1.000 de oameni care m-au impresionat: Radu PĂUNESCU

Dumnezeu a vrut să-l cunosc pe doctorul Radu PĂUNESCU, cu care am avut discuții extrem de interesante. El era medic specialist și un excelent diagnostician. În vremurile tulburi ale comunismului, eu am avut marea șansă să cunosc un om cu o deschidere remarcabilă, care știa mersul istoriei și dispunea de informația care-i permitea să facă evaluări corecte fără a greși.

M-a impresionat modul în care doctorul Radu PĂUNESCU știa să pună problemele. Îmi aduc aminte că eram în febra cumpărării unei case și găsisem o casă superbă pe strada Elena Doamna la care fusese martor la tranzacție cândva scriitorul Ionel TEODOREANU. Casa se vindea la un preț bun. Doctorul Radu PĂUNESCU mi-a arătat că proprietarul avea depuse actele să emigreze și dacă cumpăram casa, tranzacția se anula, eu rămâneam cu banii dați și proprietarul își lua tălpășița.

De multe ori primeam un telefon și mergeam la doctor la cabinet unde beam o cafea cum numai el știa să prepare. Când am mers la el la vila de la Sinaia m-a întrebat dacă vreau un coctail cum bea regina Angliei sau cum se bea la curtea Norvegiei. Doctorul știa tot felul de rețete.

Într-o seară am fost invitați la familia PĂUNESCU, eu, soția și copiii. Ne-a surprins platoul imens pe care se lăfăia un curcan rumenit ca în basme. Doctorul Radu PĂUNESCU știa să prepare niște feluri de mâncare fabuloase. Era un talent înnăscut.

Ca profesionist, Radu PĂUNESCU era un adevărat meseriaș. Nu-i sufla nimeni în ciorbă, așa după cum l-am văzut că avea uși deschise în spitalul unde lucra. Avea un carnețel în care nota lucruri extrem de interesante. Mi-a arătat un tabel cu oameni extrem de influenți, care după pensionare au mai trîit câteva luni și au murit, cam toți având diagnostice asemănătoare. Explicația era una simplă. Un om care dimineața era întâmpinat cu cafeluța, i se deschidea ușa și toți făceau sluji, din momentul ieșirii la pensie devenea un nimeni, un oarecare, suferea un șoc. Cei care nu aveau capacitatea să treacă peste acest șoc, sufereau îngrozitor, drept care în final aveau acea cădere ireversibilă și finalul lor era determinat.

Doctorul Radu PĂUNESCU era un om de cultură, căci știa istorie, știa despre pictori și operele lor și citise multe cărți de beletristică. Au fost seri în vremurile comunismului întunecat, când am avut discuții cu el la un pahar de vin și am trecut în vedere ceea ce făcea diferența între diferitele tipologii de oameni și acțiunile lor, accentuând ce înseamnă să ai valoare, fundament profesional și ce înseamnă să fi dansator și să te deplasezi pe nisipuri mișcătoare ca fiul ploii, în bătaia vântului. De la doctorul Radu PĂUNESCU am învățat că niciun dictator, oricât de crud și sângeros ar fi, nu-și ucide binefăcătorii care-i garantează viața, ca specimen biologic, indiferent de contextul care există.

(02 maerie 2023)

1.000 de oameni care m-au impresionat: Cristina CHERA

Cristina CHERA este absolventă eminentă a facultății de Matematică de la Universitatea București. Dacă acum copiii mei sunt pe picioarele lor, trebuie să spun că o importantă parte a fundamentului gândirii lor matematice i se datorează Cristinei CHERA. Ea a fost profesoara copiilor mei în școala generală. Ea i-a pregătit pentru examenele de ntreaptă de la liceu și pentru admiterea de la facultate și, repet, dacă ei au obținut rezultate care le-au permis să urmeze Secția de Calculatoare de la facultatea de Automatică, lui Cristina CHERA i se datorează foarte mult.
Am avut admirație pentru Cristina CHERA căci era tobă de carte și avea un calm desăvârșit în a aborda dialogul cu copii sau cu tinerii cu care a lucrat. Ea a știut de unde să înceapă, unde să accentueze și până unde să meargă cu detaliile în pregătirea la matematică, pentru a fundamenta succesul celor care doresc să muncească și să progreseze.

Cristina CHERA este acum profesor universitar. ea a prins vremuri tulburi, în care accesul la o carieră universitară era blocat prin definiție și numai oameni care depuneau eforturi colosale și insistau, după ani grei de lupte, reușeau să acceseze resursele din mediul academic. Cristina CHERA este o luptătoare și prin perseverență a reușit să-și vadă visul cu ochii. A făcut un doctorat. A trecut prin toate treptele până a ajuns să fie profesoară universitară, căci cu calitățile sale, merita această traiectorie și acest statut.


(28 februarie 2023)

Plecarea maestrului

Acum 48 de ani, toamna, am avut ocazia să cunosc un pictor. În vremurile de demult, mi-a fost dat să am ample discuții despre pictură cu maestrul. 

În primul rând, maestrul era un om de mare cultură.

În al doilea rând, maestrul era un om perseverent.

În al treilea rând, maestrul avea un talent viguros.

În al patrulea rând, maestrul termina ce începea.

În al cincilea rând, maestrul avea gust.

În al șaselea rând, maestrul era om de caracter.

În al șaptelea rând, maestrul era un om generos.

În al optulea rând, maestrul avea verticalitate.

În al noulea rând, maestrul era un siflet mare.

În al zecelea rând, maestrul, era un dascăl adevărat.

M-a impresionat cum acest om deși avea o poziție foarte solidă în școala unde era profesor, a mers să-și continue studiile, pentru a deveni absolvent de studii superioare într-o meserie deloc ușoară, căci cei ce redau viață operelor de artă peste care timpul și-a pus amprenta necruțătoare, nu este deloc laîndemâna oricui. După 1989 maestrul s-a dedicat și muncii pentru obște, până când a devenit primar de sector. El a rămas acelaș om distins, creativ, decis, dedicat binelui celor din jur. Maestrul a luptat toată viața lui pentru a-și vedea visul realizat. Visul său a fost acela ca oamenii din jurul lui să fie un pic mai fericiți de la o zi la alta. Au fost multe zile când la început de an i-am făcut urări de bine. Era un lucru pe care eu nu-l fac des, pentru că cei care merită vorbe calde din partea mea sunt extrem de puțini, știut fiind cât de ranchiunos și de pretențios sunt eu cu cei cu care mă intersectez. Maestrul însă, era cel ce merita cu prisosință vorbe frumoase din partea mea. În vremurile de demult când eu aveam un șef idiot, mă eliberam de stres prin pictură, iar maestrul era unul dintre cei cu care discutam și-i arătam așa, pe cât îmi permiteam, din producțiile mele, pe care el le analiza îngăduitor și cu discreție îmi dădea unele sfaturi și critica pe care o făcea mă motiva și mai mult. maestrul a fost și dirigintele fiului meu și cu nostalgie îmi aduc aminte de discuția de pe Jepii Mari cu elevul care vorbea despre dirigul lui și am fost uimit de cum gândea un puști acum prin 1977.

Acum sunt trist. Acum sunt foarte trist. E greu să accept o realitate dură, mai ales că timpul trece și zicerea: mă Ivanușca, uite cum ne împuținăm, pe care am auzit-o acum 30 de ani, pe zi ce trece devine o realitate ireversibilă și dureroasă. Dormi în pace, maestre!

(25 octombrie 2018)