Istoria ne arată că românulștie ce vrea. El are capacitatea de a se adapta la orice situație pentru a supraviețui. Acum, cu digitalizarea este aceeași poveste. Ritmul digitalizării este dat de fiecare dintre noi. Eu, tu, el sau ea, facem digitalizare după c um avem interesul. Avem adresă de poștă electronică sau nu avem, după cum interesul ne dictează. Ne facem cont pe o rețea de socializare, dacă simțim că ne aduce beneficii. Folosim card bancar, în măsura în care plățile cu cardul și celelalte fluxuri financiare ne duc spre economie de timp. Acceptăm să lucrăm integral cu factura electronică, dacă dorim să fim 100% în legalitate. Testul grilă evaluat de computer este utilizat doar în măsura în care dorim corectitudine în derularea unui examen unde supravegherea se face și uman, dar și cu camere de luat vederi.
Românul știe ce vrea. Dacă digitalizarea avansează rapid, ea devine un pericol în fața micilor aventuri ale românului de a ocoli legea. Digitalizarea accelerată face imposibilă tranzacția cu bani gheață, necontabilizați la nunți, în restaurante, la maneliști și nimeni nu-și dorește așa ceva. Dacă închidem ochii pentru o secundă și ne imaginăm ce ar însemna un concurs 100% digitalizat pentru ocuparea unui post dedicat în sistemul public. Scara valorilor devine reală. CV-urile nu mai pot coafate. Evaluarea în fața calculatorului cu amprentă digitală și verificare instantanee prin iris, fac imposibilă trucarea unui concurs. Nici mita nu mai are șansă să se producă, din moment ce banii curg doar în fluxuri electronice de la 500 EURO în sus. Românul știe ce vrea și el se apără, definind un ritm al digitalizării care să-l avantajeze. Așa e caracterul lui, de a închide ochii la câte o mică chestie, de a da ceva, de a primi o atenție, de a-și crea avantaje mici, cu eforturi mici, să-i fie și lui bine și să-și rezolve problemele mărunte de supraviețuire.
(01 august 2026)
