Sunt oameni pe care nu ai cum să-i uiți pentru lucrurile remarcabile pe care le-au realizat. Așa este cazul lui Ion IACOVIȚĂ elev în clasa a VIII-a a Liceului Dimitrie CANTEMIR în anul școlar 1961-1962.
Ion IACOVIȚĂ era un băiat înalt, venit din Târgu Mureș. El stătea în ultima bancă din clasă, pe rândul dinspre perete. Era un elev liniștit și nimeni nu bănuia că la noi în clasă se află un elev cu totul special. Momentul a apărut când profesorul de literatură Alexandru COSTAȘ a recitat versul:
Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum
sin Scrisoarea a II-a a lui Mihail EMINESCU, iar colegul Ion IACOVIȚĂ a continuat:
Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum;
Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minţii scripet,
Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet.
A urmat un dialog de versuri eminesciene între profesor și elev și toată lumea a remarcat că atât profesorul, cât și elevul știau pe dinafară versurile din opera marelui EMINESCU.
Din acea clipă toată lumea a înțeles că aveam un coleg cu totul special. Dacă și acum, după atâțea ani mă gândesc cu admirație la Ion IACOVIȚĂ este pentru faptul că nu am mai întâlnit pe cineva care să știe toate poeziile lui Mihail EMINESCU pe de rost.
Ion IACOVIȚĂ scria versuri frumoase. Anii au trecut și nu am mai știut nimic despre acest om cu totul remarcabil. Erau vremurile aspre atunci și altele erau prioritățile în viața de zi cu zi.
(02 martie 2019)
