Cum adică, fapta nu există?

Dacă un nene sau o tanti, fac o plângere penală, obligatoriu plângerea penală intră în lucru și o armată de oameni din procuratură trebuie să cerceteze fapta descrisă în plângerea penală. Se caută dovezi, se caută martori și se întocmesc multe volume în dosarul cauzei. După o muncă laborioasă, dosarul cauzei este trimis în judecată și după parcurgerea tuturor etapelor procesuale, judecătorii stabilesc, după caz, vinovății și pedepse pentru inculpați, dar există și situații în care judecătorii stabilesc că fapta nu există. De fiecare dată apar multe semne de întrebare, așa cum este și firesc atunci când vorbim despre activități ale oamenilor și procurorii și judecătorii sunt și ei oameni, nu ca oricare alți oameni, dar tot oameni sunt și ei. De fiecare dată, atunci când decizia este definitivă într-un dosar pentru care fapta nu există, întrebările se pun în legătură cu persoanele inculpate, cu momentele în care au apărut acele plângeri și mai ales cu efectele pe  care le-au generat în mass-media apariția acelor plângeri penale și cum ele s-au rostogolit în plan politico-social și în plan personal pentru cei incriminați, chiar dacă operează prezumția de nevinovăție. Pasul în spate făcut, pierderea unor trenuri, chiar în contextul reparațiilor morale, arată că proverbul cu mortul de la groapă care nu se mai întoarce, se verifică și în acest caz.


(20 octombrie 2024)

ILIESCU, ROMAN și alții, inculpați

Ion Iliescu, Petre Roman,  Gelu Voican-Voiculescu, Virgil Măgureanu,  Dumitru Nicolae,   Mugurel Florescu, Emil Dumitrescu, Cazemir Benedict Ionescu, Adrian Sârbu, Miron Cozma, Matei Drella, Vasile Dobrinoiu, Petre Peter, sunt numele celor care apar în dosarul mineriadei din iunie 1990.

Fiind la o vârstă la care știan ce se întâmplă și înțelegeam derularea evenimentelor, am considerat mineriada din 1990 ca pe o acțiune de o gravitate maximă, disproporționată în raport cu ceea ce se întâmpla ca proces democratic în întreaga șară, proces ireversibil, dacă este să se vorbească de traiectoria spre democrație a țării. Întâmplarea a făcut ca în dimineața cu pricina să mă tund li să plec spre ASE cu metroul tuns, bărbierit și îmbrăcat cu cămașă și cu pantaloni, nu cu blugi, pentru că aveam niște activități cu studenții. Sunt sigur că dacă eram îmbrăcat altfel și aș fi avut părul cu mult mai amre decât îl aveam când am ieșit de la gura metroului, aș fi încasat-o fără doar și poate. Minerii au făcut prăpăd, dar acolo la metrou erau și mulți alții care-i întărâtau pe mineri. Am văzut cu ochii mei grupuri de bucureșteni care împingeau către ghioagele minerilor oameni tineri, dar puțin mai modern îmbrăcați sau cu coafuri nestandard, așa cum ne învășasem în anii comunismului.

A doua zi, era s-o pățesc din nou, având proasta inspirație să vin la ASE cu mașina mea, un ARO 244D. Eram cu o colegă, tot bercenară și ea, ne îndreptam spre casă. Am fost direcționați s-o luăm pe o variantă paralelă cu bulevardul Magheru. Era ora prânzului și zburau bucăți de piatră cubică spre un autobuz parcat în spatele Naționalului. A zburat un cub de bazalt prin fața geamului mașinii mele. M-am speriat și norocul meu a fost că era un bloc mai retras și am avut loc să întorc. Am plecat de acolo. Ce am văzut la TVRL m-a uimit și m-a mâhnit. Dar am mulțumit Cerului că am ajuns teafăr acasă. Atunci am luat hotărârea ca niciunul dintre copiii mei să fie departe de o astfel de democrație, care numai democrație nu este.

Au urmat și alte grozăvii și după 1996 au început să înmugurească sâmburii dreptății. Iată că acum după atîțea ani este deschis dosarul mineriadei din 1990, la Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Noi avem o vorbă: toate la vremea lor. Mai avem o vorbă: mai bine mai târziu, decât niciodată. Acum de pe margine se discută orice și oricum. Îmi aduc aminte de vorbele grele spuse la televizor în 22 iunie 2011, fără a lua în considerare complexitatea momentului și riscurile teribile care pândeau șara în acel sfârșit de an 1947. Nici acum nu trebuie o tratare simplistă, pentru că ascultând numai o parte, aceasta are adevărul ei. Cealaltă parte are și ea adevărul ei. Justișia este dreaptă dacă și numai dacă din cele două adevăruri, construiește acel adevăr, adevărul adevăratei și dreptei judecîți. Aștept. Nu mi-am pierdut nici răbdarea și nici speranța. Azi este ajunul Crăciunului. Într-o zi de Crăciun au fost împușcați soții Ceușescu. Precis sunt niște semne rele care vin din trecut și ne urmăresc insistent.

(23 decembrie 2016) 

Look Who’s Talking Too

Era un film american intitulat Look Who’s Talking Too și tradus la noi prin Uite cine cu cine vorbește, o comedie așa cum numai americanii știu să facă, având în rolurile principale pe John Travolta, Kirstie Alley și Olympia Dukakis. Dar nu despre film vreau să scriu, ci despre secvența de dialog din timpul prezentării distribuției. Este exact cum percep eu scena politică dâmbovițeană, cu mizeria ei cu tot.

Genericul filmului merge pe un fundal în care un jet de spermatozoizi abia eliberați își urmează drumul spre țintă, vorbind între ei, iar totul se termină în momentul în care numai unul iese victorios, iar ceilați se izbesc de un zid învinși. Cele câteva zeci de secumde sunt memorabile și restul filmului nici nu mai prezintă importanță pentru că doar atât se identifică 100% cu scena politică de la noi. Pe sticlă, dar și în discursul public politicienii, fără deosebire aleargă asemeni mititeilor și sunt foarte zgomotoși, ținta lor fiind banul public din care doresc să se înfrupte fraudulos și la care unul singur ajunge, bineînțeles victorios. Traseul contează însă. Penali, condamnați definitivi, suspecți, martori, inocenți, de-a valma aleargă și aleargă ușor bezmetici, dar ținta este unică, se vede și este palpablilă: sacul cu bani de la buget. Despre banii europeni nu amintesc pentru că nu sunt atractivi, ard și generează mari nenorociri furăcioșilor de profesie.
N-am să înșejeg niciodată cum americanii fac ce fac și zugrăvesc cu maximă fidelitate ceea ce se întâmplă pe scena politică de la noi, alegoritc, desigur.

Mă uit la agresivitatea lui Calimente ce care nu știa din ce comisie face parte, la bonomia învârtoșată a lui Băsescu, la sfătoșenia lui Geoană, la mohorala lui Dragnea, la graseierea lui Gorghiu cu accent pe a doua silabă sau la fălcuțele lui Blaga, fiecare având un trecut fie banal fie legat de un proces cu final așteptat  cu gura căscată de vulg. Toți fac parte din acel ject omogen ieșit dintr-o dată ca un efort de eliberare marcat de data de 5 mai ora zero, în alergare disperată spre ținta care fi-va cunoscută în 5 iunie după ora 21 cu exactitate. Atunci cel învingător va face exact ceea ce a făcut și cel din film, când intră în biroul de primar. După aceea, tăcere.

(24 aprilie 2016)