Critica de film

Acum când televiziunile au canale specializate pentru filme, nu critica de film mai prezintă interes, ci o descriere a filmului, a actorilor care joacă în film și a succesului filmului în lumea cinematografiei dar și în lumea financiară, căci una este să-ți pierzi timpul la un film chinuit care nu și-a scos investiția și cu totul altfel stau lucrurile cu un film care te ține cu sufletul la gură pentru cât de bine este construită acțiunea și cât de bine joacă actorii.

În vremurile comuniste, critica de film juca un rol fantastic de puternic în educarea maselor. Îmi aduc aminte de un articol de critică, absolut nefavorabilă în cotodoanul partidului comunist, Scânteia a bătrână, cum i se zicea, în care filmul Și caii se împușcă, nu-i așa? în care jucau Jane FONDA și Michael SARRAZIN, dar care film nu avea mesaj, așa cum cerea educația comunistă a maselor, căci acolo nu era deloc vorba despre niște țărani care participau la întrecerea socialistă, ci era vorba de un concurs de dans, iar sfârșitul nu a fost deloc plin de optimism, exact cum cerea arta cu mesaj, educativă, care să te facă să te scoli numai un zâmbet a doua zi pentru a merge la muncă și a-ți face norma pentru propășirea scumpei patrii, ori filmul avea un final tragic, care nu avea nicio legătură cu educația comunistă.

De aceea, cronica l-a făcut praf și trebuie să ne și imaginăm chinurile groaznice prin care a trecut regizorul Sydney POLLACK atunci când a dat căutare pe GOOGLE și a găsit articolul. Cred că s-a zvârcolit bietul de el, iar Jane FONDA și Michael SARRAZIN au rămas muți și și-au dat palme căci nu au pus umărul la educarea comunistă a tinerilor de pe plaiurile mioritice.

Femeia care a scris acel articol era o slugă a partidului și chiar dacă articolul ei era mult prea mare, nu cred că bucata de hârtie a fost folosită altcumva decât agățată într-un cui de la o latrină dintr-o gară de provincie unde muștele bâzâiau nestingherite, fără să fie deranjate de mirosurile împuțite.

(05 iunie 2023)

O cronică de film bolșevică

 Prin anul 1971, într-un cinematograf jegos de pe 6 Martie, București, am văzut filmul Și caii se împușcă. Nu-i așa? în care jucau Jane FONDA de 32 de ani când s-a turnat filmul în 1969 și pe  Michael SARRAZIN de 29 ani. Filmul a fost excepțional pentru că nuvela din care s-a inspirat, scrisă Horace Stanley McCOY, de era excepțională. Filmul avea o hibă comparativ cu tot ceea ce văzusem eu până atunci, mai ales la filmele românești, extrem de schematice și proaste, dar cu final optimist și predictibil. Filmul acesta are un final tragic, neașteptat: eroina principală moare și nu oricum, ci împușcată.

Nu a trecut mult timp și în oficiosul p.c.r., SCÂNTEIA pe pagina de cultură am citit o cronică acidă a filmului. Era o femelă, Natalia S. plătită de comuniști să facă educație sociaslistă prin film. Autoarea nu povestea filmul, dar îi găsea toate hibele ideologice, căci numai în capitalismul aflat în putrefacție, o tânără sfârșește astfel, din moment ce nu există desigur, un propagandist, care s-o lumineze. Individa făcea o așa-zisă analiză, că-ți venea să vomiți la fiecare rând pe care-l citești. Eu am un defect: mă supun unui masochism gradual, pentru a vedea până unde sunt în stare să rezist și de aceea am reușit să citesc acea mizerie de articol, destul de întins pe pagina de ziar.

Eu am cunoscut oameni care în acele vremuri negre ale culturii românești, știau să se poziționeze corect. Ei știau cum să pună problema. Prezentau poziția partidului în legătură cu o problemă. Spuneau cuvinte măgulitoare la adresa politici partidului. Veneau cu analiza mai departe, prezentând exemplificări din așa-zisele opere literare sau cinematografice românești și se vedea de departe că e o făcătură totul. După aceea se mergea la opera anunțată în titlul Era făcută o prezentare din care autorul articolului se vedea că stăpânește problema. Mergea la detalii și înțelegeai exact despre ce este vorba. El nu critica, ci analiza. Arăta care erau motoarele care generau acțiunea și care erau elementele ce impuneau o anumită atitudine a eroilor. El prezenta finalul și arăta cauzele care l-au generat, fără a spune nici că e bine, nici că e rău.

La final spunea cine erau actorii care jucau în film, ce alte filme făcuseră ei și dacă luaseră oarece premii. Eu apreciam astfel de articole, care chiar dacă la finalul finalurilor, ei reveneau la documentele de partid, să zicem la tezele din 6 iulie 1971, extrem de restrictive și proslăveau educația comunistă, te lăsau pe tine ca om cu creierul la el să vezi exact cum stau lucrurile, să judeci, fără să fii manipulat.

(05 iunie 2022)

De la Desculț în parc, la Sufletele noastre în noapte

Prin 1969 am văzut filmul Desculț în parc (Barefoot in the Park), cu Robert REDFORD și Jane FONDA.  Filmul a fost lansat în 1967. Robert REDFORD avea 31 de ani. Jane FONDA avea 30 de ani. Filmul era o poveste frumoasă de dragoste, pe care, iată, după 53 de ani sunt în stare să-l povestesc și unele detalii nu le-am uitat, așa cum de exemplu este urcatul pe jos al scărilor de către mama fetei, pentru a ajunge la apartamentul acesteia.

Acum, în anul 2022 am văzut filmul Sufletele noastre în noapte (Our Souls at Night), lansat în 2017, când Robert REDFORD avea 81 ani, iar Jane FONDA avea 80 de ani. Este vorba de doi oameni de vârsta a treia, care caută să-și umple golurile din viață. Subiectul este extraordinar. Nu mă apuc acum să povestesc filmul. La Robert REDFORD am regăsit zâmbetul și privirea. La Jane FONDA am regăsit foarte puține elemente, căci femeile care merg la chirurgul plastician și-și lucrează figura, își schimbă foarte mult înfățișarea. Cred că voi avea vreodată răbdarea să iau două poze asemănătoare ca poziție a feței din filme le despre care am vorbit, pentru a arăta că medicina estetică repară, dar transformă originalul.

Sunt nostalgic, dar este bine că și actorilor din generația mea li se oferă ocazia să-și arate talentul și experiența, căci există viață și după vârsta de 75 de ani și oamenii trebuie să cunoască ce fac acești oameni, despre care mulți cred că stau casă și-și așteaptă moartea, căci educația de la noi era specifică seranței de viață de 65 de ani la bărbați și 68 de ani la femei. Nu mai interesa pe nimeni ce se întâmplă cu puținii supraviețuitori de după 70 de ani. În ziua de azi lucrurile stau altfel, chiar dacă COVID 19 a secerat multe vieți ale celor trecuți de 70 de ani. Au rămas suficienți, încât, măcar ei între ei să vadă filme care se referă la eroi de vârsta lor.

(05 iunie 2022)

Un film cu vedete de demult: Clubul femeilor dezlănțuite

Filmul Clubul femeilor dezlănțuite, cu titlul original Book Club, lansat în anul 2018 prin mai, a adus pe ecran vedete de demult, pe care le-am văzut cu foarte mulți ani în urmă.

Jane FONDA, actriță care acum avea în anul 2017 când s-a turnat filmul 80 de ani. În film arată superb. Eu am văzut-o în filmul Și caii se împușcă, nu-i așa? (They Shoot Horses, Don't They?) din 1969, pe când avea 32 de ani.

Diane KEATON, avea 72 de ani când a jucat în film. Mi-o amintesc din filmul The First Wives Club din anul 1996, pe când avea 50 de ani, film reluat de nenumărate ori pe Tv pentru că e o comedie superbă.

Candice BERGEN avea și ea tot 72 de ani când a jucat în filmul Clubul femeilor dezlănțuite. Mi-o amintesc dintr-un fil când apărea în costul de baie, bronzată. Avea un corp și niște ochi albaștri de neuitat. În acele vremuri de demult și eu eram undeva la sub 40 de ani. Am văzut-o și în filmul GANDHI pe când avea 36 de ani.

Andy GARCIA avea în anul 2018 când s-a realizat filmul Book Club, 62 de ani. L-am văzut în filmul The Godfather Part III (Nașul) pe când avea 36 de ani și juca rolul lui Vincenzo Santino CORLEONE.

Mary STEENBURGEN avea 65 de ani în 2018.  Mi-o amintesc din filmul Philadelphia pe când avea 40 de ani.

Privind acest film m-am gândit că marii artiști știu să joace roluri mari indiferent de vârstă, fără a lăsa în inimile cinefililor regrete sau timp de comparații legate de vârstă.

(09 martie 2022)