România educată este proiectul de țară al președintelui IOHANNIS

România educată este proiect de țară.
Acest lucru a fost specificat de președintele Klaus IOHANNIS când Ligia DECA a depus jurământul ca ministreasă a învățământului, la Cotroceni.
România educată este un proiect expus pe 137 de pagini.
România educată este un proiect pe termen lung. S-a făcut afirmația că este un proiect de construire a României pentru 100 de ani.
Implementarea proiectului va începe după ce parlamentul va adopta legile învățământului. Este adevărat că Ligia DECA este mămica acestui proiect și deci este în măsură să treacă la derularea activităților specifice acestui proiect. Dacă legile învățământului au un caracter revoluționar, implementarea lor necesită:

- resurse,

- pregătire,

- evaluare,

- corecții.

Mandatul președintelui Klaus IOHANNIS se termină în decembrie 2024. Nu știu cine va fi noul președinte și nu știu dacă acesta va continua ceea ce s-a început în mandatul președintelui IOHANNIS, știut fiind faptul că noi suntem bântuiți de sindromul Meșterului Manole, adică ceea ce clădește unul, cel ce vine după el, demolează, căci consideră că el va face ceva cu mult mai bun.

Mi-aș dori ca învățământul să se schimbe din temelii, căci ceea ce se întâmplă acum arată stadiul dezastruos în care s-a prăbușit acesta, când despre scara valorilor nici nu mai este vorba. Lucrurile nu sunt simple și trebuie ruptă pisica în două. Va fi destul de dificil căci răul s-a produs deja și la orice schimbare se va invoca discriminarea sau alte elemente care nu au nicio legătură cu creșterea calității procesului de instruire. Nu mă apuc eu să fac analize sau aprecieri, dar dacă nu se vor limita numărul de mandate la decani, rectori și chiar la directorii de departamente la numărul de două mandate, totul se va duce pe apa sâmbetei prin anchilozare. Dacă nu vor exista filtre pentru a limita accesul absolvenților mediocri în învățământ și dacă nu se vor introduce criterii stricte de promovare, corpul profesoral va deveni amorf, dezinteresat și se vor crea dinastii.

Ministreasa Ligia DECA trebuie să aibă o forță teribilă pentru a distruge mușuroaiele de termite din învățământ și primul pas este depolitizarea învățământului la toate nivelurile.

(07 octombrie 2022)

Fiul rectorului

De regulă, fiul rectorului este:

- cel mai deștept,

- cel mai activ,

- cel mai respectuos,

- cel mai cultivat,

- cel mai serios,

- cel mai conștiincios,

- cel mai remarcat

dintre studenți, iar profesorii care nu identifică aceste laturi ale tânărului, fac o eroare impardonabilă, eroare pe care ilustrul tătic o va taxa corespunzător, mai ales atunci când acest fiu este și unic la părinți. Am avut ocazia să cunosc astfel de fii, dar spre fericirea mea nu mi-au fost și studenți, dacă eu mi-am privit cu foarte mult realism proprii copii, toată lumea să fie sigură că nu aș fi făcut rabat, ăcând din alb, negru și invers. Oricum, mi-am exprimat mila mea profundă față de toți care ridicau în slăvi pe acel copil, care din întâmplare era copilul rectorului. dacă era atât de bun, de ce nu l-a dat la o facultate dintr-o altă instituție decât cea pe care tăticuțul o păstorește? I.L. CARAGIALE are o schiță superbă în care pedagogul face o demonstrație în care el întreabă, iar elevul răspunde cu da, domnule. Nu insinuez nimic, ci doar am făcut un spirit să nu mai fiu trist.

(18 februarie 2019)

Fiul milițianului

În 1989 milițianul era un personaj extrem de important. Uniforma dădea poziționarea specială a respectivului. Orice milițian deschidea uși la toate nivelurile.

Milițianul de la miliția economică nu ducea lipsă de nimic. El făcea rost de carne, unt, mezeluri fine și avea intrări peste tot.

Milițianul de la circulație având pâinea și cuțitul devenea rapid durduliu, căci își permitea să consume cu mult mai mult decât corpul său îi cerea, din moment ce obținea venituri cu mult mai mari decât dacă ar fi dorit să nu sară peste un prag al lăcomiei.

Fiul milițianului era cel care avea doze de Coca-cola, casetofon de la shopul ONT Carpați și mesteca gumă de mestecat, alta decât Gumela. Dacă era student, fiul milițianului fuma neapărat Kent superlong în fața colegilor săi, ostentativ, dramatic și des, fără a-i servi pe colegi din pachet. Elevul, fiu de milițiam avea întotdeauna în pachețelul deschis în recreație banane sau portocale, iar colegii săi înghiteau în sec. El făcea totul ostentativ, pentru a marca diferența și importanța lui tăticu în societatea comunistă. Niciodată tăticul nu venea îmbrăcat în civil, căci era conțtient că uniforma este cea care vorbește și el nu mai trebuie să spună nimic. Învățătorii se lăudau cu părinții milițieni ai elevilor prin cancelarie și nu numai, căci drumul spre soluționarea de probleme era mult  netezit.

(24 ianuarie 2019)

Fiul șefului de restaurant

Acum, fiul șefului de restaurant nu mai reprezintă acel punct de atracție, aproape magnetic, așa cum era înainte de 1989 când nu se găsea de măncare pe niciunde. Șeful de restaurant era cel care oferea învățătoarei sau profesorilor:

- câteva kile de carne,

- o bucată de cașcaval,

- mezeluri fine,

- cafea,

- pui de găină,

- măsline,

- creier pane,

- citrice,

- mese întinse pe de-a moaca.

Acum, bietul șef de restaurant, cel mult are șansa de a invita pe cei ce dau note odraslei sale să fie omeniți cu niște friptane ca lumea, cu o cafea bună, cu un pește făcut ca la carte, dar dacă totul se află în galantare la supermarket, interesul expunerii este scăzut. Cred că unii dintre invitați așteaptă nu numai feluri de mâncare, dar și plicuri groase, doar că s-au deplasat să înfulece oarece.

Dacă înainte de 1989 șeful de restaurant pășea ca un rege în școală, acum el este umil, încovoiat și zâmbitor, doar-doar va fi luat în calculșe, căci stă la rând, exigențele fiind acum altele, precum:

- angajări pe funcții bănoase,

- scăparea de dosare,

- ștergerea unor abateri,

- un concurs crocant,

- o deplasare suculentă,

- un sejur exotic,

- tratament costisitor.

Vremurile s-au schimbat și cine este la talpa țării în niciun caz nu are cum să soluționeze probleme a căror soluție o dă semnătura din pixul celui cu putere mare de decizie, iar șeful de restaurant nu intră în această categorie, cu certitudine.

(24 ianuarie 2019)

Fiica fostului președinte

Se vedea de la o poștă că vine dintr-o altă lume. Era fiica unui fost. Vedeam cum toți căutau s-o ocrotească, întrucât, existau nenumărate legături între trecut și prezent, iar foarte mulți doreau să-și securizeze viitorul.

S-a întâmplat să ajung de câteva ori la examene unde fiica fostului președinte răspundea. Era ca în schița lui Ion Luca CARAGIALe, Un pedagog de școală nouă. Profesorul vorbea minute în șir și fiica fostului președinte zicea plictisită un da, iar profesorul cădea într-un extaz prelungit.

Orice s-ar spune, prezența într-o colectivitate a unei astfel de persoane exercită presiuni inimaginabile asupra dascălilor, încât cred că scăderea cu 4 puncte a mediilor prezentate la finalul studiișlor de astfel de personaje, este un mod de a reflecta cât de cât standardul la care s-a ridicat. Să nu-mi spună mie că Svetlana fiica lui STALIN chiar era un geniu. Să nu-mi spună mie nimeni că urcarea pe podiumurile de modă din anii de glorie ai lui BĂSESCU a fiicei sale nu avea nicio legătură cu atotputernicului său tată. Întotdeauna există dacă nu slugărnicie, cel puțin prudență din partea profesorilor în a evalua odrasla de prezident, nu neapărat pentru a o urca pe prima treaptă a competiției, ci măcar pentru a nu ridica probleme celor din jur. Îmi amintesc cum în vremurile de demult, un coleg special de la Sisteme de calcul a avut curajul au zis unii, imprudența au zis alții, inconștiența au concluzionat șefii, să-l lase restanțier pe un fiu de prezident, nu de țară, ci județ. Numai că un fiu de vice de la județul Tulcea din vremurile apuse nu a promovat examenul de Limbaje de programare a atras furia rectorului de atunci. A apărut un panou cu numele incriminaților, indisciplinaților, șturlubaticilor care îndrăzniseră să ia act de lipsa de efort a beizadelei. Oficilalii îi arătau cu degetul incriminator, în timp ce masele își ovaționau eroii care îndrăzniseră să înfrunte sistemul și să dărâme cutuma în virtutea căreia cu cât este părintele mai sus în ierarhia statului, cu atât odrasla este posedată de genialitate.

(24 ianuarie 2019)

Fiul directorului de la abator

Pe vremea lui Nicolae CEAUȘESCU nu se găsea carne deloc în galantarele magazinelor alimentare. Multe clădiri imense se numeau din această cauză circurile foamei. Directorii de abator erau la mare căutare. Am cunoscut pe cineva al cărui tătic era director de abator undeva prin Vrancea. Toată lumea îl curta pe puști. Într-un anumit context am aflat că tăticul lui căra spre București geamantane cu carne pentru a satisface exigențele domnilor profesori, dar și ale doamnelor profesoare, care îl pasau de la unul spre celălalt la fiecare început de an universitar.

În acele vremuri aveam un ARO 244D și remorcă, sculă adevărată, cu care făceam cărăușie și-mi permiteam să mă consider un privilegiat căruia nu-i lipsea cam nimic, ceea ce-mi permitea luxul să mai am un pic de rspect față de mine și să nu cedez mervos.

S-a întâmplat să fac o lucrare cu tânărul și tare mult l-a intrigat distanțarea mea față de ispitele proteice de supercalitate. Chiar am iscat neliniști părintești, dar după finalul apoteotic, m-am rezumat în a-l lăuda pe tânăr într-o conversație telefonică cu mine în apartament, iar cu domnul director la telefonul public din colțul blocului. L-am dezamăgit pe bietul om, căruia nu-i venea să credadă că se află într-o astfel de situație bizară, nefirească și aiuritoare, la o ofertă a lui atât de generoasă și de.

(23 ianuarie 2019)

Fiiul procurorului

Procurorul și-a făcut casă la noi pe stradă când eu eram în clasa a V-a. Casa lui era mare. Casa era împrejmuită cu gard de beton placat cu piatră de râu. Porțile erau de fier forjat. Pe procuror venea să-l ia dimineața o Volgă neagră și tot ea îl aducea acasă. Procurorul avea un băiat de-o seamă cu mine și o fată cu vreo cinci ani mai mare.

Pe băiat îl chema Sandu. Era singurul care-mi zicea Nuțu. Când eram în vacanțe ne jucam. El venea în curte la noi. Eu nu am fost niciodată la ei. În timpul anului eu învățam la o școală de mahala, iar Sandu învăța la cel mai tare liceu din oraș. 

O singură dată l-am auzit vorbind pe tăticul lui Sandu, atunci când i-a interzis să se joace cu mine și i-a zis și motivul, care m-a durut. Tata era cismar și fiul său nu are ce învăța de la unul ca mine. A mai zis tăticul lui Sandu ăncă un șir de vorbe grele.

Timul a trecut și astra a fost. Eu aveam mulți prieteni de aceeași situație ca a mea și ne jucam. Dacă sandu a mai venit pe la noi la poartă, i-am zis mamei să-i spună că am treabă. Nu știu cum au mers lucrurile, dar știu că într-o zi tăticul lui Sandu m-a oprit când treceam prin dreptul porții lui. A vrut să-mi zică ceva, dar eu am luat-o la fugă. 

Într-o zi am aflat că Sandu s-a înecat în bazinul de la ștrand. Noi, ceilalți mergeam pe râu. Atunci am auzit-o pe mama zicând ca pentru sine:

- Asta este pedeapsă Cerească!

N-am înțeles acele vorbe decât acum vreo patr-cinci ani. Citisem eu vcartea despre procesul lui Ion ANTONESCU, ascultasem cuvântările lui Nicolae CEAUȘESCU de reabilitate ale lui Lucrețiu PĂTRĂȘCANU, văzusem eu parodia de proces de la Târgoviște din 25 decembrie 1989 fără a înțelege mare lucru. În ultimii ani am văzut cum unii se considerau mai ceva ca Dumnezeu, toți fiind implicați în activitatea de dinaintea judecății de la tribunal. Am avut explicația de ce la înmormântarea lui Sandu erau nenumărate coroane în fața mașinii cu mortul, iar după mort erau doar câțiva oameni. Am privit totul de departe de la balconul casei.

Peste ani, după ce i-au demolat pe ai mei, după 1975, la bloc mi-au zis că sunt vecini cu fostul procuror. Știa că eu sunt asistent universitar și că și fiul lui ar fi fost cineva dacă ar fi trăit. Mi s-a zis că ar vrea să stea de vorbă cu mine, dar nu am vrut. Vorbele lui spuse cu zeci de ani în urmă nu le-am uitat  și nici nu le voi uita. Pentru el era ceva firesc să vorbească așa cum mi-a vorbit mie, deși eu eram doar un puști și nimic altceva. L-am evitat pe acel bătrânel, exact cum fac eu cu oamenii de nimic.

(23 ianuarie 2019)

Fiica secretarului de partid

Am văzut și așa ceva. Fiica era studentă, iar tăticul era în moțul partidului pe instituție. Toți profesorii erau căzuți pe spate datorită calităților de excepție ale odraslei secretarei de partid pe instituție. Doamna sugerase că fiica sa este:

- silitoare,

- cercetătoare,

- o prezență,

- element educat,

- devotată cauzei partidului.

Se înghesuiau profesorii în a o solicita pe tânăra studentă să participe la cerurile științifice. Chiar se făcuse o serie de studenți unde erau concentrați profesorii blânzi, permisivi, care nu ridicau probleme și care înțelegeau că ești un student eminent doar prin simplul fapt că ești copil de barosan, de general sau de profesor universitar, eventual și cu funcții administrative sau politice. Cine prindea pe fiul sau pe fiica secretarului de partid să o conducă la diploma de absolvire, echivalentul licenței de azi, prindea pe Dumnezeu de picior, devenind imun și important la tot felul de intemperii. Știu că doar că unul meditase o nepoată a lui Nicolae CEAUȘESCU a devenit decan și cotele sale crescuseră instantaneu. Nu am avut norocul nici să am cursuri la acea serie și nici să conduc vreodată un copil de barosan sau de general sau de șef pe linie de partid. Nu am îndeplinit standardele necesare. Nici nu am regretat, căci uneori am fost în comisii de examen și aș fi roșit îngrozitor dacă aș fi pus în situații pe care le-am văzut. 

Un copil de secretar de partid pe instituție a terminat cu media 10 facultatea, iar un altul se zicea că inventase un algoritm mai ceva decât cel al lui BELLMAN-KALABA, vai mie. Ați auzit de acesastă descoperire, care n-a durat mult, căci alegerile la partid au avut loc în toamna aceluiași an?

Concluzia: și secretarii de partid cred eronat că musai odrasla lor este lovită de aripa geniului.

(21 ianuarie 2019)

Fiul ministrului

Am avut ocazia să am studenți de toate categoriile, unii erau fiii unor oameni simpli, așții erau fiii unor generali, dar și ai unor miniștri. Pentru mine nu a existat interesa pentru nicio categorie, eu fiind interesat de cine era studentul, adică de programarea pe care o știa și de cât lucra el la calculator, ce programe scria și de activitatea lui la cursuri și la seminarii.

Într-o bază de practică am avut ocazia să cunosc un tânăr, prin faptul că un oficial de la nivelul cel mai desus din ASE mi-a atras atenția că respectivul este fiu de ministru. Oficialul nu mi-a zis nimic mai mul știindu-mă nedus la biserică și că riposta mea ar fi fost zgomotoasă. Practica decurgea normal, până într-o zi când a venit la mine un tânăr care s-a recomandat. Crdeam că avea a-mi repoșa ceva, nici eu nu știu ce. Tânărul a venit să-mi solicite să facă lucrarea de diplomă cu mine. A și motivat, iar argumentele lui m-au convins. După terminarea facultății l-am reîntâlnit pe tânăr la o librărie. M-a condus pe jos până la Unirii la stația de metrou. Am discutat. Tatăl lui nu mai era ministru și-mi zicea multe despre câte grozăvii a trăit în facultate, dar și după. Avea un nume ceva mai particular. După căsătorie a luat numele soției și a scăpat de povara funcției tatălui. Eu am trăit într-o altă lume și nu regret că nu am știut câte aș fi realizat dacă aș fi avut o agendă cu numere de telefon ale unor părinți cu funcție ale studenților cu care am lucrat.

Morala: necunoașterea unor adevăruri elementare m-au făcut cu mult mai liber decât credeam.

(20 ianuarie 2019)

Fiul măcelarului

Înainte de 1989 nu se găsea carne în galantarele magazinelor, iar măcelăriile erau tot timpul goale. Nici muștele nu aveau ce bâzâi.

Din când în când mai soseau cantități nesemnificative de carne de vită, de porc sau de pui. Se făceau cozi imense și chiar dacă se vindea pe cartelă, tot nu ajungea. Statisticile mincinoase ale regimului comunist exprimau carnea în kilograme sau în pachete de 1/2kg pentru a fi numere mari care impresionează și pentru a fi creată senzația că s-au făcut aprovizionări cu cantități însemnate de carne. În loc să se spună 4 tone se spunea 4.000 kg. În loc să se spună 2 tone de carne de pasăre se zicea 3.000 pachete de pui preambalați.

Măcelarul nu mai era o persoană, era o instituție, căci dacă avea un fiu elev, învățătorul sau dirigintele erau oameni aranjați, nemaifiind obligați să piardă timpul cu statu la cozi la măcelărie sau la alimentara pentru a prinde un kil de carne oarecare. Tăticul măcelar știa să se poarte cu învățătoarea sau cu dirigintele în mod corespunzător, invitându-l la ore discrete să vină să-și ia cărnica de calitate, neuitând să amintească despre efortul și riscurile la care se expune. Niciodată acest părinte nu cerea nimic în schimb și nici nu era prea mirat dacă fiul său primea note mari, convins fiind că acesta învață, că este un copil deștept și conștiincios.

Am argumentele mele să subliniez că tăticul măcelar sunbânțelegea totul corect, dar era interesat să curgă totul natural, pe principiul vezi-mă cu un ochi că te văd și eu cu doi.

Morala: rezultatele la învățătură depindeau înainte de 1989 și de cel care-ți aducea la nas ritmic și gratis pachetul de carne. 

(20 ianuarie 2018)

Fiul croitorului

Pe vremea când eu eram elev, în clasă am avut un coleg al cărui tată era croitor. S-au perindat pe la atelierul de croitorie toți învățătorii mei, dar mai târzoi și mare parte a profesorilor.

Colegul meu avea numai note mari și lua tot timpul premiul întâi. De prea puține ori era scos la tablă sau pus să citească sau să recite. Știu doar că era premiantul nostru și era lăudat de toată lumea. Mămica lui dar și tăticul lui veneau des pe la școală și erau tare mândri de fiul lor. Eu eram prea mic să înțeleg cum mergeau lucrurile. Știu numai că fiul croitorului nu a terminat liceul și toată mahalaua vorbea urât despre isprăvile lui. Vremurile se schimbaseră și lumea avea alte exigențe decât să poarte haine făcute într-un atelier primitiv de cartier muncitoresc, fără ca executantul să aibă clasă, căci pe Stada Mare deja apăruse o croitorie de lux.

Morala: rezultatele la învățătură sunt influențate și de cel ce-ți face îmbrăcămintea gratis.

(20 ianuarie 2019)

Abramburica se întoarce

Nu i-am zis eu Abramburica. Cei din Ministerul Educației în complicitate cu cei din sistem i-au zis Abramburica. Ecaterina ANDRONESCU se crede născută pentru fotoliul de ministru de la educație. Așa o fi. Unii zic lucruri despre faptul că Ecaterina ANDRONESCU ar fi contribuit la diminuarea învățământului profesional. Alții spun că Ecaterina ANDRONESCU nu prea are curaj să ia taurul de coarne. Mulți spun de toate, dar trebuie remarcat că:
- Ecaterina ANDRONESCU a avut nenumărate mandate de ministru;
- Ecaterina ANDRONESCU este profesor doctor, deci este credibilă;
- Ecaterina ANDRONESCU a fost decan, rector, deci știe să conducă și un minister;
- Ecaterina ANDRONESCU își dorește cu ardoare funcții;
- Ecaterina ANDRONESCU are o oarece vârstă;
- Ecaterina ANDRONESCU a fost garantată de Marean VANGHELE;
- Ecaterina ANDRONESCU a scris o depeșă și s-a potolit;
- Ecaterina ANDRONESCU este o persoană decorativă și echilibrată;
- Ecaterina ANDRONESCU nu bate câmpii și știe să fie om de echipă;
- Ecaterina ANDRONESCU nu aleargă după ciolan, a demisionat din europarlamentar.
Toate acestea mă fac să cred că la Ministerul Educației va fi exact atmosfera anchilozată pe care o știu dintotdeauna și în mușuroiul corupției subțile vor roi tot felul de firimituriști obișnuiți să se târască prin mocirla sărăciei bugetului care n-a fost, nu este și nu va fi niciodată 6% din PIB.
O compătimesc pe biata prof.dr.ing. Ecaterina ANDRONESCU.


(20 noiembrie 2018)

Corectarea unei realități crunte și crude

Sistemul educațional de azi se confruntă cu o criză majoră de cadre didactice, știut fiind faptul că undeva 30% dintre cei care predau la clasă sunt suplinitori, iar cifrele care arată că respectivii nu au calificarea necesară sunt de-a dreptul alarmante.

În acest context, se impun corecții, așa cum prin anii'60 au fost înființate institutele pedagogice de trei ani în mai toate reședințele de județ, pentru a produce profesori pentru clasele 5-7, reușindu-se astfel să se rezolve problema cadrelor didactice. Mulți dintre absolvenții acestor institute pedagogice și-au continuat studiile, reușind să termine cursurile universitare la ff. 

Acum, în criza aceasta profundă, ministrul educației încearcă să rezolve problema redirecționând locuri de la buget către alte universități, mai puțin prestigioase, zice-se, tocmai ca acolo să fie pregătiți profesori care chiar dacă nu sunt elite, oricum fac cu mult mai bine decât fac acum niște suplinitori care atunci când merg la examene, nu se ridică deasupra lui patru.

Universitățile mari, de renume, trebuie să atragă finanțări pe proiecte și în acest fel își rezolvă marile probleme, aducând fonduri și elimină dependența față de stat prin valoarea lor, fără a mai sta cu mâna întinsă la minister, care și așa doar le aruncă sare-n ochi, subfinanțându-le. 

La valoarea lor, universități mari precum Universitatea București, Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Al. I. Cuza, Universitatea de Vest și Universitatea Transilvania și nu numai, ar trebui să dea cu flit ministerului declarându-se independente financiar și nu numai. Lista e cu mult mai lungă. Nu am inclus politehnicile, construcțiile, artele și sportul. Abia atunci ministerul ar face politicile sale oarecare și ar fi obligat să se așeze la masa tratativelor ca partener și nu ca ordonator de credite cum o face acum. Este o problemă de curaj, de inițiativă și de mentalitate.

(19 aprilie 2018)

Defectele sistemului educațional: ineficiența

Lumea științifică definește eficiența ca pe un concept cu largă aplicabilitate. Se vorbește despre:

- eficiența economică atunci când cheltuielile sunt mai mici decât încasările; 

- eficiența unui medicament, atunci când după administrare omul se însănătoșește;

- eficiența unei soluții când efectele pozitive sunt mai mari decât efectele negative;

- eficiența muncii când un om produce mai multe piese decât un altul;

- eficiența unui utilaj, când din materia primă consumată se obțin mai multe produse;

- eficiența la învățătură, când într-un timp scurt omul reține mai multe cunoștințe;

- eficiența la antrenamente în cazul în care performanța sportivului se îmbunătățește;

- eficiența la scris în cazul în care autorul reușește să scrie ceva mai mult decât altădată.

Ineficiența sistemului educațional este marcată de cifre, deci nu este bazată pe vorbărie, dar înainte de orice, trebuie satbilite niște reguli clare:

- sistemul este ineficient dacă orice indicator are valoare sub 78%;

- sistemul este eficient dacă indicatorul este mai mare de 78% și mai mic decât 92%;

- sistemul este foarte eficient dacă indicatorul este mai mare decât 92%.

În anul 2017 rata de promovabilitate la bacalaureat a fost de 72,9% adică un nivel inferior celor 78% care ar da eficiența normală a sistemului, ceea ce arată că în sistemul educațional componenta numită liceu este ineficientă.

Evaluarea de la examenul de capacitate din 2017 a fost de 76,9% ceea ce este foarte apropiat de 78%, dar este mai mic decât 78%, ceea ce dovedește că sistemul de pregătire al celor 8 clase este și el ineficient.

Despre învățământul superior lucrurile sunt și mai triste, căci nu sunt evidențe, dar se știe că sunt facultăți ai căror absolvenți nu-și găsesc loc în piața muncii pentru ceea ce ei au terminat și fac cu totul altceva. Ponderea celor cu diplomă universitară care lucrează în cu totul alte domenii este cu mult peste 40%, ceea ce înseamnă că învățământul universitar este de o ineficiență strigătoare la cer.

La examenele de definitivat din anul 2017 numai 66,90% dintre candidați au fost declarați reușiți, dar până la 78% este cale lungă, ceea ce înseamnă că și pe această latură sistemul educațional este ineficient.

La titularizarea din 2017 numai 45,73% dintre candidați au luat note de peste 7, ceea ce arată ceea ce se știa de fapt, că sistemul nu merge bine deloc, diferența de la 45,73 la 78 fiind  de peste 22 de procente, ceea ce este enorm.

Cifrele arată că lucrurile nu stau bine de loc. Ineficiența capătă accente și mai dramatice dacă ne-am apuca să facem niște lucruri simple precum:

- să punem 1.000 de tineri absolvenți de 8 clase să scrie după dictare;

- să punem 1.000 de elevi care au terminat 4 clase să citească la prima lectură;

- să punem 1.000 de absolvenți de liceu să explice cum se extrage un radical;

- să punem 1.000 de bărbați peste 35 de ani  să recite din Eminescu;

- să întrebăm 1.000 de persoane dacă au citit o carte în ultima lună;

- să punem 1.000 de pensionari să spună ce este aceea entropia.

Sunt sigur că rezultatul ar fi edificator și ar trebui să nu ne lase indiferenți pentru că un popor face alegeri cu creierul și nu cu găleata inscripționată cu numele unui partid și nici cu plasa cu sticla de ulei și două pâini sau cu 50 de lei băgați în buzunar dacă vine cu dovada votului vândut. Nu știu dacă în alte țări situația este mai roză decât la noi, numai că multe dintre lucruri sunt rezolvate altfel și risipa de resuse datorată ineficienței este cred cu mult mai mică. Oamenii nu trebuie să învețe 1.000 de lucruri pentru o zi cât iau notă, ci să învețe 100 de lucruri pentru toată viața. Ei trebuie să știe să folosească cele 100 de lucruri fundamentale ca din aproape în aproape să ajungă singuri la cele 1.000 de lucruri pe care nici nu trebuie să le memoreze. Eu nu spun că învățământul trebuie să fie ca pe vremea comunismului cu promovabilitate de peste 95%, dar nick să se cheltuiască o căruță de bani ca ineficiența sa să fie adusă la cote nepermise.

(14 ianuarie 2017)

Defectele sistemului educațional: frustrările

În sistemul educațional toată lumea este frustrată.

Elevul este frustrat pentru că școala îl cataloghează imediat după niște reguli care nu au nimic comun cu realitatea, fie denumindu-l elev foarte bun, fie elev silitor, fie elev conștiincios, fie elev obraznic, fie elev rău. Învățământul de azi nu are nimic modern în el, ci este împietrit undeva la nivelul anului 1850, când a merge la școală era un calvar pentru elev, atunci din motive ale vremurilor acelea, acum datprită modului eronat în care se evaluează discrepanțele dintre aspirațiile elevului și dorințele profesorului. Elevul își dorește libertate, respect, înțelegere, apreciere, corectitudine,  modele, claritate, creativitate, afecțiune și inițiativă. Profesorul își dorește roboței, liniște, disciplină, mecanicism, repetitivitate invariabilă, comenzi, tăcere, muncă și rutină cât cuprinde. Nimeni nu caută să vadă ce dorește elevul ca ființă care vine în școală cu cerințe specifice, ci caută să-l transforme exact în ceea ce-și dorește sistemul, prin depersonalizare, prin represiune, prin violență fizică și verbală, prin sancțiuni, prin presiune și mai ales prin acțiuni extrem de dure, dar ineficiente.

Profesorul este frustrat când își vede elevii cu mult mai bine îmbrăcați decât el, când știe că salariul său este cu mult mai mic decât al femeii de serviciu de le RENEL. Frustrarea profesorului se amplifică și când elevii cu care lucrează nu dau dovadă de respect față de el, mai ales atunci când respectivul profesor nici nu depune eforturi de a arăta cu adevărat cine este el din punct de vedere profesional și nici nu stăpânește metode și tehnici de a se face înțeles, ascultat și apreciat. Rigiditatea cu care profesorul abordează problemele și incapacitatea lui de a comunica produc acea fractură care se accentuează și care duce la acel dezinteres al elevilor, care culminează cu atitudini ale elevilor pe care mulți din exterior nu știu să și le explice. Decăderea relației elev-profesor are cauze adânci în atitudinea profesorului frustrat față de elevii frustrați, care fiecare își trăiește drama propriei lor frustrări, fără a căuta să identifice modalități de a ieși din impas, lăsând timpul să rezolve totul.

Părintele este frustrat că vede în elev, copilul său o investiție de idealuri și înregistrează tot timpul o îndepărtare de acestea a fiului sau a fiicei sale, primind de la școală tot felul de mesaje deloc încurajatoare. Părintele dă vina pe școală. Școala dă vina pe părinte. Elevul nu dă vina pe nimeni, căci el are cu totul alte preocupări, drumul lui fiind clar trasat de a se strecura printre frustrările profesorilor, cele ale părinților, chiar și printre propriile frustrări, făcându-și viața cu mult mai interesantă decât și-ar dori adulții, deși drumul ales de el nu este cu finalul cel mai fericit. Totul se bazează pe lipsa de comunivcară și pe reproșurile continue și accentuate ale fiecărei părți, ajungând la acțiuni vecine cu coliziunile nepermise, concretizate prin filmări și trimiteri în tribunal.

Ministrul este frustrat când ia portofoliul în primire, chiar dacă provine din sistem, pentru că este pus pentru prima dată în fața dezastrului și trebuie să ia măsuri concrete, de regulă cârpind și el așa cum au făcut predecesorii săi. Concepția eronată de implicare a ministrului cam în orice problemă este cea vcare generează necazurile din sistemul educațional. Ministrul este de vină că peste 80% din școli nu au aviz ISU. Ministrul este de vină că la 15 septembrie nu sunt pe băncile elevilor manualele. Ministrul este de vină școlile nu au încălzire iarna. Ministrul este de vină că reparațiile școlilor nu se fac la termen sau dacă se fac sunt de mântuială. Ministrul este de vină că elevii au promovabilitate redusă la bacalaureat. Adică tot ce e rău cade în sarcina ministrului, toate întâmplându-se datorită unei înțelegeri greșite a responsabilităților, căci se plătesc salarii pentru a se rezolva sarcini cu responsabilitate și directorilor și profesorilor și funcționarilor din minister.

Editorul este frustrat că procedurile pentru licitații și editarea de carte sunt lipsite de transparență, ceea ce face ca perdanții să se considere nedreptățiți de alții nu de carențele lor de performanță.

Construirea unui sistem permanentizat de frustrări care a cuprins întreaga educație este rădăcina involuției și trebuie schimbat din temeli sistemul de management, cu responsabilizarea certă a tuturor persoanelor, astfel încât fiecărei funcții să-i corespundă acțiuni, proceduri și criterii de evaluare precise, fără a mai lăsa loc arbitrariului. Numai cine va avea curajul să ia taurul de coarne și să definească o strategie pe 20 25 de ani pentru dezvoltarea învățământului fără ca vreodată în acest interval cineva să-și permită să o ia de la zero, exact cum se face acum, va aduce sistemul educațional pe drumul cel bun cu școli de succes, cu elevi de succes și cu profesori de succes, toți fără frustrări.

(14 ianuarie 2017)

Defectele sistemului educațional: instabilitatea

Nu mă voi apuca acum să scriu despre teoria stabilității sistemelor ca mai apoi să zic că tot ce nu este stabil, este sistem instabil.

Fac afirmația că sistemul educațional este un sistem instabil pentru că:

- este subfinanțat, niciodată neprimind 6% din PIB cât era aprobat prin lege;

- legea învățământului are nenumărate forme căci se schimbă foarte des;

- chiar în cadrul legii se tot fac modificări care scapă de sub control;

- lipsește o strategie și măsurile se bat cap în cap;

- miniștrii educației se schimbă mai des decât șosetele;

- nu se urmărește nici calitatea și nici cantitatea, ci vântul turbat;

- contradicțiile se acumulează fără a avea vreo soluție decentă;

- structura anului școlar se schimbă bătând din palme;

- bacul nu seamănă de la an la an de parcă ar fi mereu altceva;

- toată lumea cere de la școală totul și nimeni nu oferă ceva;

- se menține ideia comunistă că învățământul nu produce nimic.

Viața confirmă toate aceste aspecte și în sistemul educațional se mențin aceleași tare pe care acesta le-a avut de dinainte de 1989, din care cea mai gravă este concepția că față de industrie unde la intrare se văd materii prime și la ieșire se văd produse finite, învățământul nu are nici intrări și nici ieșiri, pentru că elevii  sau studenții nu sunt văzuți de nimeni ca produse ale școlii, ci ca persoane în trecere printr-un sistem pentru a consuma timp și bani de la societate. Nici profesorii nu sunt văzuți ca făuritori de bunuri, ci ca persoane care muncesc săptămânal un număr de ore mult prea mic în comparație cu minerul sau cu strungarul.

Lipsa de respect pe care societatea o are față de școală se vede de la o poștă și aici vorbim de salariile mai mult decât mizerabile ale dascălilor în copmparație cu alte categorii socioprofesionale, în contextul unei ierarhizări dezastruoase a categoriilor de calificări pe o scară deformată a importanței sociale aiurea alcătuită, unde criteriile lipsesc și ideia de a pune căruța înaintea boilor este de o normalitate dezarmantă.

Numai cine nu vrea nu vede efectele instabilității sistemului educațional de la noi. Sub falsa ideie de a revoluționa acest sistem apar cele mai fanteziste modificări în sistemul educațional. Dispariția școlilor profesionale pe motiv că nu sunt cerute de elevi este una dintre acestea, de parcă rolul societății în structurarea sistemului prin necesitatea satisfacerii nevoilor acesteia a scăzut dramatic și elevul este cel care determină ceea ce trebuie să facă școala, ca și cum condamnatului i se cere părerea supra pedepsei care i se atribuie. Trecerea învățământului superior de la 5 ani la 4 ani și apoi la 3 ani, introducerea de masterate cu durate  de 1 an, 1,5 ani și în final de 2 ani a reprezentat o altă bâjbâială în educație. Să nu mai vorbesc de apariția colegiilor, acele forme de 3 ani orientate în Occident spre practică, la noi au fost doar o proiecție în 3 ani a facultăților de 5 ani ca portiță de trecere a absolvenților de la 3 la 5 ani prin susținerea de examene de diferențe. Să nu mai vorbim de instabilitatea din structurile programelor doctorale care acum au o înfățișare caricaturală cu susținerea unor rapoarte anuale și a unei teze la finalul stagiului de 3 ani dar nu mai lung de 5 ani. La marile universități doctoratul înseamnă proiecte de cercetare, iar doctorandul, pe o bursă substanțială stă în laboratorul universității cât trebuie și zi de zi face cercetare, iar numai dacă are rezultate notabile prezentate în conferințe sau publicate în reviste tari, trece la redactarea tezei. Acolo lucrurile sunt clare ca bună ziua. La noi totul este o fușereală și indivizi cu funcții și ambiții, pocnind din dește fac teze de doctorat cu ața-zise soluții originale și cu 4% plagiat în ele, uneori, dar alții mai puțin influenți sau nenorocoși, sunt dovediți plagiatori notorii. Și sistemul de notare este la noi instabil. La unele probbe de examen ba se dau note, ba se dau calificative. Este de-a dreptul stranie instabilitatea de la bacalaureat de se crează senzația că acest examen este cu dedicație pentru copilul vreunui barosan. Cine vrea să aprofundeze problema, să meargă în clădirea MEC și să se uite pe pereții unde sunt numele miniștrilor educației și să vadă că pomelnicul nu se mai sfârșește și durata de exercitare a funcției unui ministru este groaznic de mică, cu mult mai mică decât un ciclu electoral. Să nu uităm că doar din ianuarie 2017 până acum în ianuarie 2017 au fost schimbați doi miniștrii la educație. Voi da doar câteva exemple de miniștrii cu mandate foarte scurte:

Mihai ŞORA 30 decembrie 1989-28 iunie1990

Anton ANTON 6 decembrie 2008 – 22 decembrie 2008

Cătălin BABA 9 februarie 2012-7 mai 2012

Ioan MANG 7 – 15 mai 2012

Liviu POP- interimar 15 mai -2 iulie 2012

Ecaterina ANDRONESCU 2 iulie -20 decembrie 2012

Pavel Năstase: 04 ianuarie 2017 – iunie 2017.

Ar mai fi multe de zis despre instabilitate dar totul nu ar fi edificator că lumea simte prin ce trece educația care se schimbă la cea mai mică adiere de vânt, căci ideia de ban public ca strrop de miere atrage cu mult mai multe muște decât o cană cu fiere. Manualele sunt exemplul edificator, prin care edituri abonate la banul public nu fac altceva decât să stoarcă bani, să facă imposibile procedurile de atribuire a licitațiilor și mai ales să contribuie prin non-calitatea manualelor la înrăutățirea calității învățământului, iar manualul de sport de la clasa a V-a este exemplul edificator.

(08 ianuarie 2018)

Defectele sistemului educațional: mediocritatea

Sistemul educațional este bântuit de mediocritate. Nu este vorba de acea mediocritate înțeleasă de foarte multă lume în virtutea căreia musai trebuie să ne uităm în foile matricole de la facultate ale profesorilor sau pe listele unde profesorii au susținut tot felul de examene.

A fi mediocru nu are nicio legătură cu notele, căci o persoană cu capacitatea de a memora și de a reda este o persoană cu o foaie matricolî de excepție, fără a fi altceva decât o perosnă mediocră. Mediocritatea este definită nu prin note modeste și prin numărul restrâns de diplome obținute pe la universități, ci prin soluțiile oferite la probleme concrete care nu se găsesc în niciun curs universitar pentru a fi memorate și apoi redate cu intonație.

Mediocritatea miniștrilor este proverbială mai ales atunci când apar la tv și vorbesc cu greșeli de acord gramatical sau când consilierii le șoptesc ce să spună celor pe care îi au în fașă, stând cumințe și care se și vede că sorb zicerile respectivilor, vremelnici puși în capul mesei cu bucate. Un ministru mediocru este acela care nu face ceva special la locul său de muncă, pentru a eradica starea de somnolență în care se zbate sistemul, căci nefinanțarea invocată este una și lipsa de măsuri concrete care să rupă pisica în două este cu totul altceva. Observ că nici până în ziua de azi nu există o strategie națională pe termen lung, 20 sau 25 de ani acceptată de toate forțele politice, după care să se dezvolte cu adevărat învățământul și după vreo 10 sau 15 ani să și vedem că s-au schimbat multe lucruri în bine în școală și școala nu mai scoate tâmpiți, cum zicea un produs al aceleiași școli.

Mediocritatea directorilor are la bazp heirupismul cu care sunt instalați aceștia pe toate nivelurile, contând în primul rând calitățile de fripturiști, lingăi, băieți de treabă și pilele de care dispun pe linie de partid la mulți dintre ei. Există și directori proveniți din dascăli adevărați, devotați școlii și care prin prestigiul lor fac lucruri bune pentru școală și pentru colegii dar și pentru elevii lor. Ei sunt prea puțini, dar cei care sunt, sunt mană cerească pentru școlile unde activează. Ei au capacitatea de a atenua efectele unor măsuri aberante venite de deasupra lor și ei sunt în stare să contracareze efecte negative prin modul în care interpretează texte uneori aberante sau încâlcite. Mediocritatea directorilor este dată și de credința unora care cred că s-au născut directori și trebuie să rămână directori, mutați fiind din școală în școală pentru a rămâne pe poziții, deși o astfel de abordare este și păguboasă și fără efecte benefice și lipsită de sens.

Mediocritatea profesorilor nu trebuie văzută prin ceea ce predau ca volum de cunoștințe, prin ritmul alert impus la clasă, prin exigența de care dau dovadă sau de standardele ridicate  pe acre și le-au impus în a susține gradele didactice. Un profesor este mediocru dacă prin ceea ce face nu reușește să inspire admirație și încredere elevilor săi, astfel încât elevul sau studentul să-l considere ca fiind modelul său. Eu am a mă lăuda că am avut mulți dintre profesori care mi-au fost modele și pentru care am avut și am încă o admirație fără margini. Un profesor care nu este mediocru are cuvinte frumoase pentru oricare dintre elevii sau studenții săi, are soluții pe loc la orice problemă pe care o întâlnește. Lecția sa sau cursul său și seminarul său sunt vii, îi fac pe cei din fața sa să păstreze atenția concentrată pe cele zise de el tot timpul. După ani și ani, profesorul care nu este mediocru îi face pe foștii lui elevi sau studenți să-și amintească faptul că o anumită problemă cu care se confruntă după ani și ani, are soluția datăă de profesorul lui de demult. Un profesor mediocru turuie tot felul de chestii și nu-l învață prea mare lucru pe elev pentru a folosi peste ani ceea ce el i-a spus acestuia de la înălțimea catedrei.

Mediocritatea elevului se formează în școală, pentru că toți copiii sunt excepționali înainte de a păși pe ușa clasei și de a se așeza în bancă. Un învățător lipsit de interes, va face totul anapoda și nu-i va trezi elevului interesul spre a cunoaște, ci elevul va fi pus să învețe, va fi chinuit să muncească mult și fără rost. Elevul nu va deprinde dragostea de a citi o carte, ci va fi supus supliciului de a parcurge o carte ca pe o corvoadă, nu mentru a înțelege și pentru a se bucura, ci pentru a avea din ce să extragă cele câteva pagini de rezumat care trebuie scrise în caiet. Elevul devine mediocru și dacă este pus să rezolve zeci și zeci de exerciții pentru a-și forma mâna, pentru a avea viteză și pentru a face corect adunări, scăderi, înmulțiri și împărției. Să nu credem niciodată că elevul cu etza de zece a depășit cumva stadiul de mediocritate, din moment ce el rezolvă excepțional doar exercițiile de tipurile pe care le-a făcut la cerere. Neavând niciun element de creativitate acumulat, elevul va persista într-o mediocritate poleită cu note foarte mari, el nefiind pregătit să ia viața în piept și să dea soluții bune la probleme pe care nu le-a întâlnit niciodată.

Trebuie o cu totul altă abordare a mediocrității, căci un sistem educațional în care mediocritatea este dată loparte este acela în care toți acționează într-o direcție clară, pentru a obține acea eficiență atât de necesară în societate și nu pentru acoperirea cu diplome a imposturii și a impostorilor. Trebuie făcute calcule oneste și trebuie văzut că în matricea de transferuri, apar cele mai teribile situații legate la migrația absolvenților care se pregătesc la o specializare pentru a profesa în cu totul alte domenii, ca și cum facultatea absolvită nici nu contează. Faptul că această matrice nu există este tot rezultatul unei grave slăbiciuni a sistemului educațional unde abordările mediocre ale premianților se dovedesc a fi falimentare prin caracterul lor formal și decorativ.
Mediocritatea este unul dintre defectele sistemului nostru educațional populat cu oameni cu situații la învățătură dintre cele mai strălucitoare și mobilați cu diplome academice dintre cele mai răsunătoare, dar care nu au trecut deloc testul inițiativeiși al coerenței în acțiuni orientate spre maximizarea eficienței sociale.

(06 ianuarie 2018)

Defectele sistemului educațional: amatorismul

Așa cum în muzică există urechiști și notiști, tot așa există și în învățământ, meseriași adevărați care au predat la catedră și activiști, care n-au fost o secundă în fața elevilor sau studenților. Ministerul Educației a avut nenumărate situații în care în frunte s-au găsit persoane și nu personalități, iar cel mai grav lucru a fost atunci când cei din vârf nu au avut nicio tangență cu învățământul, ei de acolo de sus, făcând greșeli de vorbire sau de scriere impardonabile.

Amatorismul din sfera educației se vede din:

• calitatea slabă a legii învățământului, lege făcută de persoane care nu au prea ținut seama de specificul domeniului și de particularitățile pe care le au activitățile de la catedră dar și de capacitatea de asimilare a elevului; dacă se dă atenție numai o secundă afirmațiilor că un învățător are 4 ore pe zi în timp ce un strungar are 8 ore pe zi de muncă, ne dăm seama de disprețul pe care societatea îl are față de educație și ceea ce este și mai nasol, este faptul că afirmații de acest fel le oferă și unee mărimi care ar trebui să tacă în loc de a scoate asemenea enormități pe orificiul bucal;
• definirea normelor de timp pentru a examina, pentru a citi o teză de doctorat, pentru a coordona doctorate, ceea ce arată că ori cei ce fac astfel de munci nu au făcut niciodată așa ceva, ori sunt rău intenționați și îndreaptă spre statutul de sclav pe cel ce execută acele munci; în acel context nu există nici pretenții sau există chiar exagerat de mari, dar realitatea contrazice totul prin cruzimea abordărilor concrete; faptul că legea nu dă niște detalii tehnice relativ la modalitățile prin care normele didactice se modifică, lasă loc arbitrariului, ceea ce este nașpa rău de tot și face loc unor ambiții sau unor restructurări de resurse care se redirecționează aiurea;
• ruptura care există între zonele de pregătire a bazei decizionale duce la situații dintre cele mai bizare; acum cu proiectele finanțate din bani europeni se apucă oricine să facă propuneri și în final să vină cu soluții legate de sistemul educațional, fără ca persoanele care au lucrat la acele proiecte să fi avut tangență cu sistemul educațional; am avut în mână materiale legate de chestiunea implementării începând cu clasa zero a noțiunilor de informatică, dar și un proiect legat de bunele practici care elimină corupția din sistemul educațional; faptul că la acele proiecte nu prea lucraseră cadre didactice se vedea de la o poștă pentru că lipseau lucrurile de finețe și mai ales soluțiile propuse acolo sunt de un fantezism debordant.

Sistemul educațional are nevoie de profesioniști pe tot traseul. Trebuie profesioniști la elaborarea programelor analitice. Trebuie profesioniști la elaborarea manualelor. Trebuie profesioniști la catedră care să predea și să-i asculte pe elevi. Trebuie criterii de a selecta pe profesioniști. Cine crede că profesioniștii se nasc peste noapte se înșeală. Trebuie o strategie de 20 de ani ca să se spună că se pleacă de la punctul A0 și se ajunge la punctul A1 unde corpul profesoral este de top, unde școlile sunt de top, unde manualele sunt de top. Despre elevi nu scriu nimic pentru că ei intră cu toții de top în clasa zero, iar acum sistemul nu face altceva decât să le trezească tot ceea ce este mai nepotrivit în ei prin tot ceea ce face, pornind de la manualele îmbâcsite, de la profesorii prost plătiți și de la mediul înconjurător unde modelele lor sunt dintre cele mai nepotrivite. Totul este datorat amatorismului.

(03 ianuarie 2018)

Defectele sistemului educațional: imobilismul

Prin imobilism înțeleg incapacitatea unui sistem de a se autoadapta la cerințele mediului. În cazul sistemului educațional, imobilismul se manifestă prin:

• rămânerea în urmă în raport cu ceea ce înseamnă tehnologia educațională fie datorită lipsei fondurilor de a trimite personalul didactic la recalificare, fie din cauza imposibilității de a implementa acele tehnologii din cauză că nu există infrastructura necesară; sunt cunoscute eforturile de informatizare ale învățământului românesc de toate gradele și nivelurile, proces care și-a pierdut din intensitate din moment ce programele naționale de dotare cu tehnicăca ritm și intensitate; nefiind  ramuri productive așa cum sunt industria și agricultura, învățământul este considerat doar consumator de resurse, fără outputuri, ceea ce este eronat, căci calificarea forței de muncă este rezultatul său, acesta nu beneficiază de investiții masive, căci în concepția bolșevică, încă dominantă la noi, el merge de la sine înainte și fără fonduri, doar din pasiunea cadrelor didactice, exploatate de o societate nemiloasă și indecentă;
• crearea discrepanței majore între ceea ce cere piața forței de muncă și ceea ce produce sistemul educațional; este clar ca bună ziua acum că lipsa învățământului profesional sau vocațional cum nefericit este intitulat învățământul care scoate muncitori calificați, face ca minusul de muncitori calificați de pe piață să conducă la măsuri extreme, inclusiv la importul de forță de muncă din țările lumii a III-a, deși noi facem parte din lumea aIV-a dacă este să ne luăm după lipsa de autostrăzi și după străzile de pământ, neasfaltate din periferia  Bucureștilor, care se văd băltind din trenurile ce pleacă din gara Basarab;
• orientarea planurilor de învățământ în rimul rând după profesori și nu după cerințele pieței forței de muncă sau a tendințelor manifestate pe plan mondial; îmi aduc foarte bine aminte că în perioada 1950 -1964 limba rusă era limbă obligatorie în școlile de toate nivelurile și  se învăța cu un număr de ore mult prea mare în raport cu o altă limbă străină, limbă care lână în 1955 nici nu exista în școli, limba rusă fiind dominantă; ani în șir nu s-a trecut la modificarea planurilor de învățămând datorită faptului că nu se știa ce să se facă cu nenumărații profesori școliți pentru limba rusă; acum același lucru s-a întâmplat cu disciplinele de informatică predate de profesori care au făcut cursuri de reciclare, dar care nu au absolvit facultăți de specialitate și care au fost autodidacți în ale informaticii;
• rămânerea în actualitate a unor discipline care nu mai au prea mare lucru cu dezvoltarea științei și tehnologiei de azi, numai datorită că aceste discipline sunt predate de cadre didactice care au grade didactice, calificarea necesară și mulți ani până a ieși la pensie, dar care sunt lipsite de capacitatea de adaptare la nou; să analizăm ceea ce se întâmplă la matematică unde rezistența la nou este fenomenală; cam prin la toate manualele de matematică nu există introduse noțiuni descoperite în ultimii 50 -75 de ani, ceea ce este alarmant, nasol și grav; față de disciplinele din IT&C unde dacă nu se restructurează totul o dată la 5 ani lumea fuge ca dracul de tămâie, la matematică se consideră decent, interesant și grozav să se predea după manuale tipărite acum 50 de ani, căci sunt considerate clasice, adică monumente fundamentale, de la care se pleacă;
• acceptarea unor tipare ideologice penibile generate de doctrinele dominante în societate, ca singură modalitate de a face învățământ, deși dau senzația de revoluționarism, ele sunt generatoare de imobilism pentru că prin radicalismul lor intrinsec nu fac altceva decât să lovească în tot ceea ce este de fapt nou, dinamic și eficient; să mă explic: după venirea comuniștilor la putere, tot ceea ce era burghez a fost scos și cu el au fost trimiși la pușcărie și la canal și profesorii care predau acele noțiuni; a venit doctrina marxist-leninistă care deși nu era dogmatică, a fost dogmatizată; cine are bătrâni pe de peste 80 de ani să-i întrebe ce și cum cu scurta lui Stalin; dacă celelalte forme de imobilism erau cât de cât acceptabile, introducerea noilor ideologii generează un imobilism agresiv prin faptul că apar noi așa-zise științe precum socialismul științific, iar altele se restructurează fundamental conducând la rescrierea istoriei naționale dar și a teoriei și istoriei literaturii române, cu scriitori minori transformați peste noapte în genii, exact cum se face în ziua de azi când manualele de istorie au inclus o prezentattoare Tv și cărțile de literatură l-au trecut pe Eminescu undeva la și alții.

Imobilismul sistemului educațional se manifestă pe termen lung și efectul său resimțit este stagnarea, căci stagnare se numește circul cu manualele, stagnare se cheamă menținerea unei ponderi nepermis de mare a suplinitorilor, dar și lipsa unei strategii, care toate duc la cârpeli de pe o zi pe alta, ceea ce dau senzația unei dinamici, dar totul este de un imobilism anacronic, care nu are decât o singură consecință: involuția sigură a acestui sistem, cu riscuri de a nu se mai reveni vreodată la linia de plutire. Imobilismul este unul dintre defectele capitale ale sistemului educațional care are manifestări în straturile cele mai profunde ale sistemului și care afectează toate componentele, iar la intrări nativ-normale, outputurile sunt de o calitate cel puțin îndoielnică. Nu trebuie analizați cei 5% care sunt olimpici, ci cei 80% dintre acre 60% abia silabisesc cu diplomă de 8 clase, cât despre extragerea de radicali și despre suma termenilor unei progresii geometrice nu cred să-și mai amintească 10% dintre cei cu bacul, cât despre integrarea prin părți nici măcar atât.

(03 ianuarie 2018)

Defectele sistemului educațional: politizarea

Într-o societate ciudată cum este a noastră, cel mai rău lucru care s-a întâmplat a fost politizarea învățământului care a cuprins:

- inspectoratele școlare prin numirile de inspectori generali strict după carnetul de partid;

- școlile de toate gradele prin numirile de directori, deși sunt organizate simulacre de concursuri;

- ministerul prin toate pozițiile de la ministru până la șefii de servicii prin rotație;

- accesul la resursele financiare prin licitații de reabilitare și de editare manuale;

- procesul de promovare a cadrelor didactice prin comisii de grad și de examinare;

- procesul de angajeare a tersonalului auxiliar care se face exclusiv prin relații.

Faptul că nu mai există nicio resursă în sistemul educațional care să nu fie pusă în corespondență cu apartenența la sfere de influențe politice are ca prim efect distanțarea de elementele calitative ale proceselor educaționale, școala fiind bântuită de:

- instabilitate;

- subiectivism;

- arbitrariu;

- comoditate;

- pasivitate;

- noncalitate;

- heirupism;

- imobilism.

Deteriorarea climatului din școli unde violența nu mai este o raritate, evidențiază gravele carențe existente în întreg sistemul educațional care a lăsat pe ultimul plan calitatea cadrelor didactice. Absența unor criterii clare de diferențiere a cadrelor didactice după:

- pregătirea din facultate ca specializare și mai ales ca medii,

- preocuparea de perfecționare continuă prin grade didactice,

- rezultatele obținute de elevi la olimpiade și concursuri,

- gradul de promovabilitate la examene din afara școlii,

- gradul de admitere la facultăți după criterii de ierarhizare,

- contribuțiile la realizarea de materiale didactice recunoscute,

face ca tot corpul didactic să pară amorf, omogen, neimportant, mediocru și nesemnificativ, deși în realitate lucrurile stau cu totul altfel. În contextul în care salarizarea s-ar face după criterii calitative clar definite în care un rol cu totul special să-l aibă calitatea reală, cu siguranță că în învățământ nu s-ar mai propaga ideia că acesta nu este atractiv pentru șefii de promoție sau pentru studenții deosebit de merituoși în timpul anilor de facultate.

În politică se știe exact că intră în marea lor majoritate persoane care nu s-au remarcat cu nimic în meseria lor. Cei puțini care sunt deja personalități și pe care mediul politic îi curtează sunt extrem de puțini și faptul că nu sunt înconjurați de consilieri valoroși, apar situații în care ei sunt puși în dificultate și la următorul ciclu electoral abandonează politica, revenind la meseriile care i-au consacrat ți unde au avut succes.

Politizarea din învățământ face ca toți care lucrează în acest sistem să se adapteze după cum bate vântul în politică. Am văzut foarte mulți inspectori generali care căutau să nu supere pe adversarii politici pentru că știau că la următorul ciclu electoral aceștia reveniți la putere le vor face mizeriile adecvate. Am cunoscut și eu un specimen care în 1997 când s-a schimbat puterea credea că tot ce zboară se și mănâncă, deși el ca individ nu avea nicio bază. S-a dat la mine și i-am spus că la momentul potrivit va avea mari neplăceri că nu trebuie să te uiți la cățelul care latră, ci trebuie să vezi cine-i ține lanțul. Omul se pare că a învățat lecția și s-a dat pe brazdă. Un altul, tot așa, s-a purtat mizerabil din moment ce devenise și el un fel de șefuleț politic pus pe la FPS. S-a domolit urgent când a fost dat de-a dura pe scări fiind dat afară de la doctorat, de superdepășire de termen la 25 de ani cum s-ar zice.

Nu aș avea nimic cu politizarea dacă ea ar însemna valoare și nu sinecuri, căci în niciun caz o persoană fără pregătire corespunzătoare, super-mediocră într-o facultate de mâna a VII-a va avea resurse să gestioneze eficient o zonă unde toată lumea îi știe proveniența și mai ales știe de unde-i vine sprijinul, sprijin care este temporar întotdeauna în politică.

Nici nu vreau să-mi amintesc cum un șef de Giurgiu provenit din PNȚCD a încercat să șeargă cu mine dușumele pe la conferință în mai 1997, dar fără succesul scontat de el. Dar după căderea sa în cap l-am căutat la el acasă căci drumul București - Giurgiu nu e greu de făcut și i-am arătat că 2 + 2 uneori fac 7, dacă vrea cine știu eu.

Când spun cât de nasol este ca învățământul să fie politizat vorbesc în cunoștință de cauză că am știut ce a însemnat politizarea de dinainte de 1989 când vorbeau de instrucțiuni ale limbajelor de programare politruci care le confundau cu instrucțiunile ce însoțesc aplicarea  textelor de legi. Comparând politizarea de dinainte de 1989 cu ceea ce vedem azi, rezultatele bat tot cam pe acolo, balanța neânclinând mai mult într-o parte, căci ariviști, incluți și impostori au existat și atunci, există și acum, dar parcă acum sunt ceva mai zgomotoși și au diplome de doctor și de masterat.

În concluzie, dacă nu se iau măsuri urgente ca învățământul să fie curățat de orice influență politică, lucrurile vor merge din rău în mai rău și ne vom trezi cu școlile goale, căci elevii vor pleca să studieze în străinătate, inclusiv să facă grădinița și clasa zero acolo, căci aici nu mai este școală serioasă, ci fușereală, unde numai ghiozdanele au între 8 și 12 kg de cărat zilnic.
Politizarea este unul dintre  defectele sistemului educațional care afectează pe termen lung calitatea procesului de instruire, căci în învățământ sunt esențiale deciziile pe termen lung, nu pe durata ciclului electoral, decizii care se schimbă la 180 de grade după ce se schimbă și puterea și totul se reia de la zero, căci nimic de dinainte nu a fost bun.

(30 decembrie 2017)