La 65 de ani, am ieșit la pensie. Nu m-am considerat nici tânăr, nici bătrân, dar când l-am auzit pe turnătorul de Traian BĂSESCU zis PETROV, că pensionarii sunt asistați social, mi-a venit să vomit. Eu am muncit 42 de ani, din 1970 până în 2012 și consider că nu am ajuns la mila acestui gunoi, pentru a mă face el asistat social, nu i-ar fi rușine!
Nu fac aici nicio afirmație despre:
- mărimea pensiei mele,
- pensiile nesimțite,
- ce mi s-ar fi cuvenit mie,
pentru că am alte treburi și nu-mi piert timpul cu lamentări inutile, care nu duc decât spre o fundătură. Timpul care mi-a mai rămas de trăit vreau să-l trăiesc intens, frumos și să mă bucur de fiecare zi pe care mi-o dă Dumnezeu.
Nu am așteptări de la nimeni, pentru că aș fi dezamăgit și nu vreau să trăiesc dezamăgiri. Când merg în ASE vreau să beau o cafea cu foștii colegi care sunt mai tineri decât mine, vreau să aud un banc, vreau să-i aud spunându-mi câte ceva despre realizările lor.
La români, pensionarii sunt ultimii oameni, pentru că în educația românilor bătrânii sunt inutilitățile în persoană și de aceea tinerii și maturii, au vorbe de ocară pentru pensionari. Nu mă deranjează, pentru că nu cer nimănui ceea ce nu are, din moment ce eu am obiectivele mele și nu stau să-mi pierd timpul cu indivizi care nu știu altceva decât să jignească sau să spună vorbe nelalocul lor, nu neapărat la adresa mea, ci la adresa celor din jurul lor, din care se vede cu ochiul liber că ei nu știu să poarte respect nimănui.
Mă uit cu scârbă la cât se lamentează unii și alții în jurul creșterii pensiilor, ca împărțire a unei mămăligi către nenumărați flămânzi, în loc să vorbească despre căile și mijloacele de creștere a mămăligii, căci o mămăligă, cu cât este mai mare cu atât este mai îndestulătoare.
(12 mai 2023)
