Industrializarea României a fost un proces de lungă durată, dar a fost accelerat de către comuniști, care după 1950 au realizat în planurile lor cincinale, numeroare fabrici, uzine, combinate, astfel încât fiecare oraș din țară avea o platformă a sa industrială.
Copilăria, adolescența și tinerețea mea, au fost marcate de inaugurarea în orașul Pitești a numeroase unități industriale din care amintesc:
Fabrica de tanin, cea mai mare din sud-estul Europei,
Fabrica de Automobile Dacia,
Fabrica de elemente din cauciuc de la Găvana
Fabrica de bere de la Bascov,
Combinatul Petrochimic Pitești,
Întreprinderea de tabliere Pitești,
Întreprinderea integrată de fire și stofă Pitești,
Întreprinderea textila Găvana.
Industrializarea din România comunistă a însemnat un efort colosal al poporului, căci peste 30% din venitul național era dirijat spre investiții, care se concretizau în achiziționarea de utilaje și în realizarea de construcții industriale pentru fabrici, combinate, uzine și nu există niciun colț din această țară care să nu fi cunoscut un având enorm în dezvoltarea industrială. Au avut loc mutații profunde, căci mulți oameni de la sate au plecat spre orașe pentru a lucra în industrie, iar calificarea forței de muncă în exercitarea de meserii, a fost o preocupare profundă pentru creșterea calității produselor realizate în noile centre industriale atât din orașele mai mari, cât și din orașele mai mici, unde industria era la început. Eu privesc industrializarea ca un mod de a gândi evoluția țării mele. Dacă a fost bine sau dacă a fost rău, las pe alții să concluzioneze, dar eu știu că în acele vremuri s-au produs schimbări majore în modul de trai al populației, cu efecte profunde la nivelul familiei și, respectiv, la nivelul fiecărui individ.
După 1989, nefericitul de Petre ROMAN, în micimea lui de individ absolut superficial, a emanat teoria conform căreia industria românească era o grămadă de fiare vechi. Procesul de privatizare declanșat de noua putere instalată dup 22 Decembrie 1989, a însemnat startul în dezindustrializarea României, proces caracterizat prin:
- vânzarea ca fiare vechi a liniilor tehnologice din fabrici,
- părăsirea clădirilor și abandonarea mobilierelor,
- concedierea personalului calificat în numele concurenței,
- acapararea acțiunilor și utilizarea terenurilor în alte scopuri,
- schimbarea destinației clădirilor existente prin reamenajare,
- trecerea tuturor elementelor spre scopuri cu profituri facile.
Dezindustrializarea a create peisaje dezolante în orașe, cu clădiri abandonate, transformate în paragini, față de care poporul a dat dovadă de un vandalism greu de explicat, căci toate erau rezultatul privațiunilor poporului, de-a lungul a multor zeci de ani, în care în numele dezvoltării multilaterale a economiei socialiste, s-au făcut sacrificii în cascadă, din ce în ce mai mari, mai apăsătoare și fără finalitate la oameni.
Se vorbește de reindustrializare, dar ceea ce se întâmplă este departe de a fi un proces coerent. Acum este vorba de niște inițiative timide ale unor întreprinzători răzleți și entuziaști care doresc să producă tractoare, automobile pe hidrogen, mături ecologice sau dildo-uri fie pentru dame, fie pentru domni, ca să dau o notă optimistă procesului în sine.
Marii investitori nu au venit și nici nu vor veni într-o țară cu stabilitate politică redusă, unde partidele nu gândesc pentru interesul național în cadrul unei strategii pe termen lung. Reindustralizarea ar presupune ca în fiecare an să fie investiți peste 500 de miliarde de euro în fabrici unde roboții și inteligența artificială să producă tot felul de chestii de la locomotive, tramvaie, ceasuri, calculatoare, microprocesoare, panouri solare, la alte și alte produse, iar noi să ne umflăm în pene că pe creioane, pixuri, farfurii, prezervative, chiloți, cutii cu medicamente, batoane de ciocolată, scrie cu litere de o șchioapă MADE IN ROMANIA și să umblăm cu gura căscată, nostalgici fiind după chinezismele de altădată, cum s-ar spune.
(07 noiembrie 2024)
(07 noiembrie 2024)