Acum câțiva ani, birocrații de la Bruxelles vânturau ideea că o universitate trebuie să revină la un milion de locuitori. Ceva aveau ei în cap, dar totul era legat de:
- banii alocați universității,
- calitatea procesului de instruire,
- satisfacerea pieței muncii,
- utilizarea metodelor moderne,
- ierarhizarea calificărilor,
- creșterea eficienței.
- banii alocați universității,
- calitatea procesului de instruire,
- satisfacerea pieței muncii,
- utilizarea metodelor moderne,
- ierarhizarea calificărilor,
- creșterea eficienței.
În lista universităților românești de pe Wikipedia există 102 universități, iar noi avem 19 milioane de locuitori, ceea ce înseamnă că 19 universități ar fi numărul visat la Bruxelles pentru spațiul nostru cel mioritic.
Prin 1997 am văzut o restructurare din temelii la o universitate din Europa de Vest. Exista o schemă a facultăților și departamentelor din universitate. La fiecare departament exista o listă cu posturilor libere cu discipline și cu gradul didactic. Lucrătorii din vechile departamente erau invitați într-o anumită ordine, după criterii extrem de precise. Ei priveau schema nouă a facultăților și departamentelor. Consultau lista posturilor didactice libere și alegeau de acolo poziția care li se potriveau cel mai bine. Ei aveau la dispoziție cam 9 luni pentru a-și pregăti cursurile și seminariile. Am văzut cam într-o oră vreo patru profesori care au trecut prin fața listelor. Unii căutau să câștige timp. Li se spunea că a doua zi, lista posturilor va arăta altfel, căci vin profesori și ocupă posturi care azi sunt libere. Erau foarte triști profesorii care veneau în fața unui tânăr de sub 30 de ani care gestiona întregul proces de restructurare a universității.
Prin 1997 am văzut o restructurare din temelii la o universitate din Europa de Vest. Exista o schemă a facultăților și departamentelor din universitate. La fiecare departament exista o listă cu posturilor libere cu discipline și cu gradul didactic. Lucrătorii din vechile departamente erau invitați într-o anumită ordine, după criterii extrem de precise. Ei priveau schema nouă a facultăților și departamentelor. Consultau lista posturilor didactice libere și alegeau de acolo poziția care li se potriveau cel mai bine. Ei aveau la dispoziție cam 9 luni pentru a-și pregăti cursurile și seminariile. Am văzut cam într-o oră vreo patru profesori care au trecut prin fața listelor. Unii căutau să câștige timp. Li se spunea că a doua zi, lista posturilor va arăta altfel, căci vin profesori și ocupă posturi care azi sunt libere. Erau foarte triști profesorii care veneau în fața unui tânăr de sub 30 de ani care gestiona întregul proces de restructurare a universității.
Am văzut și restructurarea unei universități din fosta RDG, proces extrem de dur, căci exista un decalaj imens între cei care lucraseră în RFG cu posibilități de a publica, de a merge la conferințe, de a avea acces la reviste importante, la edituri, la laboratoare cu dotări de excepție, în timp ce profesorii din RDG au stat și lucrat în cu totul alte condiții, zidul Berlinului fiind definitoriu pentru izolarea celor de acolo. Deși erau cu condiții total diferite, toți s-au așezat la startul unic, cu criterii unice de ierarhizare și rezultatul a fost unul foarte diferit față de ceea ce estimau toți.
Să fie foarte clar, restructurarea universităților românești, după regulile UE nu sunt opționale. Există termene. Există sarcini clare. Există canale de oprire a finanțării. Așa cum a fost procesul Bologna, tot așa se vor restructura și universitățile, oricât de mare ar fi rezistența sistemului existent.
Ceea ce am văzut eu cu ochii mei în legătură cu procesele de restructurare generate de niște birocrați nu va duce în niciun caz la ceva benefic, exact așa cum s-a întâmplat cu sistemul 3+2+3 licență-master-doctorat, unde în loc să se obțină calitate, s-a obținut cu totul altceva, iar piața pe muncii se resimte lipsa adevăraților specialiști care să execute activități de mare complexitate.
(18 noiembrie 2022)
(18 noiembrie 2022)
