Am în mână cartea referită prin:
Dan SOMNEA, Teodor VLĂDUȚ - Programarea în ASSEMBLER, Editura Tehnică, București, 1992, 328 pag., ISBN: 973-31-0455-8.
Cartea are 18 capitole, 5 anexe și un index alfabetic.
Capitolul 1, de la paginile 5 - 7, intitulat Introducere, prezintă obiectivul lucrării, bazat pe experiența de programatori a autorilor, în contextul în care un limbaj de asamblare este un limbaj de mare dificultate.
Capitolul 2, de la paginile 8 - 15, intitulat Un exemplu simplu de program scris în limbajul de asamblare, prezintă un text sursă destinat adunării a două valori, folosind o procedură numită adsub care se apelează prin call adsum. Autorii intră abrupt în prezentarea limbajului, pentru a arăta marile disponibilități ale acestuia de a accesa toate resursele unui calculator, exact așa cum dorește programatorul, respectând niște reguli foarte clare. Textul acestui program numit simplu, dar care nu este deloc simplu, are foarte multe comentarii lămuritoare. Apreciez faptul că autorii preiau direct listingul obținut de la calculator, ceea ce dă garanția că programul lor este corect și că preluarea de către cititorul cărții a acestui text duce exact la rezultatele analizate de SOMNEA și VLĂDUȚ în carte. Autorii și-au propus să ofere mai multe variante pentru soluționarea problemei, singurele elemente comune se referă la denumirea procedurii și la denumirea operanzilor. În opinia mea, acest capitol este testul tenacității, căci numai cine nu se sperie de vastitatea resurselor limbajului de asamblare are curajul să meargă mai departe și să aprofundeze.
Capitolul 3, de la paginile 16 - 32, intitulat Tipuri de date și reprezentările acestora, demarează cu elemente foarte precise și aici mă refer la reprezentările la nivel de biți a tipurilor de date, căci un șir de biți are exact semnificațiile pe care le dau programatorii, căci totul depinde de contextul pe care programatorii îl construiesc. În opinia mea, cine nu acordă atenția cuvenită figurii 3.1 să nu continue cu studiul limbajului de asamblare, căci pierde vremea degeaba. Tot aici se discută despre registre și trebuie bine fixate registrele AX, BX, CX, DX, SI, DI, SP și BP, respectiv registrele CS, DS, ES și SS.
Programatorul assembler, pentru că este un programator special, face diferența între adresă relativă, adresă absolută, adresa de bază a segmentului, deosebește deplasarea de adresă și știe să facă tot felul de calcule pentru a-și localiza corect operanzii, indiferent de modul de adresare folosit în instrucțiunile executabile din secvențele lui de program scris în limbajul de asamblare. Ca să ne dăm seama cum stau lucrurile, programatorul assembler trebuie să știe la nivel de biți registrul indicatorilor de condiție, dacă dorește ca execuția oricărei secvențe de program să-i stea la degetul lui cel mic. Programatorul assembler trebuie să știe modurile de adresare prezentate de SOMNEA și VLĂDUȚ în tabelele 3.3 și 3.4.
Subcapitolul 3.6 este destinat familiilor de instrucțiuni și dacă programatorul assembler insistă ceva mai mult pe instrucțiunile call, ret și jmp, va vedea că programarea structurată este doar o iluzie frumoasă, din moment ce schimbarea caracterului secvențial al instrucțiunilor înseamnă adunare de conținut de registru cu deplasări, orice s-ar spune.
Capitolul 4, de la paginile 33 - 34, intitulat Componentele sistemului de operare DOS standard, trebuie citit pur și simplu, căci un rezumat nu este posibil să se facă.
Capitolul 5, de la paginile 35 - 68, intitulat Alcătuirea unui program, prezintă conceptul de linie sursă, conceptul de etichetă, conceptul de mnemonic al instrucțiunii, conceptul de operanzi și modul de a insera comentariile, atât de necesare în textele sursă, al căror conținut se uită prea repede de către programatori, iar uitarea înseamnă pierdere de timp în procesul de mentenanță. Figura 5.1 preia programul de adunare a două numere folosind procedura adsub, iar extensia la însumarea mai multor numere este dată în listingul din figura 5.2, fără a mai folosi un subprogram. Programatorul assembler trebuie să insiste asupra expresiilor de calcul de adrese de la pagina 47. De asemenea, el trebuie să insiste pe formatele datelor, paginile 53 - 60. Masivele unidimensionale sunt prezentate la paginile 50 - 51.
Capitolul 6, de la paginile 69 - 84, intitulat Structuri complexe de date, îl convinge pe programatorul assembler că definirea structurii neomogene de tip articol cu directivele STRUC - ENDS este doar începutul, căci adresarea indirectă deja dă posibilitatea construirii a tot felul de structuri de date, iar masivul de structuri este deja ceva comun, floare la ureche cum s-ar zice. Textele sursă de la paginile 73 - 79 sunt relevante.
Capitolul 7, de la paginile 85 - 103, intitulat Considerații referitoare la unele instrucțiuni, vine cu detalii relevante pentru instrucțiunile aritmetice ADC, ADD, SUB, CBW, CWD, MUL, INC, DEC, dar și utilizarea operatorilor logici AND, OR, XOR, NOT, TEST, a operatorilor pentru rotație și pentru deplasare la nivel de biți. Trebuie studiate cu mare atenție paginile 97 - 103, pentru a înțelege cum stă treaba cu instrucțiunile de salt și cu cele de ciclare, pentru a nu mai fi propagate elemente de folclor când este vorba de lucruri extrem de riguroase.
Capitolul 8, de la paginile 104 - 108, intitulat Subprograme (proceduri), înseamnă pentru programatorul assembler înțelegerea modului în care are loc transferul parametrilor de la programul apelator către subprogramul apelat. Îmi amintesc că în vremurile în care predam Limbaje de asamblare studenților de la Secția de Informatică din Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică, am avut ocazia să-l cunosc pe studentul Marius VETRICI, care a dat un răspuns fabulos legat de acest subiect și, din acea clipă, am hotărât în sinea mea că Marius va fi doctorandul meu. Așa a și fost, iar el a derulat un stagiu finalizat cu o teză strălucitoare. Subcapitolul 8.2 este fundamental în legătură cu transmiterea parametrilor.
Capitolul 9, de la paginile 109 - 113, intitulat Operații de intrare/ieșire, este capitolul care îl familiarizează pe programatorul assembler cu acele elemente care concretizează munca, pentru că, dacă un program nu afișează ceva, acel program nu există din punctul de vedere al beneficiarului. Textul sursă de la paginile 109 - 110 are rolul de a deschide apetitul programatorului pentru exprimarea cu mesaje către beneficiar.
Capitolul 10, de la paginile 114 - 123, intitulat Instrucțiuni pentru adresarea șirurilor, a oferit posibilitatea autorilor cărții să arate cum se manipulează șirurile de caractere, căci un șir de caractere înseamnă orice într-un program assembler. Chiar textul sursă al programului este un șir de caractere și, dacă programatorul vrea, doar făcând o oarecare schimbare într-un șir de biți de acolo, creează un virus pe care nici naiba nu-l mai depistează. Instrucțiunile LODSB, LODSW, STOSB, STOSW, MOVSB, MOVSW trebuie studiate cu creionul în mână pentru a se vedea efectele asupra zonelor de memorie, căci registrele joacă doar un rol intermediar. Figura 10.4 are un text sursă din care se vede cum programatorul se plimbă printr-un text sursă, în ideea pe care am enunțat-o mai sus că programatorul assembler face orice vrea el cu zonele de memorie, cu condiția să lucreze sistematic și nu haotic, paginile 116 - 117.
Capitolul 11, de la paginile 124 - 134, intitulat Programe din mai multe module, îi dă posibilitatea programatorului assembler să aibă explicații riguroase la chestiuni care privesc lucrul într-un singur segment, lucrul cu mai multe segmente și să caute să vadă cum sunt gestionate ciclurile mașină, mai ales dacă dorește minimizarea acestora, căci o abordare empirică, nestudiată, devine o catastrofă pentru performanța programului. Directivele EXTRN, PUBLIC, GLOBAL, ASSUME trebuie studiate pe multe exemple, acum luate de pe Internet, cu creionul în mână pentru a înțelege ce înseamnă performanță adevărată în munca de programare.
Capitolul 12, de la paginile 135 - 139, intitulat Fișierul de listare, are importanța lui în munca de realizare a documentației programului.
Capitolul 13, de la paginile 140 - 146, intitulat Asamblarea condiționată, este o facilitate care face ca un text sursă să fie asamblat diferențiat în funcție de valorile unor expresii folosite în directivele IF sau IFE, IFDEF, dar și altele. Cine lucrează curent cu limbaje evoluate știe că există și compilare condiționată. Trecerea spre asamblarea condiționată nu este ceva total diferit.
Capitolul 14, de la paginile 147 - 159, intitulat Facilități speciale ale limbajului, oferă o deschidere ceva mai mare a modului în care programatorul are acces la etichete, cam în același mod în care are acces la toți ceilalți operanzi. Chiar are posibilitatea să facă orice, cu orice, mai ales când conținutul unei instrucțiuni executabile se încarcă într-un registru și se prelucrează după cum vrea mușchii lui, dacă chiar știe ce vrea.
Capitolul 15, de la paginile 160 - 182, intitulat Macrodefiniții și macroinstrucțiuni, implementează pe un caz concret conceptul de macrodefiniție, mai ales atunci când programatorul identifică secvențe repetitive în programul lui și vrea să facă economie de muncă vie, dar în final se produce macroexpandarea și programul pare a avea exact acele secvențe asemănătoare, care diferă numai prin numele operanzilor. Exemplul dat de autori cu macrodefiniția adunare_3 de la paginile 160 - 161 este edificator. Macrodefiniția push_all_regs de la paginile 168 - 169 e un bun exercițiu pentru programatorul assembler de a-și crea propriile instrumente de economisire a muncii vii. Noi vorbim despre recursivitate, dar înțelegerea pas cu pas i nu oricum, ci logic și temeinic se realizează studiind cu mare atenție paginile 179 - 180.
Capitolul 16, de la paginile 183 - 209, intitulat Directive de segmentare, este un capitol interesant numai pentru programatorii care-și propun să se implice în dezvoltarea de sisteme de programe cu mii de module, în care programatorii care au scris acele module sunt neomogeni din toate punctele de vedere.
Capitolul 17, de la paginile 210 - 220, intitulat Legătura cu limbajele C, FORTRAN 77, PASCAL, pornește de la necesitatea de a încorpora într-o aplicație unică module scrise în limbaje diferite, ceea ce presupune ca programatorul assembler să știe exact cum se transmit parametrii la fiecare dintre aceste limbaje și care sunt segmentele cu care se lucrează. Operanzii trebuie cunoscuți, ca lucrul cu ei să se facă în modul cel mai corect, tabelul 17.1 fiind un punct de pornire, la care mai trebuie adăugate și celelalte limbaje, acum PYTHON, despre care în 1992, anul apariției cărții, nu se vorbea.
Capitolul 18, de la paginile 221 - 258, intitulat Extensii ale limbajului de asamblare pentru familia de procesoare Intel, iar pentru a depăși stadiul de a lectura chestii din hrisoave îngălbenite de vreme, trebuie intrat pe Internet și căutate acele elemente care să actualizeze informația, căci a mai vorbi azi de procesoare 186, 286, 386 deja nu sună bine. Sunt sigur că actualizarea necesară nu necesită niciun efort.
Anexa A se referă la instrucțiunile procesorului, în ordine alfabetică.
Anexa B se referă la formatul instrucțiunilor, numărul de cicluri mașină și numărul de octeți ocupați.
Anexa C se referă la simboluri predefinite, operatori, directive.
Anexa D se referă la prioritatea operatorilor limbajului.
Anexa E se referă la lista alfabetică a procesoarelor 80x86.
Cartea scrisă de SOMNEA și VLĂDUȚ este un exemplu grăitor de rezultat al muncii a doi specialiști de mare anvergură. Cartea reprezintă punctul de start în munca programatorului assembler, care trebuie să fie disciplinat, perseverent și mai ales, deschis spre comunicare, pentru că tot timpul are ce învăța pentru a fi nu bun, ci un foarte bun programator, peste toți ceilalți care nu știu limbaje de asamblare.
(17 noiembrie 2026)