Comunism vs capitalism

Eu am crezut că românii s-au săturat de comunism și în 22 Decembrie 1989 s-au ridicat și au înfăptuit o revoluție care să ducă la dispariția comunismului, care pentru întreg poporul a însemnat:
- sărăcie,
- frig, 
- întuneric,
- manipulare,
- egalitarism,
- neperformanță.

În perioada comunistă toți eram la fel, aveam un loc de muncă și așteptam ca partidul:

- să ne dea casă,

- să ne mărească salariile,

- să ne dea bilte de odihnă,

- să ne dea loc de muncă,

- să ne ofere spectacole omagiale,

- să ne cheme la mari adunări populare,

- să ne facă să aplaudăm la congrese,

- să ne impună să-l adulăm pe conducător.

Cetățeanul era cel care aștepta ca partidul să-i dea și lui ceva, oricât de mic, dar să-i dea, să aibă și el o bucurie, mică, dar bucurie să fie, căci el ca om nou, trebuia să aibă conștiință revoluționară, dară.

Capitalismul, am crezut eu, în ignoranța mea, este societatea în care oamenii:

- au inițiativă,

- acceptă să riște,

- au libertatea alegerilor,

- obțin profit,

- au inițiative private,

- se îmbogățesc,

- sărăcesc dacă deciziile sunt rele.

Nu mă așteptam să văd un capitalism ca o struțo-cămilă, în care patronii stau la mila statului, în care capitalul depinde de stat și toți cer de la buget tot felul de facilități, exact așa cum o făceau oamenii muncii când mergeau în audiențe la secretarul de partid pentru a obține o casă, un servici, un bilet la odihnă sau un ban în plus la salariu sau o aprobare oarecare, zi de zi, ceas de ceas, cum o cereau vremurile. Eu mă așteptam să văd cum oamenii își asigură casele la societăți de asigurări și atunci când apar cutremure, inundații sau incendii, societatea de asigurări îi ajută să rezolve problemele. Ori, acum în capitalismul comunistoid, oamenii așteaptă ca statul să-i ajute cu materiale și sume de bani, pentru a-și reface casele. Tot așa sunt și cu situațiile în care în anii secetoși, oamenii, în mintea mea, ar trebui să-și asigure recoltele și societățile de asigurări să-i despăgubească. Statul capitalist are cu totul alte funcții. Ori, văd că statul de azi, se uită la agricultori și aceștia solicită ca statul să le dea banii pentru recoltele compromise. Ceea ce se întâmplă acum, nu mai este capitalism în niciun caz. 

Înseamnă că societatea este pe un drum oarecare, în care se preface că este pe baze concurențiale, unde cererea și oferta joacă soarta economiei, dar în realitate, statul își bagă vârtos coada, căci nu vrea să aibă producători solizi și agricultori pe picioarele lor, ci doar niște marionete pe care să le manevreze după bunul plac. Clasa de mijloc nu este necesară statului, căci aceasta nu mai face jocul statului și staqtul slăbește rău de tot când clasa de mijloc este puternică. Cu oameni deștepți și independenți, statul nu-și mai face jocurile obscure, ceea ce este neconvenabil pentru oamenii politici. Cu patroni, cu transportatori, cu agricultori captivi, la mâna statului, aceștia nu sunt altceva decât mase de manevră și societatea modernă în care deciziile care polarizează averile sunt prioritare, are nevoie de oameni dependenți care la vot să genereze formele ce duc spre direcțiile planificate în laboratoarelor celo care hotărăsc soarta lumii.



(17 ianuarie 2024)

România vs Mongolia

Când eram student, la disciplina de Socialism științific mi s-a spus că România a trecut de la capitalism la socialism în 1947. Că Mongolia a trecut direct de la feudalism la socialism în 1921.

Acum se vorbește de digitalizare. Mi-au venit în minte întâmplări de la Universitatea din Limerick unde atunci când am cerut un număr al unei reviste, mi s-a cerut cota și un cod. Le-am dat bibliotecarei. Aceasta a tastat la un dispozitiv acel cod. S-au auzit zgomotele unui mecanism și am fost instruit cum să folosesc un aparat pentru a răsfoi revista care era foto-copiată pe celuloid, așa cum se făceau diapozitivele pe vremuri cu aparatul de fotografiat. Am reușit în acest fel să citesc articolul de care aveam nevoie uitându-mă ca la microscop unde microfilmele deveneau operaționale. Deci, atunci la acea bibliotecă erau micro-filmate cărțile și revistele și existau aparate care făceau accesibile acele micro-filme, iar cititorul dispunea exact de ceea ce avea nevoie. Să zicem că acela era capitalismul din bibliotecă.

La noi, au existat cărțile, au existat bibliotecarele și din depozitele de cărți se aduceau cărțile sau revistele, iar eu ca un cititor ce mă aflam, răsfoiam cartea sau revista, exact așa cum se făcea și cu 100 de ani înainte, ceea ce zic eu era feudalismul în biblioteca din România. Nu scriu aici nimic despre micro-fișele existente în stocurile de dosare ale securității comuniste, căci pentru scopuri anume justificate, era posibilă dotarea cu echipamente de micro-filmare și de regăsire a informației, ceea ce nu era cazul la biblioteci.

Acum a venit digitalizarea, care este aceeași și pentru biblioteca din Limerick sau de oriunde existau echipamente de micro-filmare și echipamente de accesare și citire a micro-filmelor, dar și pentru biblioteca unde cititorul are acces la carte sau la revistă, dacă vrea să citească ceva. Și cel din capitalismul caracterizat prin echipamente care preiau micro-filme, dar și cel din feudalismul citirii nemijlocite a cărții în format tipărit, trebuie să treacă la transpunerea cărților și revistelor sub formă de conținut digital. este o muncă foarte grea, dar nu se va întâmpla asemeni lichidării feudalismului mongol, ci feudalismul din bibliotecile românești va dăinui încă foarte mulți ani, căci digitalizarea este o treabă grea și costisitoare, iar cei care sunt puși s-o facă trebuie mai întâi ei să fie convinși că merită și după aceea să treacă la fapte.

(25 mai 2023)

1.000 de oameni care m-au impresionat: Niculae NICHITA

Niculae NICHITA a fost profesorul de la cursul de Economia Politică a Socialismului, curs predat studenților din anul al II-lea de la Secția de Mecanizare și Automatizare a Calculului Economic de la Facultatea de Calcul Economic și Cibernetică Economică din Academia de Studii Economice. Profesorul Niculae NICHITA era omul care nu venea la curs să recite texte din cuvântările lui Nicolae CEAUȘESCU sau să formuleze texte echivalente celor din ofociosul pcr, ziarul Scânteia. El venea și prezenta problematica prin prisma sa, fiind un om de mare cultură, cu lecturi nenumărate, care avea și un vocabulare foarte bogat. Profesorul Niculae NICHITA își structura frumos cursul, vorbea liber și aborda problemele într-o formă care mie îmi convenea de minune, căci dacă ar fi fost să memorez ceva, cu siguranță m-ar fi trecut toate nădușelile pe șira spinării. Construcțiile lui erau logice și interpretările pe care el le oferea scoteau în evidență că depășise de mult timp, acea categorie a dogmelor staliniste, în care încă se mai bălăceau unii colegi de-ai lui.

Am admirat la profesorul Niculae NICHITA coerența derulării fiecărui curs și argumentele pe acre le aducea în fața noastră pentru a evidenția direcțiile în care se mișca o economie socialistă, așa cum era economia românească din acele vremuri. Îmi aduc aminte că profesorul Niculae NICHITA a vorbit de faptul că gândirea omului o ia înaintea realității și venea cu exemple extrem de interesante, care să arate că ne desfășurăm activitatea într-un cadru definit de limite, căci aceasta este natura umană, nu dispunem de resurse infinite, nu dispunem după bunul nostru plac de ceea ce ne dorim, căci realitatea este cea care dictează ceea ce avem de făcut, iar socialismul este o opțiune asumată de o forță politică.  Ideea că există și alte moduri de producție, ideea că va izbândi acel mod de producție care se va defini ca având o productivitate a muncii la un nivel deosebit de ridicat, era o ideea ce arăta și dacă nu se va obține atingerea acelui obiectiv, șansa de a izbândi nu mai există. El nu spunea direct cu subiect și predicat, dar spunea că LENIN a zis clar că dacă socialismul nu va depăși capitalismul în ceea ce privește productivitatea muncii, va dispărea. În 1989 s-a și întâmplat acest lucru, dar profesorul nostru de economie politică vorbise despre acest aspect în 1967, adică cu 22 de ani mai înainte.

(14 martie 2023)

Economia politică prin 1989-1990

Ca să ne dăm seama mai bine despre ce este vorba, va trebui să dăm o privire mai atentă bibliografiei care trebuie parcursă de studentul de anul întâi pentru a deprinde cât de cât conceptele acestei discipline, pe care profesorii din catedra de Economie Politică nu pridideau s-o numească la toate ședințele de partid și la învățământul politic unde ei erau instructor, ca fiind regina științelor. Atât de rigină a fost încât la Revoluție s-au văzut obligați să nu mai predea nimic și să refacă totul ca abia în toamna anului universitar 1990-1991 să predea și ei ceea ce trebuia de fapt să facă dintotdeauna, adică, economics, să se alinieze la cerințele economiei politice moderne și nu la activismul deșănțat desprins din ziare, unde doar se făceau afirmații din dogme, fără a se face nici știință și nici demonstrații riguroase. Să remarcăm că la niciun titlu nu se indică paginile de unde trebuie citit și deci se presupune că toată cartea trebuie citită, ceea ce mi se pare cam exagerat, deoarece în planurile de învățământ mai figurau și alte discipline precum matematica, tehnologia, istoria economiei naționale, contabilitatea și ceva informatică.

În bibliografie sunt:

- 13 documente de partid;

- 20 cuvântări ale lui Nicolae CEAUȘESCU;

- 3 cuvântări ale Elenei CEAUȘESCU;

- 12 lucrări ale lui MARX, ENGELS, LENIN;

- 6 legi în vigoare;

- 43 de cărți;

- 16 lucrări de specialitate.

Dacă să zicem că o carte ar avea 100 de pagini, cu siguranță că bietul student era obligat să citească undeva la peste 4.000 pagini, iar  acum o teză de doctorat cred că în niciun caz nu are o bibliografie care depășește 5.000 pagini de bibliografie, știut fiind faptul că chiar dacă are 200 de titluri, foarte multe sunt articole și acestea nu depășesc 10-15 pagini. Eu știam că studenții se specializau și am neclarități de ce la pagina 17 era o listă cu lucrări de specialitate, de parcă bibliografia de la pagina 9 care este obligatorie nu ar conține lucrări de specialitate.

Din această programă se vede abordarea politică localizată la ceea ce se făcea pe Dâmbovița, deși una este politica, politică cu discuții în Parlament și la partide și cu totul altceva sunt politicile economice, bazate pe decizii fundamentate științific, cu multă matematică, cu prelucrări de date statistice și cu strategii definite științific. În loc să fie învățat studentul teoria economică a politicilor de dezvoltare așa cum arătau nenumărații laureați ai premiului Nobel pentru economie, programa propăvăduiește rețete și dogme impuse de politicianismul documentelor de partid și de cele rostogolite de acolo în cărți, fără a fi trecute prin prisma filtrelor specifice abordărilor științifice.

(01 septembrie 2017)

Trecerea de la socialism la capitalism

Când prin anul 1985 împreună cu Marian MĂCEȘANU ne-am apucat să studiem și să scriem o lucrare ceva de genul Trecerea de la socialism la capitalism, am luat la bani mărunți societatea socialistă multilateral dezvoltatăîn care răbdam și de foame și de frig și am identificat că va fi o necesitate de a face trecerea de la socialism la capitalism, pentru că socialismul era epuizat din moment ce genera săcăcie cruntă. Ori un mod de producție trăiește dacă-i face pe cetățenii din acel spațiu să o ducă rezonabil, fără a vorbi de vile și robineți de aur, dar nici de lipitul burții de spinare.

Am luat noi cătinel-cătinel toate aspectele și am ajuns la esență, adică la proprietate și la capital. Ne-am apucat să facem și niște calcule, iar ordinul de mărime ne-a dezarmat definitiv, căci costul transformării proprietății întregului popor în proprietate privată și crearea de capital autohton are niște costuri economice dar generează și convulsii socieale, ele însele cu costuri inimaginabil de mari. Estimările depășeau cu mult zeci de mii de miliarde de dolari. Am stopat demersul pentru că nu ne imaginam cu puterea abstractizării de atunci că acele costuri vor fi suportate vreodată de un popor totuți de 22 de milioane de suflete. Adică fiecare suflet ar trebui să suporte undeva la 454.000$, când un apartament de 4 camere era 25.000$ și omul plătea 30 de ani pentru el 1/3 din salariu. Mai erau și alte chestii precum greve și șomajul, dar nu ni se păreau atât de dramatice ca procesul de transformare a proprietății. Despre apariția capitaliștilor, aveam o viziune foarte curată bazată pe capacitatea de întreprinzător a românului și pe experiența cu mandatarii care fusese un supersucces, dar care era în contradicție cu egalitarismul de maximă vulgaritate trâmbițat de economiștii dogmatici ai socialismului de tip primitiv, în care nu există diferențieri între oameni.

Acum privesc în urmă cu nostalgie și mă gândesc la marele adevăr de a nu spune niciodată, niciodată, pentru că am gândit că niciodată nu se va face o asemena transformare la asemenea costuri. Și totuși transformarea s-a produs, adică nu a fost vorba de o transformare, ci de o distrugere. S-a distrus sistemul de irigații, s-au demontat IAS-urile, s-a distrus industria.  A aduce toate acestea la stadiul de ruină, adâncirea procesului de decalificare prin neutilizarea forței de muncă înalt calificată, au însemnat costuri, adică pierderi sau echivalent al prețului de transformare, așa cum am zis atunci. Nu vreau să creadă cineva că revendic o prioritate asupra a ceva, ci mă gândesc numai că viața care bate filmul, a depășit cele mai sumbre estimări, ale procesului de transformare care obiectiv vorbind nu avea cum să fie un proces de transformare, ci de distrugere. Singura modalitate de transformare pașnică a proprietății socialiste nu este inversul naționalizării, adică de-naționalizarea, ci vânzarea de la mulți către unul și împărțirea banilor la mai mulți. Este exact ce se întâmplă acum cu vânzările de terenuri către străini. Micile proprietăți se concentrează, marele proprietar fiind unul, dar străin, iar bănuții dați de acesta se duc către cei mulți, dar săraci. În industrie acesta proces era imposibil de realizat. MEBO, marea eroare sau cupoanele, altă mare eroare au dus la distrugere nu la privatizare. Cu trecerea timpului vedeam că teoriile noastre prindeau viață pe un dezastru la o scară cu mult mai mare decât îndrăneam noi să gândim. Nu eram disidenți, cu doar cercetători care nu aveam gaz acolo în Tineretului să facem o cafea și frigul ne intra în oase. Un fel de furie ne făcea să vedem sfârșitul unei societăți care era prea nedreaptă cun noi toți.

(04 noiembrie 2016)