Defectele sistemului educațional: instabilitatea

Nu mă voi apuca acum să scriu despre teoria stabilității sistemelor ca mai apoi să zic că tot ce nu este stabil, este sistem instabil.

Fac afirmația că sistemul educațional este un sistem instabil pentru că:

- este subfinanțat, niciodată neprimind 6% din PIB cât era aprobat prin lege;

- legea învățământului are nenumărate forme căci se schimbă foarte des;

- chiar în cadrul legii se tot fac modificări care scapă de sub control;

- lipsește o strategie și măsurile se bat cap în cap;

- miniștrii educației se schimbă mai des decât șosetele;

- nu se urmărește nici calitatea și nici cantitatea, ci vântul turbat;

- contradicțiile se acumulează fără a avea vreo soluție decentă;

- structura anului școlar se schimbă bătând din palme;

- bacul nu seamănă de la an la an de parcă ar fi mereu altceva;

- toată lumea cere de la școală totul și nimeni nu oferă ceva;

- se menține ideia comunistă că învățământul nu produce nimic.

Viața confirmă toate aceste aspecte și în sistemul educațional se mențin aceleași tare pe care acesta le-a avut de dinainte de 1989, din care cea mai gravă este concepția că față de industrie unde la intrare se văd materii prime și la ieșire se văd produse finite, învățământul nu are nici intrări și nici ieșiri, pentru că elevii  sau studenții nu sunt văzuți de nimeni ca produse ale școlii, ci ca persoane în trecere printr-un sistem pentru a consuma timp și bani de la societate. Nici profesorii nu sunt văzuți ca făuritori de bunuri, ci ca persoane care muncesc săptămânal un număr de ore mult prea mic în comparație cu minerul sau cu strungarul.

Lipsa de respect pe care societatea o are față de școală se vede de la o poștă și aici vorbim de salariile mai mult decât mizerabile ale dascălilor în copmparație cu alte categorii socioprofesionale, în contextul unei ierarhizări dezastruoase a categoriilor de calificări pe o scară deformată a importanței sociale aiurea alcătuită, unde criteriile lipsesc și ideia de a pune căruța înaintea boilor este de o normalitate dezarmantă.

Numai cine nu vrea nu vede efectele instabilității sistemului educațional de la noi. Sub falsa ideie de a revoluționa acest sistem apar cele mai fanteziste modificări în sistemul educațional. Dispariția școlilor profesionale pe motiv că nu sunt cerute de elevi este una dintre acestea, de parcă rolul societății în structurarea sistemului prin necesitatea satisfacerii nevoilor acesteia a scăzut dramatic și elevul este cel care determină ceea ce trebuie să facă școala, ca și cum condamnatului i se cere părerea supra pedepsei care i se atribuie. Trecerea învățământului superior de la 5 ani la 4 ani și apoi la 3 ani, introducerea de masterate cu durate  de 1 an, 1,5 ani și în final de 2 ani a reprezentat o altă bâjbâială în educație. Să nu mai vorbesc de apariția colegiilor, acele forme de 3 ani orientate în Occident spre practică, la noi au fost doar o proiecție în 3 ani a facultăților de 5 ani ca portiță de trecere a absolvenților de la 3 la 5 ani prin susținerea de examene de diferențe. Să nu mai vorbim de instabilitatea din structurile programelor doctorale care acum au o înfățișare caricaturală cu susținerea unor rapoarte anuale și a unei teze la finalul stagiului de 3 ani dar nu mai lung de 5 ani. La marile universități doctoratul înseamnă proiecte de cercetare, iar doctorandul, pe o bursă substanțială stă în laboratorul universității cât trebuie și zi de zi face cercetare, iar numai dacă are rezultate notabile prezentate în conferințe sau publicate în reviste tari, trece la redactarea tezei. Acolo lucrurile sunt clare ca bună ziua. La noi totul este o fușereală și indivizi cu funcții și ambiții, pocnind din dește fac teze de doctorat cu ața-zise soluții originale și cu 4% plagiat în ele, uneori, dar alții mai puțin influenți sau nenorocoși, sunt dovediți plagiatori notorii. Și sistemul de notare este la noi instabil. La unele probbe de examen ba se dau note, ba se dau calificative. Este de-a dreptul stranie instabilitatea de la bacalaureat de se crează senzația că acest examen este cu dedicație pentru copilul vreunui barosan. Cine vrea să aprofundeze problema, să meargă în clădirea MEC și să se uite pe pereții unde sunt numele miniștrilor educației și să vadă că pomelnicul nu se mai sfârșește și durata de exercitare a funcției unui ministru este groaznic de mică, cu mult mai mică decât un ciclu electoral. Să nu uităm că doar din ianuarie 2017 până acum în ianuarie 2017 au fost schimbați doi miniștrii la educație. Voi da doar câteva exemple de miniștrii cu mandate foarte scurte:

Mihai ŞORA 30 decembrie 1989-28 iunie1990

Anton ANTON 6 decembrie 2008 – 22 decembrie 2008

Cătălin BABA 9 februarie 2012-7 mai 2012

Ioan MANG 7 – 15 mai 2012

Liviu POP- interimar 15 mai -2 iulie 2012

Ecaterina ANDRONESCU 2 iulie -20 decembrie 2012

Pavel Năstase: 04 ianuarie 2017 – iunie 2017.

Ar mai fi multe de zis despre instabilitate dar totul nu ar fi edificator că lumea simte prin ce trece educația care se schimbă la cea mai mică adiere de vânt, căci ideia de ban public ca strrop de miere atrage cu mult mai multe muște decât o cană cu fiere. Manualele sunt exemplul edificator, prin care edituri abonate la banul public nu fac altceva decât să stoarcă bani, să facă imposibile procedurile de atribuire a licitațiilor și mai ales să contribuie prin non-calitatea manualelor la înrăutățirea calității învățământului, iar manualul de sport de la clasa a V-a este exemplul edificator.

(08 ianuarie 2018)