1.000 de oameni care m-au impresionat: Natalia C.

Eu am avut întotdeauna plăcerea de a mă juca cu copiii, dar nu oricum, ci într-un mod aparte. Încep cu lucruri simple, după aceea le complic și văd cum răspunde copilul. Nu am un obiectiv anume și nici nu depășesc limite. Niciodată nu mi-am propus să fac evaluări sau ierarhizări, ci pur și simplu să dezvolt niște jocuri care să placă. Așa am început și cu  Natalia. Au fost niște desene, apoi am continuat cu desenele și am așteptat completări din partea ei, pentru a vedea dacă face o analiză, dacă tratează desenele în mod comparativ și dacă are capacitatea să identifice o regulă. Natalia avea cinci anișori când am desenat acele case și am căutat să dezvolt o regulă, iar ea să continue ceea ce eu am început. Am văzut cum a luat creionul cu degețelele ei mititele și a trasat completările, exact așa cum ele trebuiau făcute. După aceea s-a uitat la mine. M-am minunat că nu a greșit nimic și am felicitat-o cum am știut eu mai bine.

Eu știam că această fetiță compune cântece, declamă versuri și născocește povești dintre cele mai noi, neauzite pe nicăieri, dar acum, îmi dovedea că știe să lege lucrurile și realizează construcții coerente.

(18 aprilie 2023)

Poveștile concurenților

Pe vremea când mergeam la susțineri de doctorate ca membru în comisii am avut ocazia ca spre finalul ședințelor publice să asist la momente delicate, în care oameni în toată firea începeau să plângă atunci când aduceau tot felul de mulțumiri. Tristețile îi apucau aducându-și aminte că nu sunt acolo la acel moment important din viața lor cei dragi, plecați dincolo. Imediat, la câteva cuvinte numai, urma invitația de a merge la paranghelie. De aceea, eu mi-am dresat doctoranzii să debiteze doar câteva mulțumiri telegrafice și atât, pentru a evita momentul acela trist, care nu se potrivea cu ce va urma, în niciun caz. Am văzut că la concursuri, că în emisiuni tv apar concurenți și în egală măsură vedete care:

- descriu situații triste;

- încep să plângă;

- spun povești;

- arată lucruri dramatice;

- vorbesc despre nefericire.

În mintea mea, toți cei care procedează așa sunt niște oameni slabi și atât. Fiecare dintre noi trebuie să aibă puterea să-și ducă cu demnitate și decență trecutul și prezentul, oricât de grele art fi acestea. Fiecare dintre noi nu trebuie să stoarcă lacrimi de la cei din jur, astfel ca prin compătimire să treacă cu vederea anumite minusuri sau să hiperbolizeze ceva calități. N-am să înțeleg niciodată cum niște cântărețe de folclor ajunse demult la vârsta în care își vopsesc părul, apar în emisiuni și spun cumbații acum multe, multe zeci de ani și cum spun că i-au dat dracului pe agresori. Le-aș fi apreciat și mai mult pentru ceea ce ele erau, dar din momentul în care vorbesc despre acele subiecte stau și mă întreb că de la prima palmă trebuiau să-i lase baltă pe nemernici.

Deci, concurenții care vorbesc despre momentele triste din viața lor, îmi dau impresia că cerșesc voturile publicului și chiar dacă poveștile lor cresc ratingului și-i întristează pe telespectatori, este numai o problemă de minusuri în televiziuni care prezintă doar violuri, accidente, răniți, bolnavi, sărăcie, durere și lacrimi. În micimea lor, redactorii apelează numai și numai la lucruri facile. Voi aprecia foarte mult adevăratele valori, neperturbate nici de trecut, nici de rictusuri, nici de povestioare lacrimogene, trase la șapirograf, care schimbă uneori ierarhii.

(12 aprilie 2017)