Corupția din mediul academic

Ca orice domeniu al vieții economico-sociale românești și mediul academic este măcinat de o corupție aflată în toate formele ei de manifestare, de la corupția mică, trecând prin corupția de nivel mediu și ajungând la marea corupție, întrucât lipsa onoarei este patra de temelie a manifestărilor care antrenează la tot pasul corupția, fără a ocoli nici pe conducători, nici pe profesori, nici pe studenți.

În mediul academic funcționează sistemul pilelor. Este vorba fie de pilele pentru promovarea examenelor, fie de pilele pentru angajarea pe posturi didactice a celor mai puțin merituoși, fie de pilele pentru crearea de posturi didactice și derularea concursurilor pentru ocuparea de posturi în departamente, dar și a altor tipuri de pile care vizează accederea nemeritată la titlurile academice.

Deși există în mediul academic o serie de modalități care dau aspectul corectitudinii derulării proceselor, oamenii sunt cei care desfășoară activitățile și ei sunt cei care deturnează sensul celor mai nobile principii, ducând totul în direcția deciziilor bazate pe subiectivismul dus la extrem. 

Existența unor texte sofisticate în carta universității, în regulamente și în legile care supervizează mediul academic, lasă loc la interpretări și la efectuarea de modificări, în funcție de obiectivele și interesele urmărite la un moment dat, cu efecte directe asupra promovării mediocrității la tot pasul.

Corupția din mediul academic a determinat scoaterea examenului de admitere, definirea unui mod păgubos de constituire a notei de promovare a examenelor și scăderea nivelului exigenței în promovarea cadrelor didactice și în acordarea titlurilor academice, căci ideea de sancțiune este profund diluată.

(30 iunie 2024)

Îmbătrânirea în mediul universitar

Venirea în învățământul superior pe vremea mea se făcea imediat după absolvirea facultății cu durata de 5 ani. Tânărul era de 23 de ani. Erau chemați la decanat cei mai buni absolvenți și li se propunea să rămână la catedră, după ce în prealabil li se verificase dosarul și erau și membri de partid. Ei aveau recomandări bune din partea profesorilor și colegilor. Deci, pe vremea mea, un tânăr își începea activitatea de asistent universitar stagiar de la vârsta de 23 sau 24 de ani. El se înscria la doctorat. Făcea un doctorat serios în 6 - 8 ani, căci doctoratul pe vremea aceea presupunea muncă adevărată, stat în bibliotecă, lucru în laborator, adică cercetare științifică adevărată, serioasă și cu rezultate originale adevărate, verificate serios.
După venirea în catedră, tânărul dădea un examen de titularizare, dacă reușea să convingă că are acele calități care să-i permită evoluția în continuare în învățământul superior. Deci la 26 sau 27 de ani, tânărul devenea asistent titular.

În comunism totul era planificat, inclusiv asigurarea procesului de întinerire a colectivelor din catedrele facultăților, deși salariile din învățământ nu erau atractive, dar în comunism, toți eram o apă și un pământ, așa fel încât salariile asistenților universitari erau mici, dar mici erau salariile tinerilor absolvenți de învățământ superior în toată țara, nu ca acum, când discrepanțele dintre salariile din industrie fac din salariile asistenților universitari de acum raporturi de-a dreptul mizerabile, neatractive, înfiorătoare, care-i îndepărtează pe tinerii cei mai valoroși de a veni la catedră.

După susținerea doctoratului, pe vremea comunismului, un tânăr avea acces la a concura la un post de lector universitar.  Eu am devenit lector universitar la 31 de ani, după ce am susținut teza de doctorat. Acum are acces la o poziție de asistent universitar titular un tânăr care a obținut titlul de doctor, ceea ce înseamnă undeva la vârsta de 28 sau 29 sau 30 de ani. Cine stă să judece corect, va concluziona că este foarte dificil de acceptat ca un tânăr foarte bun care a lucrat în industrie pe un salariu adevărat, să treacă asisten universitar la un salariu ce reprezintă în cel mai fericit caz 1/3 din salariul pe care l-a avut în industrie. Nu mă apuc să fac afirmații despre calitatea celor care își doresc o poziție didactică cu orice preț, dar cu siguranță, nu este vorba de meseriași care au lucrat pe poziții de top și care să accepte salarii minuscule, doar pentru dorința de a lucra cu studenții, când chiria este 300 EURO, mai trebuie să-și cumpere țoale și să mai și mănânce.

Acum atractivitatea spre ocuparea de poziții didactice în mediul academic de către tinerii cei mai valoroși ai promoțiilor de absolvenți din facultăți este la un nivel extrem de scăzut. Ca să se remedieze situația există metode și tehnici, dar acestea trebuie să aibă la bază contracte de cercetare științifică de la care asistenții să-și rotunjească veniturile, nu să țină în disperare ore în plata cu ora care joacă rol de decalificare, doar-doar vor soluționa temporar o situație financiară precară.

(02 noiembrie 2023)

Magnetismul calităților academice

Calitățile și titlurile academice funcționează ca un magnet pentru oamenii care dau dovadă de un primitivism excesiv și care în nmod normal nu au resurse pentru a le obține pe căile normale și legale, dar pe care le dobândesc mult mai târziu, abuzând de funcții politice dobândite prin concursuri de împrejurări bizare, nefirești și anormale.

Calitatea de student se obține de către tânărul care a terminat liceul la 19 ani și a trecut de examenul de bacalaureat cu medie cu mult peste 8(opt). Chiar și cei care au obținut medii de peste 6(șase) la bacalaureat merg la facultate, numai că depinde de facultate, depinde de examenul de admitere, depinde de nivelul de complexitate al disciplinelor și depinde de rata de promovabilitatea. La români a existat un interes de a deține o diplomă de facultate, orice diplomă de facultate, mai mult la părinți, decât la copii, dar cu timpul pofta de diplomă de licență a scăzut din moment ce piața muncii oferă salarii cu mult mai bănoase pentru cei care execută munci care nu presupun studii superioare.

Calitatea de licențiat i-a bântuit pe mulți tineri, care au optat spre a obține diplome fără nicio acoperire în cunoștințe, datorită faptului că a face o facultate era în primul rând o relație financiară, ceea ce nu trebuie să ne ducă neapărat cu gândul îa învățământul universitar privat, din moment ce și universitățile de stat au locuri la buget și locuri la taxă. Au apărut tot felul de specializări, care mai de care mai pompoase ca titulatură, care în final nu și-au găsit corespondent în piața muncii, căci am văzut că mulți dintre absolvenți, chiar foarte merituoși, ajung să stivuiască mărfuri în depozite, să livreze mărfuri la domiciliu, căci nu există pe piața muncii locuri corespunzătoare utilizării cunoștințelor acumulate în facultate.

Calitatea de masterand a devenit o țintă pentru toată lumea. Profesorii din mediul universitar au creat cursuri de master pentru a prezenta preocupări de ultimă oră din diferite domenii. Pe de cealaltă parte, absolvenții de cursuri de licență, doresc să aprofundeze anumite discipline, să se îndrepte spre zone mai speciale, drept care merg la cursuri de master, căci există și astfel de cursuri, unde ei au posibilitatea să aprofundeze și să cerceteze probleme din domenii care sunt interesante și pentru probleme pe care le întâlnesc la locul de muncă și care necesită o altă abordare decât cea auto-didactică.

Calitatea de doctorand este obținută de cei care încep și se află în stagiul doctoral în diferite etape, fie că fac referate, fie că lucrează la elaborarea tezei de doctorat, dar derulează activități de cercetare științifică. Calitatea de doctorand este o calitate de scurtă durată, căci obligatoriu trebuie susținută teza de doctorat. Cei ce nu sunt în stare să elaboreze teza de doctorat, pierd calitatea de doctorand pentru că sunt exmatriculați. Este indecent pentru cineva să spună că între 2007 - 2009 a fost doctorand. Înseamnă că nu a fost în stare să facă teza de doctorat și din calitate, cuvântul doctorand pus unde nu trebuie, se transformă într-un defect, pentru că cel care a început un stagiu doctoral, dar nu l-a terminat, nu are cu ce se lăuda.

Calitatea de doctor se obține după susținerea tezei de doctorat în fața unei comisii și după ce o comisie superioară validează acel titlu. Calitatea de doctor în științe se obține cu trudă. Există și excepții în care tezele de doctorat sunt plagiate, dar nu despre această situație mă ocup eu acum. Cel care a făcut documentare serioasă, a desfășurat o intensă activitate de cercetare științifică, a scris 150 de pagini ca un tot unitar în care a tratat o problemă cu includerea de soluții originale și căruia o comisie îi recunoaște munca desfășurată ca fiind deosebit de valoroasă, obține din partea comisiei titlul de doctor în știință. Titlul acesta se obține la vremea lui, presupune muncă foarte multă, eforturi susținute și nu se face bătând din palme sau executând ordine.

Calitatea de asistent universitar se obține de persoane care au avut rezultate deosebite în studenție, care au făcut un doctorat și sunt dedicați muncii cu studenții și muncii în laboratorul de cercetare, rezultatele originale obținute trebuind să fie publicare sunv=b formă de articole, prezentate în conferințe științifice de specialitate, dar și incluse în capitole de culegeri de probleme sau în studii de cazuri. Asisteny=tul universitar are seminarii și lucrări practice cu studenții.

Calitatea de lector universitar, pentru cei care lucrează deja în învățământul superior se obține când este scos un post la concurs și se face trecerea de la asistent universitar la lector universitar. Cel care vine la concurs trebuie să aibă un anumit număr de articole publicate, să aibă culegeri de probleme, să fi lucrat la contracte de cercetare științifică și pe poziția de asistent universitar să fi dovedit calități remarcate și apreciate de studenți. Există posibilitatea ca persoane care au lucrat în producție sau în cercetare, care au publicat articole, care au avut comunicări la conferințe să participe la concursuri și să devină lectori universitari.

Calitatea de conferențiar universitar urmează celor care au fost deja lectori universitari și care sunt promovați prin concurs pe această calitate. Există situația în care se vine direct din cercetare sau din producție pe post de conferențiar, lucru nu prea bine văzut de cei din departamente care au stat și au așteptat să promoveze. Îmi amintesc că acum foarte mulți ani când erau blocate promovările în învățământul superior, o anume PC, nevestica unui anume NC, a concurat direct pe post de conferențiar universitar la Catedra de Socialism Științific, pentru că. A și devenit conferențiar universitar spre stupoarea generală, lucru care arăta că totul este posibil în RSR.

Calitatea de profesor universitar este cea mai înaltă treaptă la care se ajunge în învățământul superior. Mai mult de atât nu există altceva. Cel care vrea să ajungă profesor universitar trebuie să aibă publicate articole, cărți să se fi remarcat prin activitate de cercetare științifică, să fie director de proiecte cu finanțare efectivă, într-un cuvânt, să arate că este cineva.  La un profesor universitar, trebuie să existe 3 conferențiari. La un conferențiar trebuie să existe 3 lectori și la un lector trebuie să existe 3 asistenți. În acest fel se asigură o piramidă a funcțiilor într-un departament. În realitate, piramida este răsturnată și toată lumea se miră, iar cine încearcă să o reașeze pe poziția corectă își va atrage ura generală.

Calitatea de doctor honoris causa se obține de mari personalități care s-au remarcat în domeniile lor de activitate prin rezultate de excepție. Această calitate se conferă de către o altă universitate decât cea unde persoana și efectuat studiile. Președinți de state, prim miniștri, rectori de universități, savanți, profesori universitari, sunt cei cărora li se conferă titlul de doctor honoris cauza. Multe universități ale lumii i-au conferit acest titlu Elenei CEAUȘESCU, ca după aceea să i-l retragă...

Calitatea de membru corespondent al Academiei Române este dobândită de oameni de știință care au rezultate de excepție în domeniile lor de activitate.

Calitatea de academician este cea mai înaltă treaptă de recunoaștere a rezultatelor științifice obținute de o persoană, ceea le-l face ca din membru corespondent al Academiei Române să devină membru cu drepturi depline al Academiei Române.

Calitatea de membru de onoare al Academiei Române este atribuită oamenilor de știință cu merite excepționale în domeniile lor de activitate, ca o recunoaștere a meritelor pe care societatea le-a evidențiat de-a lungul anilor.

Aceste calități sunt normale pentru cei care muncesc eficient, sunt apreciați pentru rezultatele lor de către cei din comunitatea din care fac parte. Aceste calități sunt subminate de impostori care fără să dispună de resurse intelectuale suficiente, fac tot felul de lucruri în afara regulilor de moralitate și de normalitate pentru a le obține. Unii reușesc pe căi ocolite să le obțină și le înscriu în CV-urile lor pentru a impresiona doar, căci nu au acoperire în fapte reale niciuna dintre calitățile academice obținute prin nenumcă.

(03 august 2022)

Dinastiile românești

Să nu-și închipuie careva că eu stau acum să merg prin biblioteci și arhive să studiez hrisoave prăfuite pentru a identifica arborii genealogici ai dinastiilor de odinioară. Nu voi face așa ceva, căci dinastiile se află aici lângă noi și nu trebuie să fac niciun efort pentru a le identifica și pentru a vedea efectele nocive pe care acestea le au asupra mersului înainte al societății românești.

Dinastiile din bănci sunt extrem de stabile pentru că băncile oferă salarii mari, locurile de muncă sunt curate și nimeni nu trebuie să dea în brânci de atât de multă muncă pentru salariile frumoase care intră pe card lună de lună tatălui, mamei, cuscrului, cuscrei, fiului, fiicei, nurorii, ginerelui.

Dinastiile din universități sunt și ele drăguțe, mai ales că sunt extinse, nu neapărat pentru salarii, ci pentru titlurile academice, pentru timpul disponibil și domnul profesor, cu soția, doamna profesoară, cu fiul undeva asistent universitar, cu viitoarea noră și ea studentă, viitoare doctorandă a viitorului tată-socru, cu amanta, distinsă lector sau conferențiar sau în cel mai rău caz doctorandă, alcătuiesc o structură într-un departament, structură greu de penetrat din moment ce dependențele sunt extrem de strânse și greu de destructurat, căci se face apel la moralitate, la competență și mai ales la nivelul de calificare.

Dinastiile de pe verticală au căpătat valențele cele mai spectaculoase în ultimele două decenii căci pe măsură ce o persoană este plasată pe o poziție de decizie în teritoriu, aceasta își plasează în posturi importante, călduțe, care nu au nicio legătură cu bruma de studii ale soției, fiicei, fiului, nurorii, ginerelui, finului, vărului, nepoatei, nepotului, amantei nr. 1, amantei nr. 2 sau amantei prietenului care la rândul lui a săvârșit un serviciu de angajare care să nu bată la ochi, în contra-partidă.

Toate aceste năclăieli sulfuroase au menirea de a distorsiona realitatea, căci fiin omul nepotrivit la locul nepotrivit, apar tot felul de sincope generate de lipsa de performanță a ocupantului unui post, mai ales dacă este post de decizie și numai așa se explică acoperișurile pe care cea mai mică adiere de vânt le smulge de pe case, podurile care se sfărâmă doar dacă sunt privite cu insistență, clădirile ce trebuie demolate din cauza viciilor de construcție și tot ce intră în categoria banilor aruncați pe fereastră.

(02 august 2022)

Comuniștii și promovarea în universități

În universitățile comuniste problema promiovărilor era o adevărată problemă. Comuniștii doreau să realizeze ă piramidă în care la vârf să fie să zicem 5 profesori universitari, mai jos să fie 10 conferențiari universitari. La nivelul al treilea să fie 20 de lectori unversitari și în fine, pe ultimul nivel să fie 40 de asistenți universitari. Aceste cifre sunt orientative, în realitate fiind vărba și de valori ceva mai mici la vârful piramidei sau ceva mai mari, dar la baza piramidei. Neșansa generațiilor care au intrat în universitate după 1970 este legată de faptul că partidul după epurările din anii '50 a făcut conferențiari și  profesori universitari pe toți tinerii veniți de la Moscova.

Aceștia au făcut ca piramida să fie răsturnată, adică erau foarte mulți profesori în vârful ei, care nu mai era vârf, iar numărul de lectori și asistenți era ridicol de mic. După un calcul făcut de mine cam prin 2010 s-ar fi normalizat forma acelei piramide, ceea ce însemna ca abia după anul 2010 să se scoată posturi la concurs de  conferențiari și profesori. Universitarii așteptau cu sufletul la gură fiecare congres al partidului, că doar-doar se va da drumul la concursurile pentru posturile mari. În 1989 nu s-a dat drumul, în 1984 nu s-a dat drumul, în 1979 nici atât și chiar când se credea că lucrurile merg pe un făgaș bun, iluziile au fost deșarte. În ASE o singură persoană a fost parașutată direct conferențiar în Catedra de Socialism Științific și atunci a fost vorba de nora lui Nicolae CEAUȘESCU, noră care bineînțeles după 1989 n-a pregetat să zică și ea de cât de oprimată a fost de dictatură și cât a suferit sărăcuța de ea, când toată lumea pleznea de invidie că obținuse totul.

În vremurile bune, adică atunci când se cam saturaseră promovările pe conferențiar sau pe profesor și se mai scoteau la concurs așa, din an în Paști câte un post, numărul pretendenților era exagerat de mare, fiecare considerându-se îndreptățit să-l ocupe. Atunci începea sarabanda memeoriilor către partid, la toate nivelurile, prin care autorii anonimi sau semnați prin substituire de persoane arătau cât de rău este un anume X și cât de bun este un alt anume Y, dar se semnau cu un grup de oameni binevoitori, un grup de luptători pentru valorile socialismului sau cine mai știe cum. În final, lucrurile se terminau prost, căci comisiile ca să-i mulțumească pe toți, blocau postul și așa lumea era fericită, extaziată și pregătită să sufere în continuare, că chestia cu capra funcționa de minune.

Promovările în universități pe vremea comuniștilor aveau și unele aspecte pozitive, dar asupra lor trebuie să insist ceva mai mult:

- criteriile calitative care au dominat perioada 1965 -1975, căci nu avea cum să intre ca asistent sau pe o altă poziție didactică o persoană dacă nu avea medie peste 9,00 și dacă nu îndeplinea o serie de condiții, dintre care pregătirea profesională reală și nivelul de moralitate erau pe primul plan; mai era și chestiilede a fi membru de partid și de a avea un nivel moral-politic deosebit de ridicat; nici nu încăpea vorba de a aduce soțul nevasta, tatăl copiii în învățămând pentru a forma adevărate clanuri cu puteri discreționare în catedre; am întâlnit și eu familii cu mult mai restrânse de colegi universitari, numai că ei au format familii după ce deveniseră universitari și nu prin tragere de mânecă;

- condiționarea de a se începe concursul pentru un post dacă și numai dacă pe post s-au înscris cel puțin doi candidați sensibil egali ca valoare; era extrem de dificil mai ales în catedrele mici de a găsi colegi care să se concureze între ei; îmi amintesc perfect că atunci când am candidat pe un post de lector universitar au fost trei candidați pe acel post și culmea, a câștigat concurentul cu pilelele cele mai mari, căci și atunci erau pile și nu neapărat venite pe linie de partid, ci pe linie de neamuri sus-puse pe funcții și în locuri de unde aveau posibilitatea de a influența concursuri;

- avizele adunării generale de partid pentru a participa la un concurs erau obligatorii pentru că partidul trebuia să știe exact și acest lucru, vorba poetului George Lesnea, 

Partidul e-n toate

E-n cele ce sunt

Și-n cele ce mâine vor râde la soare

E-n pruncul din leagăn

Și-n omul cărunt,

E-n viața ce veșnic nu moare.

probabil nu era o mare plăcere să știe toată lumea despre participarea la concurs, dar mai ales pentru situația când candidatul pierdea era neplăcut, în timp ce atunci când câștiga, tovarășii lui de luptă îl felicitau sau sufereau de invidie;

- imposibilitatea de a candida în același timp pe mai multe posturi fie în universitate, fie în mai multe universități dădeau un plus de seriozitate vieții academice, căci nu cred că este rezonabil ca azi un dandidat să se prezinte la un concurs pentru postul de ușier și tot azi să se prezinte la un concurs de măcelar, căci sunt lucruri total diferite; azi s-au înțeles prost și ideia de competiție și ideia de discriminare; mi se pare total neserios ca un om cu aorece pregătire să candideze la nenumărate competiții că doar-doar o prinde un anumit post; am văzut așa ceva și mi-a părut rău de un tânăr care ar fi fost valoros dacă nu se dispersa pe nenumărate domenii unde era la suptafață, fără să se canalizeze pe câteva și să le aprofundeze; știu că prin anii '80 un nene matematician pe care îl știam destul de bine și care lucra în Centrul de calcul al ASE și-a depus dosarul în două locuri și taman când s-a cerut avizul de la comitetul municipal de partid sau de la centrul universitar de partid București s-a văzut că el a făcut acestă ghidușie și a ieșit un mare tărăboi, pierzând dreptul de a mai candida; și-a văzut visul îndeplinit abia după 1989.
Comuniștii se ocupau de promovarea în universități încât obiectivele lor trebuiau atinse cu precizie, căci tânărul specialist care studia pe bănicile facultăților, trebuia musai să devină parte din societatea socialistă multilateral dezvoltată, adică acel om nou de care partidul comunist avea mare nevoie să ducă societatea în zbor undeva, nimeni neștiind unde.

Dacă Ceaușescu prin politica lui a blocat promovările pe conferențiari și profesori, Emil Boc, premierul-umbră al lui Traian Băsescu a blocat parcă după anul 2010 orice intrare în învățământul superior pe motive de bani, drept care s-a înregistrat o perioadă în care în catedre lipsește o generație. Nu vreau să scriu nimic despre promovările de azi din mediul academic pentru că ar fi prea multe de spus și nu este locul aici și sunt sigur că nu numai eu aș deveni trist.

(08 septembrie 2017)