Clasele V - VII de pe vremea mea

Pe vremea mea, trecerea de la orele de clasă cu un singur învățător la cele cu profesori a fost un salt de-a dreptul spectaculos. Norocul meu a fost că am avut profesori care știau carte și despre care și acum, la peste 60 de ani de la terminarea claselor V- VII sunt în stare să spun lucruri foarte bune cu exactitate, argumentând fiecare calificativ cu detalii semnificative, care mi s-au întipărit în memorie, căci erau lucruri de neuitat.

În primul rând, profesorii își făceau datoria, iar materia din manual era parcursă integral.

În al doilea rând, profesorii erau corecți în a acorda note și eu nu am sesizat note acordate pe nedrept.

În al treilea rând,  înțelegeam lecțiile din clasă și doar dacă trebuia să memorez o poezie insistam acasă.

În al patrulea rând, profesorii ne vorbeau frumos, pentru că ei erau distinși, nu gloabe.

În al cincilea rând, tot învățământul se baza pe gândire, nu pe memorare.

În al șaselea rând, nu am avut teme de vacanță. Dacă citeam cărți  așa doream și era pentru mine.

În al șaptelea rând, temele de acasă includeau câteva exerciții, nu cu zecile, urmărind calitate.

În al optulea rând, disciplina la clasă era dată de modul în care decurgeau lecțiile și de profesor.

În al nouălea rând, profesorul știa atât de multă carte încât ne capta atenția și îl admiram.

În al zecelea rând, profesorul știa să aleagă grâul de neghină și judecățile lui de valoare erau perfecte.

În al unsprezecelea rând, profesorii mei au fost cu toții modele pentru mine căci erau speciali.

Acum că există Internet, că există televizor, că există laptop, că există telefon mobil, profesorul trebuie să fie atât de bun încât să aibă capacitatea de a-i atrage atenția elevului prin ceea ce spune, încât acesta să-l admire pe profesor cât de bun este, cât de deștept este și profesorul să devină pentru acest elev, un adevărat model. Cine nu reușește o astfel de abordare, va fi umilit, înjurat, bruscat, căci elevul consideră că resursa lui cea mai importantă, timpul, este folosită abuziv de profesorul care nu se ridică la înălțimea cerințelor lui. Pe vremea mea, profesorul era exact ceea ce eu aveam nevoie, el răspundea întrebărilor mele de atunci și de aceea îl priveam cu admirație, căci mă făcea să mă înțeleg și să mă autodepășesc.


(30 aprilie 2023)

Lipsa de demnitate nu duce nicăieri

Sunt oameni care fac orice pentru a ieși în evidență. Mie îmi plac oamenii care au voce, cântă și apar la televizor să mă încânte. Mie îmi plac actorii care plini de talent joacă roluri, mă impresionează și pentru ei plătesc bilet să-i văd pe scenă. Oamenii cu har merită să fie văzuți când cântă, când recită, când declamă, când dansează sau când joacă în filmele din sălile de cinematograf. Nu văd de ce oameni care nu au niciun talent, nici măcar nu au rezultate deosebite ca sportivi, ca profesioniști, ca meseriași să apară la televizor și să-mi spună mie despre:
- traume trăite în copilărie,
- persoane decedate,
- terapii și depresii,
- scandaluri curente,
- nimicuri de demult,
doar pentru a se auzi vorbind. Eu o consider lipsă de demnitate a celui care din dorința de a fi văzut la televizor sau de a se scrie despre el în presă, să se prezinte nu prin realizări remarcabile, ci prin evenimente banale sau strict personale, care s-au produs cu mult timp urmă și care nu se demonstrează, iar persoanele implicate nu au cum să se apere, căci au trecut în lumea celor drepți. Știu că în emisiunile Tv dă bine la public dacă un interpret reușește să stoarcă niște lacrimi prezentând ceva legat de el și mai ales dacă în timp ce vorbește mai începe să și lăcrimeze, căci ratingul este sensibil la astfel de porniri facile, dar sigure, deși marchează lipsa de demnitate a celui implicat direct în tărășenie.

Orice om trebuie să-și trăiască viața cu demnitate, iar momentele grele să le traverseze fie singur, fie cu cei care îi sunt apropiați. Televiziunile preiau poveștile triste pentru rating, nu pentru a empatiza cu victima și de aceea, reporterii se interesează exact de acele momente și pedalează pe ele în interviuri, căci poveștile triste, cu elemente dramatice în ele cresc ratingul în emisiuni și profiturile în televiziune sunt aduse de rating, căci banul este cel care contează și acolo totul se vinde și se cumpără. O poveste lacrimogenă face cât o mie de elevi olimpici, iar un viol povestit la nivel de detaliu, aduce  creșteri la rating cu mult mai mari decât un record național al unui sportiv. Totul depinde de fiecare din noi. Dacă dorim să facem jocul celor din televiziuni, în final vom fi analizați ca fiind oameni fără demnitate, plângăcioși, slabi și influențabili, dacă nu, vom rămâne demni în fața propriilor ochi și vom fi apreciați pentru ceea ce suntem noi, pentru ceea ce știm să facem, adică, pentru performanța noastră și atât și este suficient pentru noi.

(29 aprilie 2023)

Fomiști, zdrențuroși, dar plini de demnitate

Am văzut prin 2018 bugetari nemulțumiți că ciuma roșie le mărise salariile substanțial și țopăiau de indignare în Piața Victoriei. Chiar nu am înțeles cu oamenii aceia, plini de demnitate, acceptau acele măriri de salarii de la niște nenorociți și nu mergeau să depună la bugetul de stat banii pe care ei trebuiau să-i considere nemeritați, căci proveneau de la niște spurcați, care meritau toată desconsiderarea din lume.

A venit la putere guvernul de dreapta PNL + USR și am apreciat că miniștrii din guvern, plini de responsabilitate au anulat măririle de salarii nesustenabile, anunțate de guvernul ciumei roșii prin legea salarizării. Am simțit că în sfârșit, guvernul rezonează cu cei care în 2018 țopăiau în Piața Victoriei și-și strigau nemulțumirea cui creșterea salariilor cu 50% sau chiar cu 100% cum a fost în cazul actorilor și ei absolut nemulțumiți prin vectorii lor de opinie de umilința la care au fost supuși prin acea dublare, căci una este să ți se dubleze salariu în timp ce marile investiții băteau pasul pe loc, investiții de care guvernul de dreapta zicea că le va demara, dar.

Abia acum am înțeles semnificația demnității oamenilor care cu burțile goale și îmbrăcați modest, doreau o țară ca afară, adică o țară unde lumea muncește cu o productivitate de trei ori mai mare decât în spațiul mioritic, unde oamenii respectă reguli, legi și proceduri, unde cine greșește, plătește și nu se operează cu jumătăți de măsură, unde ierarhia valorilor există și se ține seama de ea, unde nu există nici șușe plătite de primării și unde pentru a fi student, iei credit să-ți plătești studiile, cum credit iei și pentru altele, fără a mai cere mila statului, care este surd la zbieretele celor nechibzuiți, ineficienți și care nu muncesc.

Aștept acum să văd cum tinerii frumoși și liberi, care au mers la vot și au votat sub imperiul melodiilor a tot felul de sirene, vor traversa această iarnă, ca perioadă a adevărului, în care inflația este cea care delimitează binele de rău, minciuna de adevăr și munca de vorbele goale. Lucrurile nu sunt deloc simple și în loc de demnitate falsă, aș dori să văd oameni de onoare, care își știu valoarea și acceptă procedurile dictate de UE fără înflorituri dâmbovițene care cel mult au darul de a atenua orice măsură care s-ar vrea importantă și care la București trece în zona de și altele oarecare.

(13 august 2022)

Terfelirea demnității, ritual la români

Terfelirea demnității semenilor lor reprezintă semnul primitivismului dus până la obscenitate a acelor indivizi slabi, ridicoli, mediocrii, neproductivi, răi și nesăbuiți. Ei văd în a face acest lucru singura soluție de a apărea în ochii semenilor lor exact ceea ce nu sunt, adică drepți, puternici, învingători, creativi, cu suflet mare și dezinteresați. În realitate sunt egoiști, orgolioși, delăsători, influențabili și viermi.

• În vremurile de demult, în zona Bărăganului,  tânăra care-și pierduse virginitatea înainte de noaptea nunții, a doua zi era purtată prin sat pe grapă și pusă pe mărăcini, ca pedeapsă pentru nesăbuința de a aduce rușinea supremă familiei. Era forma prin care părinții acesteia îi terfeleau demnitatea în fața întregului sat, care ieșea la poartă să se holbeze și să comenteze, nu spectacolul, ci nenorocirea.
• Circula pe Internet un filmuleț cu un soț și o soție care dansau de mama focului. La un moment dat muierea a greșit pasul de dans. Bărbatul enervat la culme s-a năpustit cu o ploaie de palme peste fața femeii. Și acesta era tot un mod de a terfeli în public demnitatea celei care-i era soție și mamă a copiilor lui. Ceilalți priveau jenați, consternați și parcă neputicioși, deși ar fi avut toate argumentele și posibilitățile din lume în a-l sancționa pe bou. N-au făcut-o să nu strice ritualul propriu-zis.
• Învățătorii au și ei plăcerea de a terfeli demnitatea ființeșor firave de a căror educație ar trebui să se ocupe. Pe elevii indisciplinați îi scot în fata clasei și-i pun să stea minute în șir cu mâinile ridicate deasupra capului, ca formă de pedeapsă, dar în principal ca formă de terfelire a demnității copilului știind că educația nu se face așa brutal, primitiv și abject.
• Anul trecut televiziunile arătau un bătrân infirm chemat anual în fața unei comisii să se verifice dacă i-a crescut piciorul amputat. Era forma prin care statul terfelea demnitatea acelui nefericit, din dorința de a arăta că el, statul, este puternicul stăpân al trupurilor și sufletelor tuturor vietăților din granițele unde el este definit, acționează și întreținut prin taxele plătite de sclavii lui.
• N-am să uit cum Elena UDREA, Alina BICA, dar nu numai ele, au defilat pe micile ecrane cu cătușele la mâini, ca modalitate de a li se terfeli demnitatea, sub privirile inchiziționale ale răului absolut, concentrat într-un punct și apoi disipat și dispersat în milioane de case. O directivă a UE spune clar niște lucruri despre modul de folosire a termenelor și cătușelor până la pronunțarea hotărârilor definitive și irevocabile a instanțelor de judecată, căci actul de justiție numai așa se face.

Voi fi profund impresionat în ziua când va dispărea de la noi tot ceea ce înseamnă terfelirea demnității, iar cei care ar face ceva în ideia de a perpetua acest ritual să fie pedepsiți cu 25 de ani de ocnă doar cu apă și pâine, dar cu muncă istovitoare zi lumină.

(12 aprilie 2018)

O meteahnă a noastră de care nu scăpăm

Dacă ne uităm la cronicari, ei aveau niște prezentări ale personajelor, preluat de Mihail SADOVEANU în romanele lui istorice, în care aăpar des apelări precum: luminăția ta, mărite doamne, stăpâne și multe altele asemenea.

Îmi amintesc cum înainte de 1989 mulți indivizi plini de slugărnicie i se adresau lui Nicolae CEAUȘESCU cu mult iubite și stimate, iubite conducător, cel mai iubit fiu, om planetar și multe alte bazaconii de-ți stătea mintea-n loc la câte născocea mintea stătută a unora dornici să fie apreciați. Și în ASE era un specimen care tot apărea pe la televizor și care în octombrie țopăia la sala 2101 demonstrând de ce e necesar ca CEAUȘESCU să fie ales de întregul popor nu numai de participanții ca C14. Era tipul pur și simplu extaziat când vorbea.

Chestiile acestea se practică și la scară cu mult mai mică. Am văzut în mediul universitar căci știu foarte bine despre ce vorbesc, tot așa ceva. Sunt indivizi:

- fără calități,

- slab pregătiți profesional,

- fără rezultate științifice,

- puțin apreciați de studenți,

- care nu merg la conferințe,

- care nu publică articole,

- banali, 

- șterși,

care doresc și ei să fie luați în calcule de către șefi și asemeni lui Messer Ottaviano fac tot ce trebuie:

- lustruies clanțe,

- cară geanta,

- lustruies podeaua,

- aduc ceașca cu cafea,

- laudă necontenit,

- se fac utili prin orice mijloace,

- slugăresc pe acasă la șef,

- aduc plocoane,

- își vinde colegii,

- pârăște-n draci,

- cască gura la tot ce zice șeful,

- admiră toate zicerile șefului,

- deschid ușa,

- se fac preș.

Când respectivul nu mai este șef, din dorința de a fi slugă credincioasă noului șef, acest messer de tip balcanic, fără coloană vertebrală, cu nerușinare:

- pozează în victima fostului,

- arată cât de rău a fost fostul cu el,

- spune că numai rău i s-a făcut,

- duce vorba de colo colo,

- dacă e dat afară pe ușă intră pe fereastră,

- vrea să arate cât de bune este, 

- promite orice, doar doar e luat în seamă.

Exact asta văd acum la televizor. Este mediul academic pe care-l cunosc la perfecție, cu multe slugi, paji, cărători de tăvi, tipi impersonali. Cei serioși nu se expun. Insul care-l proslăvea pe CEAUȘESCU în octombrie 1989, în ianuarie 1990 de la tribună vorbea de cât de mult a fost el oprimat de regim, de dictator. Îmi venea să vomit. M-am abținut cu greu. Acum, undeva, într-un centru universitar de tradiție, au apărut tot felul de personaje care se vaită că cel acum dat laoparte era rău, dictator, terorist, neprofesioniste, fără etică, fals, violent, nepriceput, distructiv, sabotor, abject, dur, orgolios, războinic, brutal, adică era răul absolut și ireversibil, din cauza căruia noi nu am intrat în Schengen, nu primim vize de la americani, avem 4 anotimpuri și ceea ce este și mai rău este faptul că după 31 decembrie 2017 urmează 1 ianuarie 2018, lucru de neacceptat într-o democrație autentică așa cum suntem noi și într-un stat de drept pe care legile lui Macovei l-au desăvârșit deplin și definitiv pentru 1.000 de ani.
O meteahnă a noastră de care nu scăpăm este aceea că nu avem curajul să spunem verde-n față cum stau lucrurile și acționăm după principiul: capul plecat, sabia nu-l taie, unic proverb pe care nu-l mai are niciun alt popor, căci numai noi suntem unici, mioritici și mișto.

(30 decembrie 2017)