Cronică la o carte nescrisă....

Deși nu a fost scrisă cartea Un băiat în halatul băii, voi scrie această cronică în așteptarea publicării peste câțiva ani a ei. 
În primul rând, cartea va fi una autobiografică, căci autorul, băiat de băiat, este cunoscut pentru nenumăratele sale halate de baie, pe care le-a etalat de-a lungul anilor și cu care toată lumea s-a și obișnuit.

În al doilea rând, autorul, bănuiesc că va începe cu începutul, astfel încât primele capitole vor fi dedicate locurilor natale, părinților, școlii elementare, copilăriei și am certitudinea că în paginile viitoarei cărți vor fi lucruri care vor stârni oarece nostalgii.

În al treilea rând, restul capitolelor, vor căuta să contureze trăsăturile de caracter ale băiatului cu halat de baie, începând de la scăldatul în copaie și ajungând la marile încercări în tot felul de ape curgătoare și bazine mai mult sau mai puțin olimpice, aflate sau nu în construcție, în renovare sau în mentenanță.

În al patrulea rând, cartea nescrisă încă, ar fi interesant și logic să conțină capitole despre băiatul ajuns la maturitate, unde pentru a nu-l plictisi pe cititor, autorul ar trebui să se focuseze pe aspecte atât știute de mritorii de rând, dar și pe aspecte mai puțin cunoscute acelorași muritori de rând.

Ceva-ceva trebuie scris și despre stilul în care autorul și-a redactat cartea, stil care nu va fi diferit de modul în care acesta vorbește, cuvintele-i fiind sorbite de auditoriu, mai ales pentru modul și ritmul în care debitul său verbal reușește să-i cucerească pe cei ce-l ascultă.

Se zice că un nene l-a întrebat pe colegul meu Pierre CORNEILLE în ce stadiu se află cu tragedia Le Cid și acesta ar fi zis:

- Le Cid este gata. Mai am doar s-o scriu.

În vremurile bolșevice, aveam un coleg, conferențiar care ori de câte ori era susținerea unui referat sau a unei teze de doctorat, era și el prezent și dorea să spună câteva cuvinte, iar discursul său de cel puțin o jumătate de oră pe marginea referatului sau tezei de doctorat începea invariabil prin:

- Deși nu am citit referatul /teza, doresc să spun și eu câteva cuvinte. 

Urmau apoi tot felul de considerații, uneori și laude la adresa autorului referatului sau tezei, iar pe mine mă apuca un căscat îngrozitor și mă uitam la ceas că parcă timpul se oprea în loc și viața încremenise în așteptare.

Dar să revin la cartea nescrisă, deci și nepublicată, despre a cărei copertă nu am ce să spun, despre editura care n-a publicat-o, de asemenea nu am ce scrie, iar despre lansare nici atât, căci o carte nescrisă nu ai cum s-o lansezi, deși cititorii s-ar buluci s-o cumpere și că ceară autografe autorului.


(09 august 2024)

De ce s-a prăbușit literatura română după 1989?

Ca să avem o imagine clară asupra cauzelor din care s-a prăbușit literatura românească după 22 Decembrie 1989, trebuie să înțelegem cum se făcea literatură înainte de 22 Decembrie 1989 și cum trebuia să se facă literatură după ce comunismul s-a prăbușit în România.

În vremurile comuniste, literatura era o armă în slujba partidului, iar scriitorii erau cei care prin producțiile lor contribuiau la:

- formarea omului nou,

- crearea literaturii comuniste,

- modelarea conștiințelor,

- reflectarea realităților comuniste,

- cântarea partidului comunist,

- proslăvirea conducătorului iubit,

- cântarea iubirii de patrie,

- redarea vieții eroilor comuniști.

Toate producțiile literare realizate la comandă se plăteau foarte bine, iar scriitorii erau prezenți în librării cu volumele lor și în manualele școlare, ca elevii să învețe acele producții, pseudo-artistice, în opinia mea. Mulți dintre scriitori au zis că nu publicau pentru că ei scriau despre cu totul alte realități, pentru că socialismul avea părțile lui întunecate. Acea literatură a purtat numele de literatură de sertar, care aștepta vremuri mai bune, pentru a fi publicată.

După. 22 Decembrie 1989 totul s-a schimbat. Nu au mai apărut comenzile de partid. Editurile au devenit instituții care se autofinanțează, la fel ca și redacțiile revistelor. Partidul și statul și-au luat mâna de pe literatură și de pe scriitori. Cine scrie, publică, vinde și are câștigul strict dependent de cât de vândute sunt cărțile scrise, cât de mult vor cititorii să citească acele cărți. Trebuie să spun că au apărut cărți care nu s-au vândut și multe edituri au dispărut sau au fost privatizate pentru clădirile în care sălășuiau. Literatura de sertar nu a apărut, nu pentru că cineva n-ar fi vrut s-o publice, ci pur și simplu pentru că nu a existat. Lipsa producțiilor literare cu subiecte din comunismul întunecat s-a datorat scuzelor cu care lipsa de talent și de inspirație s-a ascuns la cei care ziceau că scriu dar nu li se publică datorită subiectelor tabu abordate.

O mare problemă a apărut după 22 Decembrie 1989 și în ceea ce privește drepturile de autor, care trebuie plătite, lucru care nu se producea în comunism. Toate acestea au făcut ca viața scriitorilor în general să fie grea, iar viața poeților să fie și mai grea. 

Prăbușirea literaturii s-a datorat trecerii de la forma finanțării de la stat, la forma asumării riscurilor de către editor și tipograf, dar mai ales prin solicitarea de fonduri de la autor, care publică pe cont propriu și pe riscul lui.

Ar trebui să spun aici că literatura n-ar fi trebuit să se prăbușească datorită existenței blogurilor. Lumea nu mai citește. Există televizor, există Youtube, există tablete și telefoane mobile, chestiuni care au schimbat radical viața producției de carte și cu ea, viața  literaturii însăși.

(17 iunie 2023)

PhD, diseminarea rezultatelor

Diseminarea rezultatelor apare în două locuri și anume:

• în al treilea raport dein programul doctoral;
• capitol distinct la finalul tezei de doctorat.

Această parte se construiește preptat-treptat și doctorandul va discuta despre:

• articolele pe care le-a scris;
• comunicările pe care le-a făcut la conferințe;
• prototipurile realizate pentru producție;
• capitole de carte dacă e cazul;
• prezentări în fața studenților.

Dacă lasă pe ultima sută de metri cu siguranță că va uita fie articole, fie conferințe, fie alte elemente care să sprijine demesrul său legat de diseminare. De aceea este important ca pe măsură ce doctorandul scrie ceva, publică ceva, implementează ceva, să scrie folosind un șablon toate detaliile cât timp le are proaspete în minte. dacă nu face așa se va trezi că trebuie să scrie un capitol și pierde din vedere detalii dintre care unele sunt esențiale. Omul scrie tot felul de materiale, dar dacă el nu are grijă să vadă și dacă respectivele sunt citate, se trezește că spune tot felul de chestii dar când vine vorba de a judeca complet lucrurile, lipsesc elementele esențiale, adică citările. Dacă nu lucrează cu șabloane în care să fie date lucrurile într-o anumită ordine, tratarea apare ca fiind neomogenă și este creată senzația în teză călucrurile sunt puse fie cu furca, fie că se face copy-paste. Dacă totul este luat în serios și nu se consideră că acest capitol se scrie singur, pregătirea solidă folosind acele șabloane va duce la crearea contextului ca articolul să se scrie singur, pentru că pentru toate materialele se urmărește un același punctaj, iar notițele și însemnările făcute la cald vor fi extrem de utile căci ele trebuie numai cizelate. Nu trebuie tratat cu superficialitate aspectul de diseminare,, pentru că el este similar ambalării unei prăjituri deosebite-soluțiile originale- într-un ziar murdar, căzut în noroi.

(04 iulie 2016)