Ciorbe reîncălzite fără rost

Observ cum pe România Tv vin tot felul de cântărețe care spun cum:

- le-au caftit bărbații acum 30 de ani,

- au divorțat de bărbați caftangii de acum 25 de ani,

- s-au certat cu colegele lor acum 20 de ani,

- au făcut avere muncind ilegal acum 30 de ani,

- au câștigat procese nesemnificative acum 15 ani,

- au pierdut copiii în instanță acum 25 de ani,

- au vrut să redevină virgine acum 20 de ani,

- le-au înșelat soții acum 40 de ani,

- și-au îngropat soții chiar dacă au fost infideli,

- și-au refăcut viața acum 17 ani,

- s-au împăcat cu părinții acum 40 de ani,

- și-au învins rivalele de acum 25 de ani.

În opinia mea sunt ciorbe reîncălzite fără rost, doar din dorința de a atrage puțin atenția telespectatorilor, din moment ce ratingul lor este la pământ și nu mai sunt chemate la evenimente unde să li se lipească banul pe frunte, căci altfel ajung să trăiască din mila publică, necotinzând la sistemul de stat de pensii atunci când erau în vogă.

În niciun caz poveștile lor sunt spuse pentru a contribui la lupta înpotriva violenței. Aceste pseudovedete se folosesc de acest prilej doar pentru a ieși și ele în evidență cu ceva. Sunt sigur că unele mai și fabulează să dea bine pe sticlă, iar cei arătați cu degetul nu se apără că sunt morți.

(23 martie 2018)

Vin minerii!

Minerii, acea masă de mare manevră din timpurile ceaușiste sunt acum numai o umbră a ceea ce a fost cândva  această cohortă omogenă, numeroasă, primitivă, forțoasă, violentă, cazonă, tăcută, uricioasă, dușmănoasă, îndârjită și răzbunătoare. Ideia de a veni în București a urmat o traiectorie descendentă a importanței, depinzând de statutul pe care minerii l-au avut și anume:

• dorința de a restabili ordinea de stat în vremurile în care mineritul mai reprezenta ceva în Valea Jiului și în Oltenia, căci pe mineri s-a bazat dictatorul când s-a gândit să fabrice bâte pentru a înăbuși revolta din Timișoara;
• crezul de a salva noua orânduire în vala lui 1990 când venirea lor în București sub numele de mineriadă a adus atâtea prejudicii și atâta suferință încât nici după 100 de ani urmele dezastrului lăsat în oraș dar și în istorie nu se vor șterge; 
• ideia de a-și salva privilegiile prin Pacea de la Cozia din 1998 a însemnat o adunătură neorganizată și vulnerabilă care a sfârșit lamentabil în fața unor forțe de ordine cu mult mai inteligent organizate decât erau în anii ce au urmat imediat momentului Revoluției din Decembrie; faptul că liderul lor a făcut pârnaie spune foarte multe, totul fiind semnul că întreaga construcție a fost asemeni unor castele de nisip pe care valul democrației și cel al criteriilor economice reale nenazate pe subvenții le mătură în mod natural și fatidic;
• presiunea zilei de mâine a celor rămași să lucreze într-un doemniu, hrănindu-se cu iluziile a ceea ce au reprezentat ei cândva, i-a făcut să ia drumul unui marș anemic asemeni unor robi goi și flămânzi, care cred ei mai au în istorie corespondent undeva în China deceniului al IV-lea din secolul trecut, cunoscut sub numele de Marșul cel lung, etraordinar prin obiective și amploare; este trist când pisica se vede în oglinda leu fioros.

Azi intră minerii în București, anonimi, jigăriți, slabi, fără lideri marcanți și carismatici, cu mâna întinsă sprea primi coaja de pâine pe care oricum o primeau și stând acolo la ei acasă. I-am vazut ce au făcut în București în iunie 1990 și n-am să le iert niciodată  momentele de groază pe care le-am trăit. Eram la gura de metrou de la Romană, eram pe strada Jean Louis Calderon și numai Cel de Sus a scos în fața mea un intrând unde am făcut manevra de a întoarce al meu ARO 244D să mă strecor printre bucățile de caldarâm care zburau în toate direcțiile. Erau ei, minerii peste tot, mânjiți de negreală, de parcă acum un minut ieșiseră din abataj și veniseră să dea lecții violente nu știu cui. I-am urât din clipa în care m-au smucit, m-au împins în graba lor dirijată, îi urăsc și acum și îi voi urî cu toată putereatoată viața pentru ce mi-au făcut mie în primul rând. Acum nici marș nu este, nici mineriadă, este un drum al robilor cu mâna întinsă spre stăpânii care nu le vor deschide nici ășa, nici fereastra. Oare nu din bănuții lor huzuresc șefii lor și au echipă de fotbal? Ce-or căuta minerii aici la București? Vin să ce?

(18 aprilie 2016)