Comunismul olandez

În opinia mea, Olanda este cea mai comunistă țară. Acolo există un comunism mai bine pus la punct decât în teoriile lui Karl MARX, este vorba de un comunism de succes, în care:
- oamenii merg cu bicicletele dimineața la muncă,
- toată lumea muncește fie la privați, fie la stat,
- nu am văzut inechități flagrante,
- bogații care există, muncesc și ei,
- mașinile de lux care circulă este mult mai mic,
- orașele sunt pustii când este program de muncă.
Comunismul olandez înseamnă că populația este egală, dar egalitatea este în bogăție, nu în sărăcie, așa cum comunismul din Rusia, România, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Albania, Mongolia, Cuba, Vietnam, Korea, RDG, Cehoslovacia, țări unde:
- nu găseai mâncare,
- salariile erau mizerabile,
- productivitatea era de trei ori mai mică,
- bunurile de consum lipseau,
- prosperitatea era doar un deziderat.

În Olanda toată lumea muncește eficient. Productivitatea este foarte ridicată. Oamenii sunt punctuali. Vorbesc puțin și muncesc mult. Acolo toată lumea are o casă, parter și etaj, cu o sufragerie având un geam imens, prin care se vede seara când lumina este aprinsă ce se întâmplă acolo, din stradă. Toți oamenii au mașini, dar le folosesc doar când se deplasează la sfârșit de săptămână, nu ca la noi, tot timpul. Ei merg pe biciclete. Olandezii au salarii mari, căci muncesc mult și bine, nu pierd timpul Se zice că la ei discuțiile durează cât bei o cafea. Comunismul olandez înseamnă egalitate în bogăție, sistem de valori bazat pe performanță, șansa de a a vea inițiativă și asumarea responsabilității, căci regina acolo are o viață modestă, nu cum era la noi burghezia roșie, doar posesoare de privilegii și atât.

(24 ianuarie 2023)

A fost odată RDG...

După Al II-lea Război Mondial, au apărut Republica Democrată Germană - RDG în zona de ocupație sovietică și Republica Federală a Germaniei - RFRG,  în zona Aliaților Americii.
În 1972 am vizitat RDG, mai precis orașele Berlinul de Est, Weimar, Potsdam, Leipzig, Karl-Marx-Stadt, Dresda, Buchenwald, chiar am pus mâna pe zidul Berlinului. Cee a ce m-a frapat era faptul că germanii de est nu modificaseră cu nimic istoria lor, adică menținuseră statuile regilor, nu dărâmaseră castele.
Am constatat că RDG era înaintea noastră din toate punctele de vedere, mai ales că vorbeau de autostrăzile și nu pregetau în a-l aminti pe HITLER sub regimul căruia se construiseră unele din ele.

În RDG exista și o monedă. Ei aveau și mărci poștale care în cataloagele internaționale erau însoțite de un pătrățel negru, adică erau fără valoare pentru că RDG nu era recunoscută în lumea liberă deși dădea nenumărați campioni olimpici și la clasamentul pe medalii bătea de departe țări cu mare tradiție în sport și cu populație de multe ori mai numeroasă ca RDG.

Am văzut că așa cum a apărut RDG din neantul istoriei, tot așa s-a și terminat cu istoria acestui stat artificial creat, căci în 1989 s-a produs reunificarea Germaniei, care a fost un miracol de renaștere a unei mari națiuni.


(14 decembrie 2022)

Restructurarea universităților în UE

Acum câțiva ani, birocrații de la Bruxelles vânturau ideea că o universitate trebuie să revină la un milion de locuitori. Ceva aveau ei în cap, dar totul era legat de:
- banii alocați universității,
- calitatea procesului de instruire,
- satisfacerea pieței muncii,
- utilizarea metodelor moderne,
- ierarhizarea calificărilor,
- creșterea eficienței.

În lista universităților românești de pe Wikipedia există 102 universități, iar noi avem 19 milioane de locuitori, ceea ce înseamnă că 19 universități ar fi numărul visat la Bruxelles pentru spațiul nostru cel mioritic.
Prin 1997 am văzut o restructurare din temelii la o universitate din Europa de Vest. Exista o schemă a facultăților și departamentelor din universitate. La fiecare departament exista o listă cu posturilor libere cu discipline și cu gradul didactic. Lucrătorii din vechile departamente erau invitați într-o anumită ordine, după criterii extrem de precise. Ei priveau schema nouă a facultăților și departamentelor. Consultau lista posturilor didactice libere și alegeau de acolo poziția care li se potriveau cel mai bine. Ei aveau la dispoziție cam 9 luni pentru a-și pregăti cursurile și seminariile. Am văzut cam într-o oră vreo patru profesori care au trecut prin fața listelor. Unii căutau să câștige timp. Li se spunea că a doua zi, lista posturilor va arăta altfel, căci vin profesori și ocupă posturi care azi sunt libere. Erau foarte triști profesorii care veneau în fața unui tânăr de sub 30 de ani care gestiona întregul proces de restructurare a universității.

Am văzut  și restructurarea unei universități din fosta RDG, proces extrem de dur, căci exista un decalaj imens între cei care lucraseră în RFG cu posibilități de a publica, de a merge la conferințe, de a avea acces la reviste importante, la edituri, la laboratoare  cu dotări de excepție, în timp ce profesorii din RDG au stat și lucrat în cu totul alte condiții, zidul Berlinului fiind definitoriu pentru izolarea celor de acolo. Deși erau cu condiții total diferite, toți s-au așezat la startul unic, cu criterii unice de ierarhizare și rezultatul a fost unul foarte diferit față de ceea ce estimau toți.

Să fie foarte clar, restructurarea universităților românești, după regulile UE nu sunt opționale. Există termene. Există sarcini clare. Există canale de oprire a finanțării. Așa cum a fost procesul Bologna, tot așa se vor restructura și universitățile, oricât de mare ar fi rezistența sistemului existent. 

Ceea ce am văzut eu cu ochii mei în legătură cu procesele de restructurare generate de niște birocrați nu va duce în niciun caz la ceva benefic, exact așa cum s-a întâmplat cu sistemul 3+2+3  licență-master-doctorat, unde în loc să se obțină calitate, s-a obținut cu totul altceva, iar piața pe muncii se resimte lipsa adevăraților specialiști care să execute activități de mare complexitate.


(18 noiembrie 2022)