor 28 de ani de la revoluție, căci acei câțiva zeci de ani înseamnă undeva la peste 40 de ani, nici nu-mi pun problema unui altfel de mod de a fi, altul decât cel al bălăcelii în imobilismul generat de inactivitatea specifică mediului de evoluție super-mediocru. Spunea o nemțoaică venită cu nu știu ce ocazie în Ro, că aici nu se va produce niciun salt calitativ atât timp cât șomajul nu va fi peste 20%. Zicea ea că numai în momentul în care oamenii nu vor mai avea ce mânca, se vor pune pe treabă serioasă. La noi nu se va prduce acel salt nici dacă șomajul va fi 80% căci pământul țării este mănos și trebuie doar să caște omul gura că-i cade hrana în gură fără să facă nimic. Îmi amintesc de o iarnă geroasă cu ninsori abundente când premier era Mihai Răzvan UNGUREANU și veniseră militarii să dezăpezească unele case, în timp ce singura potecă făcută de țăranii satului prin nămeți, era cea care ducea spre bodegă la băutură. A zis premierul ceva, lumea s-a simțit ofuscată și sărăcuțul a trebuit să și demisioneze.

Noi invocăm vremurile grele, invocăm poziția noastră nefericită la confluența marilor imperii, invocăm migrațiile unor popoare barbare. Tot timpul invocăm răul făcut de alții, fără să vedem răul pe care ni-l facem singuri prin incapacitatea de a trage aer în piept și de a ne schimba felul de a fi.

Ne complacem în a nelua în liniște porția de mediocritate zilnică și prin faptul că avem ziceri precum asta e! sau e, lasă-l săracul! sau ce te bagi, tu? sau lasă că merge și așa!, facem ceea ce zicea LENIN, adică mergem un pas înainte și doi pași înapoi, ca la o serată dansantă din sala istoriei.

Mediocritatea este asemeni unei stări de existență a materiei și ne bântuie pe fiecare dintre noi. Așa cum fiecare avem un nivel de incompetență înăscută, tot așa ducem cu noi și o mediocritate, doar prin faptul că nu acceptăm că nu ne pricepem la toate. Fiecare dintre noi suntem buni într-un anumit anumit domeniu. Trebuie să fim fericiți dacă-l identificăm. Dar dacă nu l-am identificat trebuie măcar să știm cam pe unde se află. În niciun caz nu trebuie să credem că ne pricepem la toate. Vom da soluții bune și foarte bune doar într-o zonă, unde noi suntem buni sau chiar foarte buni. Orinde în celelalte zone, soluțiile noastre vor fi doar mediocre sau dacă nu, chiar soluții proaste. Așa că nu trebuie doar să vedem mediocritatea altora, ci trebuie să știm s-o vedem pe a noastră și s-o ținem departe de ceilalți numai prin implicarea în ceea ce știm să facem noi foarte bine sau bine. Tentația de a fi prezenți în rezolvarea oricărei probleme este foarte mare, mai ales când cei din jur ne stimulează acest apetiti spunându-ne că noi suntem cei potriviți, când noi știm că nu este așa. Slăbiciunile din noi dau frâu liberi implicării acelor aptitudini mediocre din noi să ofere soluții mediocre, bineînțeles la probleme din zonele în care nu suntem buni. Nici măcar nu ascultăm sfaturile celor pricepuți și o tăiem prin bălării.

Noi ne luăm porția zilnică de mediocritate, dar oferim cu generozitate porții de mediocritate altora din clipa în care credem că ne pricepem la orice. Porția zilnică de mediocritate ne este servită de cei din jurul nostru, dar și noi servim altora cu generozitate porții de mediocritate să se sature și nici nu ne interesează dacă ne mulțumesc sau nu, că suntem prea preocupați de succesul nostru vremelnic, de sucrtă durată  și fără valoare.

(15 ianuarie 2018)

Defectele sistemului educațional: ineficiența

Lumea științifică definește eficiența ca pe un concept cu largă aplicabilitate. Se vorbește despre:

- eficiența economică atunci când cheltuielile sunt mai mici decât încasările; 

- eficiența unui medicament, atunci când după administrare omul se însănătoșește;

- eficiența unei soluții când efectele pozitive sunt mai mari decât efectele negative;

- eficiența muncii când un om produce mai multe piese decât un altul;

- eficiența unui utilaj, când din materia primă consumată se obțin mai multe produse;

- eficiența la învățătură, când într-un timp scurt omul reține mai multe cunoștințe;

- eficiența la antrenamente în cazul în care performanța sportivului se îmbunătățește;

- eficiența la scris în cazul în care autorul reușește să scrie ceva mai mult decât altădată.

Ineficiența sistemului educațional este marcată de cifre, deci nu este bazată pe vorbărie, dar înainte de orice, trebuie satbilite niște reguli clare:

- sistemul este ineficient dacă orice indicator are valoare sub 78%;

- sistemul este eficient dacă indicatorul este mai mare de 78% și mai mic decât 92%;

- sistemul este foarte eficient dacă indicatorul este mai mare decât 92%.

În anul 2017 rata de promovabilitate la bacalaureat a fost de 72,9% adică un nivel inferior celor 78% care ar da eficiența normală a sistemului, ceea ce arată că în sistemul educațional componenta numită liceu este ineficientă.

Evaluarea de la examenul de capacitate din 2017 a fost de 76,9% ceea ce este foarte apropiat de 78%, dar este mai mic decât 78%, ceea ce dovedește că sistemul de pregătire al celor 8 clase este și el ineficient.

Despre învățământul superior lucrurile sunt și mai triste, căci nu sunt evidențe, dar se știe că sunt facultăți ai căror absolvenți nu-și găsesc loc în piața muncii pentru ceea ce ei au terminat și fac cu totul altceva. Ponderea celor cu diplomă universitară care lucrează în cu totul alte domenii este cu mult peste 40%, ceea ce înseamnă că învățământul universitar este de o ineficiență strigătoare la cer.

La examenele de definitivat din anul 2017 numai 66,90% dintre candidați au fost declarați reușiți, dar până la 78% este cale lungă, ceea ce înseamnă că și pe această latură sistemul educațional este ineficient.

La titularizarea din 2017 numai 45,73% dintre candidați au luat note de peste 7, ceea ce arată ceea ce se știa de fapt, că sistemul nu merge bine deloc, diferența de la 45,73 la 78 fiind  de peste 22 de procente, ceea ce este enorm.

Cifrele arată că lucrurile nu stau bine de loc. Ineficiența capătă accente și mai dramatice dacă ne-am apuca să facem niște lucruri simple precum:

- să punem 1.000 de tineri absolvenți de 8 clase să scrie după dictare;

- să punem 1.000 de elevi care au terminat 4 clase să citească la prima lectură;

- să punem 1.000 de absolvenți de liceu să explice cum se extrage un radical;

- să punem 1.000 de bărbați peste 35 de ani  să recite din Eminescu;

- să întrebăm 1.000 de persoane dacă au citit o carte în ultima lună;

- să punem 1.000 de pensionari să spună ce este aceea entropia.

Sunt sigur că rezultatul ar fi edificator și ar trebui să nu ne lase indiferenți pentru că un popor face alegeri cu creierul și nu cu găleata inscripționată cu numele unui partid și nici cu plasa cu sticla de ulei și două pâini sau cu 50 de lei băgați în buzunar dacă vine cu dovada votului vândut. Nu știu dacă în alte țări situația este mai roză decât la noi, numai că multe dintre lucruri sunt rezolvate altfel și risipa de resuse datorată ineficienței este cred cu mult mai mică. Oamenii nu trebuie să învețe 1.000 de lucruri pentru o zi cât iau notă, ci să învețe 100 de lucruri pentru toată viața. Ei trebuie să știe să folosească cele 100 de lucruri fundamentale ca din aproape în aproape să ajungă singuri la cele 1.000 de lucruri pe care nici nu trebuie să le memoreze. Eu nu spun că învățământul trebuie să fie ca pe vremea comunismului cu promovabilitate de peste 95%, dar nick să se cheltuiască o căruță de bani ca ineficiența sa să fie adusă la cote nepermise.

(14 ianuarie 2017)

Defectele sistemului educațional: frustrările

În sistemul educațional toată lumea este frustrată.

Elevul este frustrat pentru că școala îl cataloghează imediat după niște reguli care nu au nimic comun cu realitatea, fie denumindu-l elev foarte bun, fie elev silitor, fie elev conștiincios, fie elev obraznic, fie elev rău. Învățământul de azi nu are nimic modern în el, ci este împietrit undeva la nivelul anului 1850, când a merge la școală era un calvar pentru elev, atunci din motive ale vremurilor acelea, acum datprită modului eronat în care se evaluează discrepanțele dintre aspirațiile elevului și dorințele profesorului. Elevul își dorește libertate, respect, înțelegere, apreciere, corectitudine,  modele, claritate, creativitate, afecțiune și inițiativă. Profesorul își dorește roboței, liniște, disciplină, mecanicism, repetitivitate invariabilă, comenzi, tăcere, muncă și rutină cât cuprinde. Nimeni nu caută să vadă ce dorește elevul ca ființă care vine în școală cu cerințe specifice, ci caută să-l transforme exact în ceea ce-și dorește sistemul, prin depersonalizare, prin represiune, prin violență fizică și verbală, prin sancțiuni, prin presiune și mai ales prin acțiuni extrem de dure, dar ineficiente.

Profesorul este frustrat când își vede elevii cu mult mai bine îmbrăcați decât el, când știe că salariul său este cu mult mai mic decât al femeii de serviciu de le RENEL. Frustrarea profesorului se amplifică și când elevii cu care lucrează nu dau dovadă de respect față de el, mai ales atunci când respectivul profesor nici nu depune eforturi de a arăta cu adevărat cine este el din punct de vedere profesional și nici nu stăpânește metode și tehnici de a se face înțeles, ascultat și apreciat. Rigiditatea cu care profesorul abordează problemele și incapacitatea lui de a comunica produc acea fractură care se accentuează și care duce la acel dezinteres al elevilor, care culminează cu atitudini ale elevilor pe care mulți din exterior nu știu să și le explice. Decăderea relației elev-profesor are cauze adânci în atitudinea profesorului frustrat față de elevii frustrați, care fiecare își trăiește drama propriei lor frustrări, fără a căuta să identifice modalități de a ieși din impas, lăsând timpul să rezolve totul.

Părintele este frustrat că vede în elev, copilul său o investiție de idealuri și înregistrează tot timpul o îndepărtare de acestea a fiului sau a fiicei sale, primind de la școală tot felul de mesaje deloc încurajatoare. Părintele dă vina pe școală. Școala dă vina pe părinte. Elevul nu dă vina pe nimeni, căci el are cu totul alte preocupări, drumul lui fiind clar trasat de a se strecura printre frustrările profesorilor, cele ale părinților, chiar și printre propriile frustrări, făcându-și viața cu mult mai interesantă decât și-ar dori adulții, deși drumul ales de el nu este cu finalul cel mai fericit. Totul se bazează pe lipsa de comunivcară și pe reproșurile continue și accentuate ale fiecărei părți, ajungând la acțiuni vecine cu coliziunile nepermise, concretizate prin filmări și trimiteri în tribunal.

Ministrul este frustrat când ia portofoliul în primire, chiar dacă provine din sistem, pentru că este pus pentru prima dată în fața dezastrului și trebuie să ia măsuri concrete, de regulă cârpind și el așa cum au făcut predecesorii săi. Concepția eronată de implicare a ministrului cam în orice problemă este cea vcare generează necazurile din sistemul educațional. Ministrul este de vină că peste 80% din școli nu au aviz ISU. Ministrul este de vină că la 15 septembrie nu sunt pe băncile elevilor manualele. Ministrul este de vină școlile nu au încălzire iarna. Ministrul este de vină că reparațiile școlilor nu se fac la termen sau dacă se fac sunt de mântuială. Ministrul este de vină că elevii au promovabilitate redusă la bacalaureat. Adică tot ce e rău cade în sarcina ministrului, toate întâmplându-se datorită unei înțelegeri greșite a responsabilităților, căci se plătesc salarii pentru a se rezolva sarcini cu responsabilitate și directorilor și profesorilor și funcționarilor din minister.

Editorul este frustrat că procedurile pentru licitații și editarea de carte sunt lipsite de transparență, ceea ce face ca perdanții să se considere nedreptățiți de alții nu de carențele lor de performanță.

Construirea unui sistem permanentizat de frustrări care a cuprins întreaga educație este rădăcina involuției și trebuie schimbat din temeli sistemul de management, cu responsabilizarea certă a tuturor persoanelor, astfel încât fiecărei funcții să-i corespundă acțiuni, proceduri și criterii de evaluare precise, fără a mai lăsa loc arbitrariului. Numai cine va avea curajul să ia taurul de coarne și să definească o strategie pe 20 25 de ani pentru dezvoltarea învățământului fără ca vreodată în acest interval cineva să-și permită să o ia de la zero, exact cum se face acum, va aduce sistemul educațional pe drumul cel bun cu școli de succes, cu elevi de succes și cu profesori de succes, toți fără frustrări.

(14 ianuarie 2017)

Defectele sistemului educațional: instabilitatea

Nu mă voi apuca acum să scriu despre teoria stabilității sistemelor ca mai apoi să zic că tot ce nu este stabil, este sistem instabil.

Fac afirmația că sistemul educațional este un sistem instabil pentru că:

- este subfinanțat, niciodată neprimind 6% din PIB cât era aprobat prin lege;

- legea învățământului are nenumărate forme căci se schimbă foarte des;

- chiar în cadrul legii se tot fac modificări care scapă de sub control;

- lipsește o strategie și măsurile se bat cap în cap;

- miniștrii educației se schimbă mai des decât șosetele;

- nu se urmărește nici calitatea și nici cantitatea, ci vântul turbat;

- contradicțiile se acumulează fără a avea vreo soluție decentă;

- structura anului școlar se schimbă bătând din palme;

- bacul nu seamănă de la an la an de parcă ar fi mereu altceva;

- toată lumea cere de la școală totul și nimeni nu oferă ceva;

- se menține ideia comunistă că învățământul nu produce nimic.

Viața confirmă toate aceste aspecte și în sistemul educațional se mențin aceleași tare pe care acesta le-a avut de dinainte de 1989, din care cea mai gravă este concepția că față de industrie unde la intrare se văd materii prime și la ieșire se văd produse finite, învățământul nu are nici intrări și nici ieșiri, pentru că elevii  sau studenții nu sunt văzuți de nimeni ca produse ale școlii, ci ca persoane în trecere printr-un sistem pentru a consuma timp și bani de la societate. Nici profesorii nu sunt văzuți ca făuritori de bunuri, ci ca persoane care muncesc săptămânal un număr de ore mult prea mic în comparație cu minerul sau cu strungarul.

Lipsa de respect pe care societatea o are față de școală se vede de la o poștă și aici vorbim de salariile mai mult decât mizerabile ale dascălilor în copmparație cu alte categorii socioprofesionale, în contextul unei ierarhizări dezastruoase a categoriilor de calificări pe o scară deformată a importanței sociale aiurea alcătuită, unde criteriile lipsesc și ideia de a pune căruța înaintea boilor este de o normalitate dezarmantă.

Numai cine nu vrea nu vede efectele instabilității sistemului educațional de la noi. Sub falsa ideie de a revoluționa acest sistem apar cele mai fanteziste modificări în sistemul educațional. Dispariția școlilor profesionale pe motiv că nu sunt cerute de elevi este una dintre acestea, de parcă rolul societății în structurarea sistemului prin necesitatea satisfacerii nevoilor acesteia a scăzut dramatic și elevul este cel care determină ceea ce trebuie să facă școala, ca și cum condamnatului i se cere părerea supra pedepsei care i se atribuie. Trecerea învățământului superior de la 5 ani la 4 ani și apoi la 3 ani, introducerea de masterate cu durate  de 1 an, 1,5 ani și în final de 2 ani a reprezentat o altă bâjbâială în educație. Să nu mai vorbesc de apariția colegiilor, acele forme de 3 ani orientate în Occident spre practică, la noi au fost doar o proiecție în 3 ani a facultăților de 5 ani ca portiță de trecere a absolvenților de la 3 la 5 ani prin susținerea de examene de diferențe. Să nu mai vorbim de instabilitatea din structurile programelor doctorale care acum au o înfățișare caricaturală cu susținerea unor rapoarte anuale și a unei teze la finalul stagiului de 3 ani dar nu mai lung de 5 ani. La marile universități doctoratul înseamnă proiecte de cercetare, iar doctorandul, pe o bursă substanțială stă în laboratorul universității cât trebuie și zi de zi face cercetare, iar numai dacă are rezultate notabile prezentate în conferințe sau publicate în reviste tari, trece la redactarea tezei. Acolo lucrurile sunt clare ca bună ziua. La noi totul este o fușereală și indivizi cu funcții și ambiții, pocnind din dește fac teze de doctorat cu ața-zise soluții originale și cu 4% plagiat în ele, uneori, dar alții mai puțin influenți sau nenorocoși, sunt dovediți plagiatori notorii. Și sistemul de notare este la noi instabil. La unele probbe de examen ba se dau note, ba se dau calificative. Este de-a dreptul stranie instabilitatea de la bacalaureat de se crează senzația că acest examen este cu dedicație pentru copilul vreunui barosan. Cine vrea să aprofundeze problema, să meargă în clădirea MEC și să se uite pe pereții unde sunt numele miniștrilor educației și să vadă că pomelnicul nu se mai sfârșește și durata de exercitare a funcției unui ministru este groaznic de mică, cu mult mai mică decât un ciclu electoral. Să nu uităm că doar din ianuarie 2017 până acum în ianuarie 2017 au fost schimbați doi miniștrii la educație. Voi da doar câteva exemple de miniștrii cu mandate foarte scurte:

Mihai ŞORA 30 decembrie 1989-28 iunie1990

Anton ANTON 6 decembrie 2008 – 22 decembrie 2008

Cătălin BABA 9 februarie 2012-7 mai 2012

Ioan MANG 7 – 15 mai 2012

Liviu POP- interimar 15 mai -2 iulie 2012

Ecaterina ANDRONESCU 2 iulie -20 decembrie 2012

Pavel Năstase: 04 ianuarie 2017 – iunie 2017.

Ar mai fi multe de zis despre instabilitate dar totul nu ar fi edificator că lumea simte prin ce trece educația care se schimbă la cea mai mică adiere de vânt, căci ideia de ban public ca strrop de miere atrage cu mult mai multe muște decât o cană cu fiere. Manualele sunt exemplul edificator, prin care edituri abonate la banul public nu fac altceva decât să stoarcă bani, să facă imposibile procedurile de atribuire a licitațiilor și mai ales să contribuie prin non-calitatea manualelor la înrăutățirea calității învățământului, iar manualul de sport de la clasa a V-a este exemplul edificator.

(08 ianuarie 2018)

Defectele sistemului educațional: mediocritatea

Sistemul educațional este bântuit de mediocritate. Nu este vorba de acea mediocritate înțeleasă de foarte multă lume în virtutea căreia musai trebuie să ne uităm în foile matricole de la facultate ale profesorilor sau pe listele unde profesorii au susținut tot felul de examene.

A fi mediocru nu are nicio legătură cu notele, căci o persoană cu capacitatea de a memora și de a reda este o persoană cu o foaie matricolî de excepție, fără a fi altceva decât o perosnă mediocră. Mediocritatea este definită nu prin note modeste și prin numărul restrâns de diplome obținute pe la universități, ci prin soluțiile oferite la probleme concrete care nu se găsesc în niciun curs universitar pentru a fi memorate și apoi redate cu intonație.

Mediocritatea miniștrilor este proverbială mai ales atunci când apar la tv și vorbesc cu greșeli de acord gramatical sau când consilierii le șoptesc ce să spună celor pe care îi au în fașă, stând cumințe și care se și vede că sorb zicerile respectivilor, vremelnici puși în capul mesei cu bucate. Un ministru mediocru este acela care nu face ceva special la locul său de muncă, pentru a eradica starea de somnolență în care se zbate sistemul, căci nefinanțarea invocată este una și lipsa de măsuri concrete care să rupă pisica în două este cu totul altceva. Observ că nici până în ziua de azi nu există o strategie națională pe termen lung, 20 sau 25 de ani acceptată de toate forțele politice, după care să se dezvolte cu adevărat învățământul și după vreo 10 sau 15 ani să și vedem că s-au schimbat multe lucruri în bine în școală și școala nu mai scoate tâmpiți, cum zicea un produs al aceleiași școli.

Mediocritatea directorilor are la bazp heirupismul cu care sunt instalați aceștia pe toate nivelurile, contând în primul rând calitățile de fripturiști, lingăi, băieți de treabă și pilele de care dispun pe linie de partid la mulți dintre ei. Există și directori proveniți din dascăli adevărați, devotați școlii și care prin prestigiul lor fac lucruri bune pentru școală și pentru colegii dar și pentru elevii lor. Ei sunt prea puțini, dar cei care sunt, sunt mană cerească pentru școlile unde activează. Ei au capacitatea de a atenua efectele unor măsuri aberante venite de deasupra lor și ei sunt în stare să contracareze efecte negative prin modul în care interpretează texte uneori aberante sau încâlcite. Mediocritatea directorilor este dată și de credința unora care cred că s-au născut directori și trebuie să rămână directori, mutați fiind din școală în școală pentru a rămâne pe poziții, deși o astfel de abordare este și păguboasă și fără efecte benefice și lipsită de sens.

Mediocritatea profesorilor nu trebuie văzută prin ceea ce predau ca volum de cunoștințe, prin ritmul alert impus la clasă, prin exigența de care dau dovadă sau de standardele ridicate  pe acre și le-au impus în a susține gradele didactice. Un profesor este mediocru dacă prin ceea ce face nu reușește să inspire admirație și încredere elevilor săi, astfel încât elevul sau studentul să-l considere ca fiind modelul său. Eu am a mă lăuda că am avut mulți dintre profesori care mi-au fost modele și pentru care am avut și am încă o admirație fără margini. Un profesor care nu este mediocru are cuvinte frumoase pentru oricare dintre elevii sau studenții săi, are soluții pe loc la orice problemă pe care o întâlnește. Lecția sa sau cursul său și seminarul său sunt vii, îi fac pe cei din fața sa să păstreze atenția concentrată pe cele zise de el tot timpul. După ani și ani, profesorul care nu este mediocru îi face pe foștii lui elevi sau studenți să-și amintească faptul că o anumită problemă cu care se confruntă după ani și ani, are soluția datăă de profesorul lui de demult. Un profesor mediocru turuie tot felul de chestii și nu-l învață prea mare lucru pe elev pentru a folosi peste ani ceea ce el i-a spus acestuia de la înălțimea catedrei.

Mediocritatea elevului se formează în școală, pentru că toți copiii sunt excepționali înainte de a păși pe ușa clasei și de a se așeza în bancă. Un învățător lipsit de interes, va face totul anapoda și nu-i va trezi elevului interesul spre a cunoaște, ci elevul va fi pus să învețe, va fi chinuit să muncească mult și fără rost. Elevul nu va deprinde dragostea de a citi o carte, ci va fi supus supliciului de a parcurge o carte ca pe o corvoadă, nu mentru a înțelege și pentru a se bucura, ci pentru a avea din ce să extragă cele câteva pagini de rezumat care trebuie scrise în caiet. Elevul devine mediocru și dacă este pus să rezolve zeci și zeci de exerciții pentru a-și forma mâna, pentru a avea viteză și pentru a face corect adunări, scăderi, înmulțiri și împărției. Să nu credem niciodată că elevul cu etza de zece a depășit cumva stadiul de mediocritate, din moment ce el rezolvă excepțional doar exercițiile de tipurile pe care le-a făcut la cerere. Neavând niciun element de creativitate acumulat, elevul va persista într-o mediocritate poleită cu note foarte mari, el nefiind pregătit să ia viața în piept și să dea soluții bune la probleme pe care nu le-a întâlnit niciodată.

Trebuie o cu totul altă abordare a mediocrității, căci un sistem educațional în care mediocritatea este dată loparte este acela în care toți acționează într-o direcție clară, pentru a obține acea eficiență atât de necesară în societate și nu pentru acoperirea cu diplome a imposturii și a impostorilor. Trebuie făcute calcule oneste și trebuie văzut că în matricea de transferuri, apar cele mai teribile situații legate la migrația absolvenților care se pregătesc la o specializare pentru a profesa în cu totul alte domenii, ca și cum facultatea absolvită nici nu contează. Faptul că această matrice nu există este tot rezultatul unei grave slăbiciuni a sistemului educațional unde abordările mediocre ale premianților se dovedesc a fi falimentare prin caracterul lor formal și decorativ.
Mediocritatea este unul dintre defectele sistemului nostru educațional populat cu oameni cu situații la învățătură dintre cele mai strălucitoare și mobilați cu diplome academice dintre cele mai răsunătoare, dar care nu au trecut deloc testul inițiativeiși al coerenței în acțiuni orientate spre maximizarea eficienței sociale.

(06 ianuarie 2018)

Defectele sistemului educațional: amatorismul

Așa cum în muzică există urechiști și notiști, tot așa există și în învățământ, meseriași adevărați care au predat la catedră și activiști, care n-au fost o secundă în fața elevilor sau studenților. Ministerul Educației a avut nenumărate situații în care în frunte s-au găsit persoane și nu personalități, iar cel mai grav lucru a fost atunci când cei din vârf nu au avut nicio tangență cu învățământul, ei de acolo de sus, făcând greșeli de vorbire sau de scriere impardonabile.

Amatorismul din sfera educației se vede din:

• calitatea slabă a legii învățământului, lege făcută de persoane care nu au prea ținut seama de specificul domeniului și de particularitățile pe care le au activitățile de la catedră dar și de capacitatea de asimilare a elevului; dacă se dă atenție numai o secundă afirmațiilor că un învățător are 4 ore pe zi în timp ce un strungar are 8 ore pe zi de muncă, ne dăm seama de disprețul pe care societatea îl are față de educație și ceea ce este și mai nasol, este faptul că afirmații de acest fel le oferă și unee mărimi care ar trebui să tacă în loc de a scoate asemenea enormități pe orificiul bucal;
• definirea normelor de timp pentru a examina, pentru a citi o teză de doctorat, pentru a coordona doctorate, ceea ce arată că ori cei ce fac astfel de munci nu au făcut niciodată așa ceva, ori sunt rău intenționați și îndreaptă spre statutul de sclav pe cel ce execută acele munci; în acel context nu există nici pretenții sau există chiar exagerat de mari, dar realitatea contrazice totul prin cruzimea abordărilor concrete; faptul că legea nu dă niște detalii tehnice relativ la modalitățile prin care normele didactice se modifică, lasă loc arbitrariului, ceea ce este nașpa rău de tot și face loc unor ambiții sau unor restructurări de resurse care se redirecționează aiurea;
• ruptura care există între zonele de pregătire a bazei decizionale duce la situații dintre cele mai bizare; acum cu proiectele finanțate din bani europeni se apucă oricine să facă propuneri și în final să vină cu soluții legate de sistemul educațional, fără ca persoanele care au lucrat la acele proiecte să fi avut tangență cu sistemul educațional; am avut în mână materiale legate de chestiunea implementării începând cu clasa zero a noțiunilor de informatică, dar și un proiect legat de bunele practici care elimină corupția din sistemul educațional; faptul că la acele proiecte nu prea lucraseră cadre didactice se vedea de la o poștă pentru că lipseau lucrurile de finețe și mai ales soluțiile propuse acolo sunt de un fantezism debordant.

Sistemul educațional are nevoie de profesioniști pe tot traseul. Trebuie profesioniști la elaborarea programelor analitice. Trebuie profesioniști la elaborarea manualelor. Trebuie profesioniști la catedră care să predea și să-i asculte pe elevi. Trebuie criterii de a selecta pe profesioniști. Cine crede că profesioniștii se nasc peste noapte se înșeală. Trebuie o strategie de 20 de ani ca să se spună că se pleacă de la punctul A0 și se ajunge la punctul A1 unde corpul profesoral este de top, unde școlile sunt de top, unde manualele sunt de top. Despre elevi nu scriu nimic pentru că ei intră cu toții de top în clasa zero, iar acum sistemul nu face altceva decât să le trezească tot ceea ce este mai nepotrivit în ei prin tot ceea ce face, pornind de la manualele îmbâcsite, de la profesorii prost plătiți și de la mediul înconjurător unde modelele lor sunt dintre cele mai nepotrivite. Totul este datorat amatorismului.

(03 ianuarie 2018)

Defectele sistemului educațional: imobilismul

Prin imobilism înțeleg incapacitatea unui sistem de a se autoadapta la cerințele mediului. În cazul sistemului educațional, imobilismul se manifestă prin:

• rămânerea în urmă în raport cu ceea ce înseamnă tehnologia educațională fie datorită lipsei fondurilor de a trimite personalul didactic la recalificare, fie din cauza imposibilității de a implementa acele tehnologii din cauză că nu există infrastructura necesară; sunt cunoscute eforturile de informatizare ale învățământului românesc de toate gradele și nivelurile, proces care și-a pierdut din intensitate din moment ce programele naționale de dotare cu tehnicăca ritm și intensitate; nefiind  ramuri productive așa cum sunt industria și agricultura, învățământul este considerat doar consumator de resurse, fără outputuri, ceea ce este eronat, căci calificarea forței de muncă este rezultatul său, acesta nu beneficiază de investiții masive, căci în concepția bolșevică, încă dominantă la noi, el merge de la sine înainte și fără fonduri, doar din pasiunea cadrelor didactice, exploatate de o societate nemiloasă și indecentă;
• crearea discrepanței majore între ceea ce cere piața forței de muncă și ceea ce produce sistemul educațional; este clar ca bună ziua acum că lipsa învățământului profesional sau vocațional cum nefericit este intitulat învățământul care scoate muncitori calificați, face ca minusul de muncitori calificați de pe piață să conducă la măsuri extreme, inclusiv la importul de forță de muncă din țările lumii a III-a, deși noi facem parte din lumea aIV-a dacă este să ne luăm după lipsa de autostrăzi și după străzile de pământ, neasfaltate din periferia  Bucureștilor, care se văd băltind din trenurile ce pleacă din gara Basarab;
• orientarea planurilor de învățământ în rimul rând după profesori și nu după cerințele pieței forței de muncă sau a tendințelor manifestate pe plan mondial; îmi aduc foarte bine aminte că în perioada 1950 -1964 limba rusă era limbă obligatorie în școlile de toate nivelurile și  se învăța cu un număr de ore mult prea mare în raport cu o altă limbă străină, limbă care lână în 1955 nici nu exista în școli, limba rusă fiind dominantă; ani în șir nu s-a trecut la modificarea planurilor de învățămând datorită faptului că nu se știa ce să se facă cu nenumărații profesori școliți pentru limba rusă; acum același lucru s-a întâmplat cu disciplinele de informatică predate de profesori care au făcut cursuri de reciclare, dar care nu au absolvit facultăți de specialitate și care au fost autodidacți în ale informaticii;
• rămânerea în actualitate a unor discipline care nu mai au prea mare lucru cu dezvoltarea științei și tehnologiei de azi, numai datorită că aceste discipline sunt predate de cadre didactice care au grade didactice, calificarea necesară și mulți ani până a ieși la pensie, dar care sunt lipsite de capacitatea de adaptare la nou; să analizăm ceea ce se întâmplă la matematică unde rezistența la nou este fenomenală; cam prin la toate manualele de matematică nu există introduse noțiuni descoperite în ultimii 50 -75 de ani, ceea ce este alarmant, nasol și grav; față de disciplinele din IT&C unde dacă nu se restructurează totul o dată la 5 ani lumea fuge ca dracul de tămâie, la matematică se consideră decent, interesant și grozav să se predea după manuale tipărite acum 50 de ani, căci sunt considerate clasice, adică monumente fundamentale, de la care se pleacă;
• acceptarea unor tipare ideologice penibile generate de doctrinele dominante în societate, ca singură modalitate de a face învățământ, deși dau senzația de revoluționarism, ele sunt generatoare de imobilism pentru că prin radicalismul lor intrinsec nu fac altceva decât să lovească în tot ceea ce este de fapt nou, dinamic și eficient; să mă explic: după venirea comuniștilor la putere, tot ceea ce era burghez a fost scos și cu el au fost trimiși la pușcărie și la canal și profesorii care predau acele noțiuni; a venit doctrina marxist-leninistă care deși nu era dogmatică, a fost dogmatizată; cine are bătrâni pe de peste 80 de ani să-i întrebe ce și cum cu scurta lui Stalin; dacă celelalte forme de imobilism erau cât de cât acceptabile, introducerea noilor ideologii generează un imobilism agresiv prin faptul că apar noi așa-zise științe precum socialismul științific, iar altele se restructurează fundamental conducând la rescrierea istoriei naționale dar și a teoriei și istoriei literaturii române, cu scriitori minori transformați peste noapte în genii, exact cum se face în ziua de azi când manualele de istorie au inclus o prezentattoare Tv și cărțile de literatură l-au trecut pe Eminescu undeva la și alții.

Imobilismul sistemului educațional se manifestă pe termen lung și efectul său resimțit este stagnarea, căci stagnare se numește circul cu manualele, stagnare se cheamă menținerea unei ponderi nepermis de mare a suplinitorilor, dar și lipsa unei strategii, care toate duc la cârpeli de pe o zi pe alta, ceea ce dau senzația unei dinamici, dar totul este de un imobilism anacronic, care nu are decât o singură consecință: involuția sigură a acestui sistem, cu riscuri de a nu se mai reveni vreodată la linia de plutire. Imobilismul este unul dintre defectele capitale ale sistemului educațional care are manifestări în straturile cele mai profunde ale sistemului și care afectează toate componentele, iar la intrări nativ-normale, outputurile sunt de o calitate cel puțin îndoielnică. Nu trebuie analizați cei 5% care sunt olimpici, ci cei 80% dintre acre 60% abia silabisesc cu diplomă de 8 clase, cât despre extragerea de radicali și despre suma termenilor unei progresii geometrice nu cred să-și mai amintească 10% dintre cei cu bacul, cât despre integrarea prin părți nici măcar atât.

(03 ianuarie 2018)

Defectele sistemului educațional: politizarea

Într-o societate ciudată cum este a noastră, cel mai rău lucru care s-a întâmplat a fost politizarea învățământului care a cuprins:

- inspectoratele școlare prin numirile de inspectori generali strict după carnetul de partid;

- școlile de toate gradele prin numirile de directori, deși sunt organizate simulacre de concursuri;

- ministerul prin toate pozițiile de la ministru până la șefii de servicii prin rotație;

- accesul la resursele financiare prin licitații de reabilitare și de editare manuale;

- procesul de promovare a cadrelor didactice prin comisii de grad și de examinare;

- procesul de angajeare a tersonalului auxiliar care se face exclusiv prin relații.

Faptul că nu mai există nicio resursă în sistemul educațional care să nu fie pusă în corespondență cu apartenența la sfere de influențe politice are ca prim efect distanțarea de elementele calitative ale proceselor educaționale, școala fiind bântuită de:

- instabilitate;

- subiectivism;

- arbitrariu;

- comoditate;

- pasivitate;

- noncalitate;

- heirupism;

- imobilism.

Deteriorarea climatului din școli unde violența nu mai este o raritate, evidențiază gravele carențe existente în întreg sistemul educațional care a lăsat pe ultimul plan calitatea cadrelor didactice. Absența unor criterii clare de diferențiere a cadrelor didactice după:

- pregătirea din facultate ca specializare și mai ales ca medii,

- preocuparea de perfecționare continuă prin grade didactice,

- rezultatele obținute de elevi la olimpiade și concursuri,

- gradul de promovabilitate la examene din afara școlii,

- gradul de admitere la facultăți după criterii de ierarhizare,

- contribuțiile la realizarea de materiale didactice recunoscute,

face ca tot corpul didactic să pară amorf, omogen, neimportant, mediocru și nesemnificativ, deși în realitate lucrurile stau cu totul altfel. În contextul în care salarizarea s-ar face după criterii calitative clar definite în care un rol cu totul special să-l aibă calitatea reală, cu siguranță că în învățământ nu s-ar mai propaga ideia că acesta nu este atractiv pentru șefii de promoție sau pentru studenții deosebit de merituoși în timpul anilor de facultate.

În politică se știe exact că intră în marea lor majoritate persoane care nu s-au remarcat cu nimic în meseria lor. Cei puțini care sunt deja personalități și pe care mediul politic îi curtează sunt extrem de puțini și faptul că nu sunt înconjurați de consilieri valoroși, apar situații în care ei sunt puși în dificultate și la următorul ciclu electoral abandonează politica, revenind la meseriile care i-au consacrat ți unde au avut succes.

Politizarea din învățământ face ca toți care lucrează în acest sistem să se adapteze după cum bate vântul în politică. Am văzut foarte mulți inspectori generali care căutau să nu supere pe adversarii politici pentru că știau că la următorul ciclu electoral aceștia reveniți la putere le vor face mizeriile adecvate. Am cunoscut și eu un specimen care în 1997 când s-a schimbat puterea credea că tot ce zboară se și mănâncă, deși el ca individ nu avea nicio bază. S-a dat la mine și i-am spus că la momentul potrivit va avea mari neplăceri că nu trebuie să te uiți la cățelul care latră, ci trebuie să vezi cine-i ține lanțul. Omul se pare că a învățat lecția și s-a dat pe brazdă. Un altul, tot așa, s-a purtat mizerabil din moment ce devenise și el un fel de șefuleț politic pus pe la FPS. S-a domolit urgent când a fost dat de-a dura pe scări fiind dat afară de la doctorat, de superdepășire de termen la 25 de ani cum s-ar zice.

Nu aș avea nimic cu politizarea dacă ea ar însemna valoare și nu sinecuri, căci în niciun caz o persoană fără pregătire corespunzătoare, super-mediocră într-o facultate de mâna a VII-a va avea resurse să gestioneze eficient o zonă unde toată lumea îi știe proveniența și mai ales știe de unde-i vine sprijinul, sprijin care este temporar întotdeauna în politică.

Nici nu vreau să-mi amintesc cum un șef de Giurgiu provenit din PNȚCD a încercat să șeargă cu mine dușumele pe la conferință în mai 1997, dar fără succesul scontat de el. Dar după căderea sa în cap l-am căutat la el acasă căci drumul București - Giurgiu nu e greu de făcut și i-am arătat că 2 + 2 uneori fac 7, dacă vrea cine știu eu.

Când spun cât de nasol este ca învățământul să fie politizat vorbesc în cunoștință de cauză că am știut ce a însemnat politizarea de dinainte de 1989 când vorbeau de instrucțiuni ale limbajelor de programare politruci care le confundau cu instrucțiunile ce însoțesc aplicarea  textelor de legi. Comparând politizarea de dinainte de 1989 cu ceea ce vedem azi, rezultatele bat tot cam pe acolo, balanța neânclinând mai mult într-o parte, căci ariviști, incluți și impostori au existat și atunci, există și acum, dar parcă acum sunt ceva mai zgomotoși și au diplome de doctor și de masterat.

În concluzie, dacă nu se iau măsuri urgente ca învățământul să fie curățat de orice influență politică, lucrurile vor merge din rău în mai rău și ne vom trezi cu școlile goale, căci elevii vor pleca să studieze în străinătate, inclusiv să facă grădinița și clasa zero acolo, căci aici nu mai este școală serioasă, ci fușereală, unde numai ghiozdanele au între 8 și 12 kg de cărat zilnic.
Politizarea este unul dintre  defectele sistemului educațional care afectează pe termen lung calitatea procesului de instruire, căci în învățământ sunt esențiale deciziile pe termen lung, nu pe durata ciclului electoral, decizii care se schimbă la 180 de grade după ce se schimbă și puterea și totul se reia de la zero, căci nimic de dinainte nu a fost bun.

(30 decembrie 2017)  

Defectele sistemului educațional: imoralitatea

Aici nu mă voi referi la acea imoralitate la care s-ar aștepta multă lume, că totuși școala nu este nici cârciumă, nici bordel și nici spital de nebuni. În școală este un altfel de imoralitate, dată de marile carențe ale corpului profesional, care nu se manifestă prin:

- violuri;

- șantaje;

- trafic;

- crimă;

- alcoolism;

- teroare.

Voi descrie fapte de imoralitate cunoscute de mine și dacă voi fi iscat, voi veni cu date concrete, nume, locuri și date exacte.

Primul exemplu de imoralitate: o profesoară recita lecția de fizică cuvânt cu cuvânt din carte. Un elev și-a dat seama și a început s-o urmărească având cartea sub bancă, pe genunchi. Profesoara și-a dat seama, a venit tiptil, l-a prins și i-a dat nota doi. Profesoara a manifestat un act grav de imoralitate din moment ce absolventă de facultate cum se credea, trebuia să vină să explice acea lecție de fizică cu cuvintele e, pentru a-i face pe elevi să înțeleagă despre ce era vorba acolo. Ea neavând nici pregătirea corespunzătoare și nici nivelul de competență corespunzător, prin imoralitatea de care a dat dovadă a căutat să se situeze deasupra tuturor elevilor, deși locul ei nu era la clasă. După incident, a continuat să turuie și elevul a continuat s-o urmărească, drept care a mai încasat în aceeași zi, încă un doi.

Al doilea exemplu de imoralitate: un elev a găsit într-o gazetă un citat al unui mare matematician care arăta că la matematică nu există elev rău, ci profesor rău. Neșansa elevului a fost să-l arate unui profesor care nu a știut să guste semnificația textului. L-a scos pe elev la tablă, i-a pus o întrebare despre ceva periferic, de detaliu, la care elevul nu a știut să răspundă și a primit nota doi. Profesorul nu s-a mulțumit cu ceea ce a făcut, ci a continuat să-l ridiculizeze pe elev pe oarece teme, lucru care dovedea clar stadiul său de imoralitate în care se bălăcea cu grație elocventă.

Al treilea exemplu de imoralitate: un elev de clasa a XII-a avea la limba română în primul trimestru media 3(trei), în al doilea trimestru de asemenea, media 3(trei) iar în ultimul trimestru media 9(nouă), iar în clasele precedente, media la limba română a elevului în niciun trimestru nu depășea media 6,50(șase și cincizeci). Am întrebat-o pe profesoara de română cum justifică acest salt astronomic, iar aceasta cu o convingere de-a dreptul suspectă căuta să-mi arate că elevul cu pricina este un tip genial și în acest ultim trimestru a realizat că trebuie să dea tot la adevărata sa valoare. La proba orală m-am convins că respectiva era într-o mare eroare, elevul neputând lua mai mult de nota 6(șase), iar la scris la aceeași disciplină nota elevului a fost și ea tot mediocră.

Al patrulea exemplu de imoralitate: vine să arate complicitatea unor profesori care dictează elevilor de la examene soluțiile problemelor, lucru dovedit în faptul că tezele tuturor elevilor erau trase la indigo. Lucrurile sunt mult mai complicate în acele cazuri pentru că în acele clase unde se dictează nu încap orice candidați, ci anumiți candidați, aleși și acceptați cu complicitatea conducerii, iar delegarea celor care supraveghează este și ea rezultatul unei complicități mai ample, care tot imoralitate este.

Al cincilea exemplu de imoralitate: despre care am auzit de la elevii care circulau cu mașina 331 și care coborau undeva la un liceu care a avut cândva și clasa T la a IX-a. Acolo era un profesor sau mai corect un pseudo-profesor care se enerva destul de ușor și ca să-și pedepsească elevii le dădea un test fulger și spre satisfacția sa proprietate personală, dădea la toată clasa nota 2(doi) căci nimeni nu rezolva acel test. Eu știam că notele în fiecare clasă urmează legea lui Gauss, decă vor exista câțiva de 9 și 10, vor exista și câțiva de 2 și 3 dar multe note vor di de 5, 6 și 7. Din moment de toată clasa lua nota doi, concluzia era că profesorașul acela stupid avea o modalitate imorală de a se pune deasupra elevilor clasei, nu prin cunoștințele sale de matematică, nu prin prestanța sa, nu prin caracterul său specual, ci prin acele teste aiuritoare de doi bani prin brutalitatea măsurii.

Al șaselea exemplu de imoralitate: se referă la faptul că ora are 50 de minute. Profesorul care nu vine la oră, profesorul care vine cu 5 minute mai târziu la clasă, profesorul care pleacă cu 5 minute mai devreme din clasă, profesorul care dă elevilor la clasă să rezolve probleme în timp ce el face cu totul altceva, profesorul care discută despre cu totul altceva la oră decât lecția prevăzută în planul de învățământ, profesorul care anunță că nu vine să țină ora data viitoare, în toate cazurile dă dovadă de imoralitate deoarece nu face altceva decât să-l fure pe elev de cunoștințele pe care acesta ar trebui să le primească în acel timp cât el, profesorul nu-l dedică obiectivului pentru care este plătit.

Este de-a dreptul dramatic să constatăm nivelul de imoralitate la care s-a ajuns în unele clase prin ceea ce fac profesorii acolo sau și mai rău, prin ceea ce nu fac din varii motive, ei invocând de fiecare dată că eroarea se află în ograda altora, adică la elev sau la familia acestuia, deși datul clar este profesorul însuși care dă tonul în tot ce se întâmplă la clasă, căci acolo elevul se simte confortabil sau se simte copleșit sau se simte umilit și reacționează de fiecare dată adecvat cu starea sa de spirit.

(29 decembrie 2017)

Defectele sistemului educațional: subfinanțarea

Rămasă din comunismul vulgar teza conform căreia învățământul nu este nici industrie și nici agricultură unde se produc bunuri pentru a i se da cât de cât atenție, sistemul educațional este o cenușărească lăsată de izbeliște. Culmea, în legea învățământului este un articol cum că 6% din PIB trebuie să se aloce învățământului obligatoriu, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, repet, pentru că învățământul nu este nu a fost și nici nu știu dacă vreodată va fi aici pe meleagurile carpato-danubiano-pontice ha prioritate de luat în seamă.

În primitivismul lor obscen, politicienii și nu numai ei nu fac legătura dintre calitatea învățământului, calitatea forței de muncă și dezvoltarea țării. căci fără forță de muncă având înaltă calificare dată un învățământ performant nu există nici producție industrială și nici agricultură dezvoltată.

Îmi amintesc o ministreasă de pe vremea lui Ceaușescu, destul de sărăcuță cu înzestrarea de la etajul superior, chiar dacă venea din buricul târgului nr. 6, a zis că ea și fără săștie vreo limbă străină tot a ajuns ministreasă și prefesoară universitară.

Subfinanțarea sistemului educațional se manifestă prin:

- salarii mai mult decât mizerabile pentru toate categoriile de personal care lucrează în siste, ceea ce determină migrarea celor mai buni absolvenți spre ramuri unde salariile sunt decente, chiar dacă acolo fac munci cu mult mai puțin calificate în raport cu disciplinele studiate în facultate;

- creșterea alarmantă a numărului de suplinitori, fără a exista vreo soluție de ameliorare a stadiului la care s-a ajuns, cu efecte dintre cele mai nefericite asupra nivelului de instruire a elevilor și studenților, căci suplinitorii sunt generatori de instabilitate în sistem și mai ales de dezinteres pentru creșterea propriei calificări, din moment ce soarta lor se hotărăște undeva cu câteva săptămâni înaintea începerii anului școlar, situația lor fiind an de an incertă;

- starea deplorabilă a spațiilor de învățământ care de zeci de ani nu sunt reabilitate, an de an înregistrându-se situații dintre cele mai speciale de căderi ale tavanelor, dărâmarea de ziduri sau accidente dintre cele mai nefericite în care victime sunt unii dintre elevi;

- nivelul scăzut al investițiilor în noi școli mai ales la sate unde datorită stării unor clădiri vechi de zeci de ani fdetermină primăriile să arondeze elevii la alte școli, obligându-i să facă transporturi spre alte localități zi de zi, cu efecte nedorite asupra stării de sănătate a elevilor;

- lipsa de programe coerente de elaborare și tipărire a manualelor cu cerințe minimale strict legate de capacitatea elevilor de a asimila cunoștințe și mai ales de a căra ghiozdanul zi de zi la școzlă cu tot felul de materiale pe care profesorii sau învățătorii le consideră esențiale în raport cu unele criterii financiare sau de memorare, disproporționate în raport cu menirea sistemului;

- lipsa unei strategii căci subfinanțarea atrage după sine lipsa de interes a tuturor decidenților asupra definirii de obiective pe termen lung, chiar mai mare de 20 de ani, mergându-se pe principiul cârpelilor de pe o zi pe alta, în sensul de a repara ceea ce s-a rupt într-o parte și așteptând să apară fisuri în alte părți pentru a fi drese prin improvizații;

- instabilitatea pe care o dă așteptările care sunt cu mult mai mari decât ceea ce se oferă în realitate în condițiile declașerii unor situații de criză care se lasă cu schimbări de miniștrii, cu măsuri drastice și pompieristice de închidere de licee fără promovabilitate la bac sau cu măsuri deloc severe în cazul unor dascăli violenți cu elevii sau imorali cu elevele;

- proliferarea unei mici corupții genetralizate care acoperă toate zonele sistemului educațional, de la licitații, până la derularea proceselor de instruire și de examinare, fără a exclude ceea ce se dezvoltă pe laterala și în afara școlii ca succesiune de activități care chipurile au menirea creșterii nivelului de pregătire extrașcolară a elevilor prin activități contra cost niumite emfatic și meditații.

Dacă sistemul educațional ar fi privit ca o prioritate reală, prin înțelegrea cu exactitate nu ca fabrică de diplome și titluri academice, ci ca producător de forță de muncă cu calificare și în diversitatea  la nivelurile cerute de societate, ca singura cale de a asigura progresul societății pe termen mediu și lung, problema subfinanțării ar dispărea cu siguranță și atunci, pe baza unei strategii coerente s-ar rezolva marile probleme ale acestui sistem, dintre care calitatea personalului prin salarizare și baza materială prin investiții, sunt punctele de start fără de care totul este vorbărie de dragul vorbelor aruncate de unii și de alții mai ales în campanii electorale sau la 15 septembrie când se deschde anul școlar și mărimile fac turul școlilor că dă bine la imagine. Apropo, ne mai aducem aminte cum un personaj jucător dealtfel, care se lăuda că este și bine informat și care  spunea ca pe o concluzie finală și fatalistă unui filosof că școala românească scoate tâmpiți? Ce trist! Cu certitudine respectivul făcuse școlile prin Anglia sau prin America sau prin Republica Botswana, pe bani plătiți în moneda statelor respective, pentru a se considera produsul altor sisteme educaționale.

Numai când ne vom desprinde de bolșevismul primitiv care domină încă gândireea intelectualilor așa-ziși rasați și orientați spre subdezvoltarea țării, se va trece la stadiul acela în care finanțarea reală se va produce spre sănătate și spre educație, numai acolo unde societatea trebuie să investească și nu să asiste prin suplinirea noncontributivității cetățenilor apți să-și poarte singuri de grijă.

(28 decembrie 2017)