Hidoșeniile din București (I)

Orașul București este populat de tot felul de hidoșenii. Unele dintre ele sunt clădiri noi, făcute de

niște indivizi care-și zic arhitecți, dar care prin lipsa lor de talent au reușit să producă niște chestii care noaptea fac pe multă lume care le văd ziua, să se trezească și să tresare, coșmarurile fiind de necontrolat. Una dintre hidoșenii este blocul acela de lângă Catedrala Sf. Iosif, bloc construit ilegal și care trebuie demolat, existând în acest sens și o hotărâre definitivă și irevocabilă dată de o instanță de judecată competentă. Dacă această construcție caricaturală ar fi avut ceva special, care să-i dea grandoare, frumusețe, aș fi fost primul care aș fi militat pentru păstrarea ei în peisajul urbanitic al Bucureștiului. Așa cum arată însă, vine în contradicție fix cu tot ce are centrul acestui oraș și așa vitregit de istorie prin lipsa de interes a edililor față de clădirile de patrimoniu. Construirea unor monstruozități care doar să vină cu oarece performanțe în număr de etaje și în înălțime, nu duce la nimic, nici măcar la menținerea urbei în limite de decență, care să nu însemne cheltuieli imense de efectuare a retușurilor în viitor. Toată lumea se văicărea că regimul comunist i-a ținut în întuneric pe arhitecți și tocmai de aceea respectivii au avut soluții vechi, staliniste, gen Casa Scânteii. Numai că hidoșenia despre care am scris acum este produsul destul de târziu al postrevoluționarismului decembrist, ceea ce arată că limitele nu au fost nici pe departe ale regimului, ci ale nonperformanței și mediocrității echipei care a produs respectivul obiectiv, care sunt sigur că va veghea multe decenii de aici încolo, ca mostră a inutilității absolute această parte a orașului.

(01 iunie 2018)

Soluțiile mediocre din arhitectură dăinuie peste timp

Soluțiile mediocre din arhitectură dăinuie peste timp căci se regăsesc în peisajul zilnic descris de:

- blocuri hidoase;

- elemente inutile de arhitectură urbană;

 - crearea de disproporții jenante;

- dezvoltarea esteticii inutilului;

- abordări groaznice în desenarea străzilor;

- haosul generalizat în construcții;

- absența unui stil arhitectonic național, unitar;

- cocoțarea improvizațiilor de un mioritic absurd;

- împânzirea urâtului peste tot.

Pe lângă forma de doi bani a acelui balcon, despre utilitate nici nu are cum să fie vorba. este o soluție inestetică, vulgară, mediocră și fără eficiență, din moment ce acolo în afară de a pune rufe la uscat nimic nu mai este posibil să se facă. Chiar închiderea acelei abordări caricaturale are de suferit din moment ce arhitectul, mediocru și nepriceput a găsut acea rezolvare absolut neinspirată. Nu are cum să fie invocată problema de costuri din moment ce foarma dreptunghiulară era și ea o soluție practicată tot la acel broc. dar din dorința de a da o undă de veselie s-a optat pe o abordare grotescă, vecină cu oribilul, dar din moment ce lipsa de inspirație și de înțelepciune făceau casă bună, desigur că a fost și aplaudată și admirată, deși cred

că a generat oarece coșmaruri. dacă soarele este rotund, în arhitectura bolșevică trebuiau musai să existe forme rotunde, căci și la voturi în 1946 a fost ca simbol electoral soarele pentru niște forțe politice, iar fraudarea alegerilor de atunci a fost cuvânt de ordine, devenind tradiție, iar depsre ceea ce s-a întâmplat în anul 2009 se va afla fix peste 100 de ani, câd noi vom fi oale și ulcele și cei de atunci vor gând foarte urât despre epoca de neâmpliniri pe care o trăim noi acum. Și vanconul cu rotunjimi strălucește prin inutilitate, căci în acel spațiu nici rufele la uscat nu ai cum să le pui. În fantezia lor bolșevică, arhitecții acelui bloc au realizat simbolul bizareriilor monstruoase de care vor râde peste ani și ani nenumărate generații, care nu au cum să înțeleagă cum  a pătruns atâta mediocritate într-o zonă unde secole și chiar milenii perfecțiunea și-a spus cuvântul. Căci Domul din Ulm, cel din Koln, cel din Milano, tot de arhitecți au fost gândite și de la terminare și până în zilele noastre ne uimesc pur și simplu. Și în București rămânem uimiți, dar în sens negativ, când apar la tot pasul soluții care mai de care mai de neînțeles, în raport cu reguli elementare ale bunului gust și ale utilitarismului cotidian. Și în arhitectură există Dorel, nu?

(21 octombrie 2017)

Haosul din arhitectură

În matematică există teoria haosului și am observat că nu prea există exemple edificatoare. Mă gândesc să sugerez să vină matematicienii pe la noi, să viziteze orașe, sate și locuri pitorești pentru a vedea manifestările haotice din construcții și sunt sigur că vor găsi exact ceea ce caută. Haosul din arhitectură are la bază lipsa unei strategii, corupția și mai ales mediocritatea care domnește și acolo ca în orice alt domeniu. Mai mult, aș sugera ca tot ei să fundamenteze din punct de vedere teoretic urâtul, ugly theory, iar ca pornire să vină să vadă ceea ce s-a construit la noi, căci din 100 de clădiri, cam 120 sunt hidoase de sus până jos, deși poartă semnături ale unor proiectanți care au primit bani grei pentru râtul dus la extrem. Ave, Cesar!

(01 septembrie 2017)

Hidoșenii, megalomanie și prostie

Am constatat cu tristețe că foarte multe lucruri se întâmplă cum n-ar trebui. Încă de la construirea casei Poporului mi-am dat seama că păcatul megalomaniei a pus stăpânire pe mulți dintre noi. Nu se explică altfel de ce au răsărit construcții groaznic de disproporționate, așa cum este primăria din Breaza, dar și cea din Afumați sau chiar și alte construcții de prin locuri unde nimeni n-ar gândi. Cum tot omul se crede arhitect, fiecare își face propriul proiect de casă, ceea ce duce la niște improvizații mai mult decât oribile, astfel încât de la Cheia la București nu se vede o casă cu bun gust, ci numai construcții una mai urâtă decât alta, încât cine insistă să facă analize, va sfârși prin a avea săptămâni în șir coșmaruri cu efecte devastatoare. Hidoșenia în arhitectură este de vreo două decenii cuvântul de ordine, o a doua natură sau ceva așa cum este lumina pentru plante.

Ca lucrurile să fie desăvârșite, prostia face să fie devastate monumente istorice folosind termopane, punând becuri la vulturii de la 1918 și înlocuind lespezi de piatră de sute de ani, cu produse făcute în fabricile cu care își pavează tot omul din Pipera curțile bântuite de noroaiele stradale.

Era un film Asta e America în care am văzut cum niște sectanți mâncau inima unei gagici. La noi Aceasta e România ar fi filmul expresiei urâțeniei negrului în contrat cu întunericul prostiei perene.

(21 aprilie 2017)