Examenul de admitere la facultate de pe vremea mea

Pe vremea mea, adică în 1965 mai exact, admiterea la facultate era ceva planificat. Era numai învățământ de stat. Locurile pe care concurau candidații la calitatea de student erau planificate pe universități și în cadrul fiecărei universități erau planificate pe facultăți. 

Pe vremea mea, te înscriai la o singură facultate.

Pe vremea mea, dacă nu intrai la facultatea unde ai dat examen, bye, bye și la anul.

Pe vremea mea, examenul avea probe scrise și probe orale.

Pe vremea mea, nu aveai posibilitatea să dai admitere în aceeași sesiune la mai multe facultăți.

Pe vremea mea,  nu exista glisare spre alte specializări din aceeași facultate.

Pe vremea mea,  nu exista atâta informație câtă există acum.

Pe vremea mea, nu a existat noțiunea de meditații, din mai multe motive, unul că lumea era prea săracă.

Pe vremea mea, ideea era să dau examen și să obțin bursă, altfel părinții nu aveau bani să mă finanțeze.

Pe vremea mea, admiterea era o necunoscută 100% ca subiecte, ca evaluare și ca rezultate.

Pe vremea mea, șansa de a deveni student se crea din anii de liceu prin ceea ce învățasem acolo.

Amintirile mele de la admitere nu sunt deloc vesele, căci eu mă știam un tip realist și comparam ceea ce trebuia să fac la scris sau la oral cu ceea ce făcusem și când auzeam în jurul meu că toți care ieșeau din examen spuneau că făcuseră perfect, mă întristam. Numai că,  cu cei care ziceau că făcuseră perfect, nu m-am întâlnit la deschiderea anului universitar și nici în sălile de curs, ceea ce însemna că respectivii nu știau să se auto-evalueze sau se lăudau în mod gratuit să pară ceea ce nu erau în realitate. Nu am cuvinte să descriu starea în care am fost când mi-am văzut numele în lista studenților admiși la facultate. Meciul era 1 - 0 pentru mine. Câștigasem partida și devenisem student.


(30 aprilie 2023)

Examenul de maturitate de pe vremea mea

Pe vremea mea, la terminarea liceului se susținea examenul numit Examen de maturitate, un fel de bacalaureat, dar nu atât de centralizat ca acum.

Știam care erau probele de examen. Știam zilele în care se susțin acele probe. Nu era tevatura de azi cu comisiile venite de aiurea, cu președinte de comisie de import, cu subiecte centralizate pe țară, căci pe vremea mea exista o oarecare independență a liceelor și o încredere în capacitatea profesorilor de a fi corecți, nefiind necesare comisii centralizate de corectare a tezelor dintr-un liceu, altundeva din mii de suspiciuni care plutesc acum asupra corectorilor, care dacă ar cântări la gramaj, tot ar greși. Eu am o teorie, dar o voi expune altundeva.

Îmi aduc aminte cum am fost eu la acel examen.

La Limba română eram sigur că promovez pentru că citisem operele literare înscrise în programa de examen și dacă le citisem, eram sigur că voi scrie ceva de promovare a examenului.

La matematică lucrasem în timpul celor patru ani suficient de mult și credeam, ceea ce mai cred și azi, că am o gândire curată, logică în stare să scoată apă și din piatră seacă, deci nu îmi era teamă că nu voi obține o notă cât de cât bunicică la examen.

Mai erau și alte discipline, care sunt înscrise pe verso la Diploma de maturitate a mea, dar nu mă apuc acum să bat câmpii cu detalii pentru că acolo figurează note modeste, nu note de zece, ca să zic și eu cât de geniu mă visam și bla, bla, bla.

Știu că după probele scrise am susținute probele la oral și în aceiași zi erau mai multe probe, nu ca acum. Mie nu mi-au plăcut multe dintre discipline și aici mă refer la istorie, geografie, biologie pentru că presupunea să memorez și ceea ce nu era bazat pe construcții logice, de gândire îmi producea greață, vărsături și transpirație rece pe coloana vertebrală. De aceea examenul de maturitate a avut și probe care m-au torturat și de care dacă-mi aduc aminte acum, mă apucă jalea, disconfortul, trepidațiile și transpir.

Oricum, fără stresul din ziua de azi, cu ceea ce am învățat fără meditații, cu ceea ce am lucrat eu de unul singur, fără a memora nimic, m-am prezentat la examen și l-am promovat, ceea ce însemna pentru mine că nu am făcut umbră degeaba pământului patru ani de zile și că am drum liber să merg să fac pasul următor, adică să dau examen de admitere la facultate.



(30 aprilie 2023)

1.000 de oameni care m-au impresionat: Ion BĂCANU

Să spun că nici Geografia nu mi-a plăcut câtuși de puțin, nu este o noutate. Parisul e capitala Franței. Roma e capitala Italiei. Sunt adevăruri absolute și știința nu conține adevăruri absolute. De aceea nu mi-a plăcut geografia. Să mă pui pe mine cu spatele la hartă și eu cu bățul să-ți localizez munți, vârfuri, orașe și alte c-c-turi este o barbarie, nu este materie de predat și de ascultat în liceu. Ori, mie cam așa mi s-a întâmplat. Mai puțin când la Geografie mi-a fost profesor Ion BĂCANU, care era și dirigintele nostru. Nu despre geografia lui și nici despre orele sale de dirigenție vreau să scriu.  Voi scrie despre o întâmplare din 1972. Eram într-o excursie în R.D.G. în orașul Leipzig și autocarul nostru oprise lângă un parc. Spre surpriza mea, mai era acolo un autocar și spre marea mea mirare, în grupul de turiști care au coborât din autocar l-am văzut pe fostul meu diriginte, profesorul Ion BĂCANU. M-am dus la el. M-a recunoscut, nu neapărat că eu eram Ion IVAN, fâță-balerinul, ci pentru că eu eram soțul lui Mariana PĂTRU, care fusese cea mai bună elevă din clasa a XI-G și spre surprinderea tuturor, deveniserăm soț și soție. Am discutat cu fostul meu diriginte, profesorul Ion BĂCANU și m-am bucurat să văd că era sănătos și că se plimba.
O altă povestioară pe care mi-o aduc aminte este legată de anul 1975 când s-a organizat întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Ne-am strâns în clasă, fiecare cam unde avusese locul ca elev. Fostul diriginte, profesorul Ion BĂCANU a strigat catalogul. Fiecare care ne-am auzit numele am vorbit, am spus ce am făcut în acești 10 ani. Când a ajuns cu strigarea catalogului la cele mai bune fete din clasă și aici le numesc pe Mariana PĂTRU, Mariana PETRESCU, Viorica STĂNESCU, Ecaterina MARINESCU, toți stăteau cu gura căscată și aveau și pentru ce. Toate făcuseră facultate, toate erau bine poziționate pe meserie. Spre surpriza mea, fostul meu diriginte Ion BĂCANU a omagiat într-un mod bizar pe unul dintre colegii noștri de clasă a cărui ascensiune politică fusese fulminantă. Era frumos din partea lui, dar cred că laudele erau disproporționate. Eram în 1975 și până la cultul deșănțat al personalității din toamna lui 1989 mai erau 14 ani, dar bătea vântul în acea direcție și eu nu-l sesizasem.

(16 ianuarie 2023)