Vânzarea patriei la hectar sau la tonă

Îmi vine să râd când mă gândesc cum la începutul anilor  ' 90, din piepturi proletare zburau lozincile:
Nu ne vindem țara!

Nu ne vindem țara!

fie în Piața Victoriei, fie în Piața Universității sau pe marile bulevarde în drum spre zonele unde FSN își organiza mitingurile și contra-demonstrațiile.

Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu socoteala din târg, după 30 de ani, vedem cum prin așa-zisa privatizare, uzilele cu clădiri și utilaje au fost vândute pe nimic străinilor, iar străinii au vândut utilajele la fie vechi, iar clădirile le-au lăsat de izbeliște sau le-au transformat în depozite. Pământurile rezultate din retrocedări au fost vândute străinilor, de noii lor proprietari, căci legea le-a dat voie, apărând în acest fel suprafețe imense cu propietari din alte țări, căci aceștia au oferit prețuri competitive românașilor ahtiați după venituri nemuncite. Văd acum niște afișe electorale în care se zice că românii trebuie să fie stăpâni în țara lor. Este interesant, din moment ce uzinele au fost vândute, zăcămintele de gaze naturale și de țiței au fost concesionate, minele de cupru nu prea mai ne aparțin, iar ninele de aur de la Roșia Montană și ele erau la un pas de a face picioare peste mări și țări din punct de vedere al proprietarului. Patria nu se vinde, așa cum o vindeau boierii pe la diferitele Porți simultan cu vânzarea domnitorilor, dar se vinde la hectar și la tonă, căci cei care cumpără știu ce să facă cu bunurile pe care le-au dobândit mai pe nimic, pentru că ei au management și când îi văd pe cei dispuși să devină slugi că se lasă cumpărați pe doi lei, nu pierd prilejul și fac ceea ce este normal să facă, adică să încheie afacerea avantajoasă pentru toate părțile. Pentru români afacerea este avantajoasă că primește un preț nesperat de mare în raport cu pretențiile lor, pentru străini este avantajoasă, căci prețul este exact cel care constituie baza unei afaceri prospere, în timp ce ei se vor bucura, iar românii vor fluiera a pagubă.

(08 august 2024) 

Cercetarea științifică în comunismul mioritic

Din start trebuie să spun că în comunismul mioritic, adică în societatea socialistă multilateral dezvoltată, exista cercetare științifică.
Existau institute de cercetări.

Pentru informatică exista ICI - Institutul de Cercetări în Informatică.

Pentru tehnică de calcul exista ITC.

Pentru cercetări în industria ușoară exista IPIU.

Pentru cercetări în chimie exista ICECHIM.

Pentru cercetări în construcții exista INCERC.

Pentru cercetarea științifică în domeniul alimentației exista ICA.

Pentru cercetarea în domeniul energiei exista ICEMENERG.

Pentru cercetarea în domeniul electricității exista ICPE.

Pentru cercetarea în domeniul electronicii exista ICE.

Pentru cercetarea în domeniul metalurgiei ICEM.

Pentru cercetări în fizica atomică exista IFA.

Pentru cercetarea în domeniul matematicii exista ICEMAT.

Și tot așa, existau și alte institute de cercetări pentru alte ramuri ale economiei României. Toate institutele de cercetări aveau sedii impozante, plasate în București majoritatea dintre ele și acum, cine trece prin oraș și este în compania unei persoane vârstnice, aceasta îi va spune care clădire a fost a vreunui institut de cercetări, căci după 1989 multe dintre institute s-au desființat din lipsă de contracte, căci industria, mormanul de fiare vechi, s-a disipat în procesul de privatizare și a dispărut cu foarte puține excepții.

Existau cercetători.

Dintre absolvenții de învățământ superior erau reținuți prin repartiție guvernamentală în cercetarea științifică unii dintre cei mai buni absolvenți ai fiecărei promoții.

Salariile în cercetare erau modeste, dar niciunde în economia comunistă nu se va spune că erau salarii nesimțite, nemuncite și care să nu reflecte nimic, adică să zicem jocuri de imagine și motivații pe bani grei, la ceea ce nu s-a făcut.

Și în cercetare, ca în orice domeniu exista planificare.
Se planificau fondurile bănești.

Se planifica eficiența soluțiilor obținute în cercetare.

Se planifica valoarea contractelor de cercetare.

Se planificau fondurile pe care întreprinderile și combinatele industriale le plăteau pentru cercetare.

Era un angrenaj complex, care funcționa. Deși prin documentele de partid se vorbea de aplicarea cercetării științifice fundamentale în industrie și agricultură, cercetarea științifică fundamentală era marginalizată, dar cercetarea științifică de dezvoltare avea prioritate, căci industria și agricultura aveau nevoie de soluții pentru a merge mai departe, pentru a introduce fie linii de producție perfecționate, fie pentru a introduce în fabricație noi produse competitive.

O istorie a cercetării științifice românești va scoate la iveală că în intervalul 1947 - 1989 oamenii de știință români au avut rezultate notabile

(20 decembrie 2022) 

Ce s-a ales din cercetarea științifică bolșevică din spațiul mioritic

Comuniștii au proiectat cercetarea științifică asemeni oricărui proces de producție, în unități mari - institutele de cercetare - similare uzinelor, fabricilor sau combinatelor industriale. Acolo, în acele institute de cercetări erau concentrate cele mai importante creiere ale națiunii, selectate strict după criterii calitative, după rezultate pentru cei din producție, după note, pentru absolvenții de facultate. În institutele de cercetare comuniste nu prea pătrundeau neaveniții, mediocrii și piloșii, căci acolo lucrurile erau foarte clare și nu exista loc de întors pentru nimeni.
Existau.
ICECHIM - institut de cercetare pentru chimie.
ICI - institut de cercetări în informatică.
ICEMAT - institut de cercetări în matematică.
ICTC - institut de cercetare pentru tehnică de calcul.
IFA - institut de fizică atomică.
Se pare că numărul de cercetători era în vremurile comuniste de peste 100.000 căci se dorea ca activitatea de cercetare științifică românească să aibă contribuții importante în introducerea de noi tehnologii și de noi produse.
În occident cercetarea științifică s-a desfășurat în laboratoare puternice dezvoltate pe lângă universități sau pe lângă mai producători industriali. După Revoluția din 1989 s-a pornit tăvălugul dezintegrării institutelor de cercetare exact așa cum a fost distrus sistemul de irigații, adică din interior. Era parcă o furie pentru a privatiza orice și încet, dar sigur, s-a produs scăderea contractelor de cercetare, plecarea cercetătorilor și în final, au rămas doar clădirile acelor institute de cercetare, care au devenit sedii de birouri, săli de fitness și depozite pentru stocat mărfuri de import.
Au fost oferiți bani pe proiecte de 3 ani pentru a crea centre de excelență pentru derularea de cercetări, dar care după epuizarea finanțării s-au volatilizat căci neavând industrie care să ceară probleme pentru a se obține soluții ca urmare a unei cercetări științifice, datorită subfinanțării, cercetarea s-a reduc treptat-treptat, până la stadiul deplorabil din ziua de azi.

Tot timpul s-a pus problema redresării activității de cercetare științifică, dar pentru aceasta ar trebui să existe o strategie, un program solid de finanțare și mai ales criterii de selecție obiectivă a cercetătorilor, căci aducând mediocrii în laboratoarele de cercetare se va obține ceea ce se obține deja în toate celelalte domenii economico-sociale, adică stagnare, risipă și non-calitate.

(02 ianuarie 2022)