Orașul București este populat de tot felul de hidoșenii. Unele dintre ele sunt clădiri noi, făcute de
niște indivizi care-și zic arhitecți, dar care prin lipsa lor de talent au reușit să producă niște chestii care noaptea fac pe multă lume care le văd ziua, să se trezească și să tresare, coșmarurile fiind de necontrolat. Una dintre hidoșenii este blocul acela de lângă Catedrala Sf. Iosif, bloc construit ilegal și care trebuie demolat, existând în acest sens și o hotărâre definitivă și irevocabilă dată de o instanță de judecată competentă. Dacă această construcție caricaturală ar fi avut ceva special, care să-i dea grandoare, frumusețe, aș fi fost primul care aș fi militat pentru păstrarea ei în peisajul urbanitic al Bucureștiului. Așa cum arată însă, vine în contradicție fix cu tot ce are centrul acestui oraș și așa vitregit de istorie prin lipsa de interes a edililor față de clădirile de patrimoniu. Construirea unor monstruozități care doar să vină cu oarece performanțe în număr de etaje și în înălțime, nu duce la nimic, nici măcar la menținerea urbei în limite de decență, care să nu însemne cheltuieli imense de efectuare a retușurilor în viitor. Toată lumea se văicărea că regimul comunist i-a ținut în întuneric pe arhitecți și tocmai de aceea respectivii au avut soluții vechi, staliniste, gen Casa Scânteii. Numai că hidoșenia despre care am scris acum este produsul destul de târziu al postrevoluționarismului decembrist, ceea ce arată că limitele nu au fost nici pe departe ale regimului, ci ale nonperformanței și mediocrității echipei care a produs respectivul obiectiv, care sunt sigur că va veghea multe decenii de aici încolo, ca mostră a inutilității absolute această parte a orașului.
(01 iunie 2018)
